OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Viaţa politică românească n-a ajuns încă, la 20 de ani de la Revoluţie, să funcţioneze ca un mecanism obiectiv, cu pîrghii de autoreglare bine definite, activate în momentele oportune. Multe decizii depind, în continuare, de psihologia fluctuantă a actanţilor politici, de capacitatea sau incapacitatea acestora de a înţelege sau de a suporta anumite fenomene. Mai sînt decrete care se dau pe termene limitate, în beneficiul ocult al vreunui profitor sau al grupului din care el face parte, şi mai există numeroase pasaje în legislaţie care sînt introduse acolo fie pentru că legiuitorul nu a înţeles prea bine consecinţele sale, fie pentru că le-a premeditat prea bine, în folosul unora, puţini, şi în detrimentul celor mulţi. Constituţia însăşi – se vorbeşte – va fi modificată pentru a fi pe placul preşedintelui, numirile în funcţii se fac pe ochi frumoşi, cu traficul de influenţă la vedere, instituţiile gem de rude care lucrează pe acelaşi palier, în acelaşi birou, în aceeaşi structură ierarhică, relativizînd-o inevitabil şi aducînd-o în stadiul colapsului. Paternalistă sub aspect sentimental şi prin tradiţie, societatea românească tolerează corupţia de familie, nepotismul şi relaţiile feudale: angajările se fac, în principal, pe criterii de clan, managementul unor instituţii bugetare respectă, şi el, legile moi ale tandreţii intrafamiliale, blocajul decizional al multor organisme bugetate explicîndu-se, de regulă, tot prin suprapunerea intereselor personale peste cele profesionale. În aceste condiţii de exacerbare necontrolată a subiectivităţii, pe care nimic nu a putut-o contracara în deceniile care au trecut de la Revoluţie (nici măcar anexarea României de către UE), o analiză psihologică a personalităţii premierului Emil Boc poate lămuri multe dintre incertitudinile pe care ţara le traversează în momentul de faţă, preliminînd, totodată, cadrul minimal al asistenţei politice de care societatea românească va beneficia în lunile care vor veni şi care vor fi, după toate probabilităţile, extrem de tensionate, marcate de tensiuni înverşunate. 

Chiar dacă nu ne place să admitem, tensiunile dintre fostul premier, Călin Popescu Tăriceanu, şi preşedintele Traian Băsescu l-au împins pe acesta din urmă înspre un paternalism intolerant, dictatorial, echivalent, în percepţia omului de pe stradă, cu siguranţa de sine a celui care deţine puterea de unul singur, separat de mecanismul democratic pe care el în mod firesc se întemeiază. Deşi a rămas un hăhăitor foarte popular, plimbăreţ cu snowmobilul şi dornic de a strînge cît mai multe mîini în băi entuziaste de mulţime, Traian Băsescu a fost nevoit, în lupta cu Călin Popescu Tăriceanu, să sacrifice sentimentul în favoarea calculului şi a cerebralităţii, stupefianta alianţă guvernamentală dintre PDL şi PSD fiind expresia directă a acestui sacrificiu şi, totodată – trebuie să recunoaştem –, indiciul unei incontestabile maturizări în plan politic.

 

Ceea ce a pierdut preşedintele, în acest scenariu politic ambiguu, dar foarte bine jucat, e chiar sentimentalismul intrinsec al primilor săi ani de domnie, părăsirea lui de către familia Săftoiu neputînd să fie compensată de prezenţa decorativă a doamnei Elena Udrea, devenită între timp ministru. În consecinţă, promovarea lui Emil Boc ca „fiu“ predilect are darul de a stimula impresia de paternalism participativ, protector, pe care şi-o doreşte Traian Băsescu, această percepţie fiind indispensabilă pentru bagajul de sentimentalism tranzitiv de care el are nevoie în perspectiva alegerilor prezidenţiale din acest an. Nu m-ar mira dacă, din perspectiva strategiilor de persuasiune la care va recurge stafful său electoral, campania lui Traian Băsescu va fi suprasaturată de copii – reali sau imaginari –, instrumentalizaţi în fel şi chip pentru a mobiliza sentimentele favorabile ale mulţimii. Oricum, campania de alegeri prezidenţiale care ne aşteaptă va miza pe inerţii şi pe sentimente, nu pe programe, chiar dacă şi acestea vor fi invocate undeva în fundal, cu o mică doză de ipocrizie debusolată. Intrarea PSD-ului la guvernare sugerează foarte limpede un blocaj de imaginaţie politică şi de oportunism strategic, perspectivic: chiar dacă vor lansa un candidat propriu pentru preşedinţie, pesediştii nu vor putea invoca un program specific, fiindcă acesta se va suprapune, în mod inevitabil, cu acela decantat din actul de guvernare. Aşadar, întregul patrimoniu electoral se va compune din sentimente, pe care un contracandidat din afara arcului guvernamental – Corneliu Vadim Tudor, cel mai probabil – nu va face decît să le exacerbeze.

 

Sub aspect structural şi ca portofoliu public de percepţie, Emil Boc se împarte pe moment între imaginea sa de familist impecabil, cu drumuri periodice la Răchiţele şi cu ameninţarea de a nu mai fi primit acasă de către fete în cazul în care acceptă funcţia de premier, şi aceea de tehnocrat inflexibil, neconcesiv, predispus oricînd să sacrifice oameni şi sentimente pentru ca mecanismul care i s-a dat pe mînă să funcţioneze ireproşabil. Ca profil psihologic, Boc are inerente predispoziţii dictatoriale, decantate din reprimare: mitraliază la nesfîrşit cuvinte lipsite de încărcătură empatică, îşi raţionalizează micimea de statură prin aspiraţia de a fi ireproşabil în orice situaţie, e un narcisiac crispat, compensativ, care ştie foarte bine – întreaga sa educaţie şi carieră şcolară s-au bazat pe un astfel de mecanism psihic desfăşurat în doi timpi – că excelenţa profesională reprezintă o consecinţă a ordonării vieţii prin algebra acesteia, a suprimării imprevizibilului prin taxonomie şi matematică.

 

Fără a fi un fanatic al puterii, Boc e un fanatic al propriului său perfecţionism, un captiv al imaginii apretate pe care le-o arată celorlalţi. Calculat, algebric şi premeditat, nu are inspiraţie şi, ca atare, nici geniu pentru lucrurile pe care le întreprinde (inclusiv politicul), dar compensează inexistenţa harului prin disciplina hiperbolizată a muncii. Nu există certitudini că misiunea sa de premier va reuşi, a pornit de altfel cu stîngul, atingîndu-se de buzunarele oamenilor (lucru care, în România, nu se iartă), discuţiile de la alcătuirea bugetului s-au lungit la nesfîrşit din cauza incompatibilităţii dintre pedanteria prim-ministrului şi predispoziţia spre concesii a miniştrilor din subordine. Acum au intervenit şi incertitudinile privind drepturile de autor – reconfirmînd imaginea unui guvern care porneşte în lume războindu-se cu artiştii şi cu artele –, însă două previziuni pot fi făcute încă de pe acum: Boc nu va avea anvergură externă – nu dispune de suficient stil pentru a putea străluci –, ceea ce înseamnă că se va concentra obsesiv pe politica internă, criza economică prin care trece lumea oferindu-i cea mai bună scuză pentru o asemenea repliere; şi, dacă va conduce ţara spre marasm sau spre faliment, o va face calculat, impersonal, tehnocratic, total insensibil la suferinţele din jur sau la protestele de ordin social care-i vor sparge ferestrele.