OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Simona Popescu
Juventus si alte poeme
Antologie cu un cuvint inainte al autoarei, Editura Paralela 45, Colectia „Biblioteca romaneasca de poezie“, Pitesti, 2004, 252 p.


Simona Popescu s-a impus, in ultimii cincisprezece ani, ca una dintre cele mai originale voci ale literaturii romane contemporane, la fel de pregnanta in poezie, in proza sau in eseistica. De altfel, acest tip de delimitare pe „genuri“ este, in buna masura, conventional si impropriu, pentru ca, indiferent care ar fi tipul de discurs ales, Simona Popescu scrie, de fapt, despre ea insasi, se scrie pe sine, cu perseverenta si luciditate, se cauta prin cuvinte, prin carti si prin timp cu egala curiozitate si nedisimulata uimire.

- Scrisul ca proces mereu reluat de generare si regenerare a sinelui

Antologia aparuta la Paralela 45 in 2004, Juventus si alte poeme, ofera o imagine relevanta a profilului liric – si nu numai – al autoarei. Si asta pentru ca, punind alaturi poeme din toate cele trei volume aparute pina in 1998 (Xilofonul – 1990, Juventus – 1994, Noapte sau Zi – 1998), ceea ce frapeaza de la bun inceput este unitatea tematica a universului poetic edificat de Simona Popescu. Tot ceea ce a publicat ulterior Simona Popescu, indiferent ca e vorba de poezie sau de proza (Exuvii – 1997), se afla prefigurat in versurile incluse in volumul sau de debut, Xilofonul: scrisul ca proces mereu reluat de generare si regenerare a sinelui, inepuizabila plictiseala si multiplele ei variante, obsesia identitatii fluctuante – un puzzle care se descompune si se recompune intr-un ritm ametitor („eu sint ce nu mai sint/ si ce nu sint inca/ eu sint un animal in schimbare“), tema exuviilor („sint un miez viu in nesfirsite invelisuri/ de carne grasime piele lina beton vopsea de aer/ de ceata“), dar si a memoriei incorporate, risipire si pierdere, amalgam nediferentiat de stari, cuvinte, figuri de prieteni si ipostaze variate ale propriei fiinte.

Si tot din primul volum se aude distinct refuzul la adresa incremenirii, a conformismului si rigiditatii („chiar celui mai nebun ii va creste burtica/ si ii va fi tot mai frica/ asa de frica incit o sa imbatrineasca/ si mutra o sa i se faca mica mica“), care se va amplifica in Juventus, transformindu-se intr-un rechizitoriu al imposturii, al „dictaturii batriniciosilor“ pentru care tineretea se traduce in termeni de debilitate si infantilism: „Tropai in mijlocul batrinetii-n putere/ ma-nvirt si-ametesc/ in felul ast-am crescut si mai cresc/ (vechea poveste cu sarpele tinar la sin!)/ nu recunosc nici un profesor/ sint fara recunostinta/ eu n-am credinta si nici vointa/ sint singur si prost/ nu-mi stiu destinul/ toate-mi par fara rost/ tropai in mijlocul batrinetii/ pe loc/ ea ma trimite la culcare/ imi inchide usa in nas si/ ma pune s-astept/ ma invata cum sa intonez/ unde sa semnez/ ce sa votez/ ma adoarme/ imi toarna in cap ce vrea si iara/ imi pune romante spre seara“.

- Explorare lirica a pustietatii interioare

Vorbind despre Gellu Naum in Salvarea speciei. Despre suprarealism si Gellu Naum (2000), Simona Popescu distinge doua tipuri de poeti – cei ai starilor si cei ai cuvintelor, incluzindu-l pe autorul Copacului-animal in prima categorie, acolo unde, de altfel, ar putea intra cu deplina indreptatire si ea insasi. „«Starile» reprezinta o experienta de viata care nu se lasa exprimata, domesticita in forme poetice consacrate“ scria Simona Popescu in volumul citat si continua: „Intre stari si lumea concreta se petrec, continuu, imperceptibile, subtile transferuri, transsubstantieri“. Ce altceva este poezia pe care o scrie Simona Popescu, daca nu (si) o cautare permanenta a unor forme poetice noi, capabile sa capteze diversitatea deconcertanta a starilor din care se alcatuieste, secunda de secunda, existenta umana?

- Litost-ul maladiv

Indemnul lui Gellu Naum – „Trebuie sa intelegi starile, sa le descoperi cauzele“ – pare sa o fi urmarit pe autoarea lui Plicty, poem inclus in volumul de debut, ampla incursiune in zonele de vacuitate ale individualitatii, explorare lirica a pustietatii interioare, dar si incercare de a da forma (poetica) si coerenta unei coplesitoare senzatii de destramare: „o stare torturanta nascuta din spectacolul propriei noastre mizerii descoperite dintr-o data. O stare specifica unei virste fara experienta, pentru care acest litost maladiv nu a devenit inca o banalitate. O boala a – inca – sanatosului... Proliferare a imaginatiei senzoriale, lingvistice in absenta obiectului“.
Poezia Simonei Popescu, ca, de altfel, si proza ei, consemneaza realitatea contradictorie si infinit semnificativa a unui sine „identic si felurit“, in egala masura inventat si trait, visat si rememorat. Scrisul nu este doar o terapie, un instrument al autoinvestigatiei, cu rol preponderent anamnetic, ci mai ales o modalitate de a da corp – materialitate si consistenta textuala – miscarii neincetate care este viata: „doar o imagine in miscare deci/ prea usor trecatoare/ prea usor trecator/ si chipul tau pilpiind micsorindu-se adunindu-se/ ca o flacara mica plapinda“.

- Noapte sau Zi este poemul anamorfozelor

In viziunea Simonei Popescu, batrinetea si tineretea nu sint virste biologice, ci stari interioare, feluri de a fi, la fel ca plictisul sau frica, la fel ca rememorarea sau nostalgia care invaluie, difuz, orice evocare a copilariei. S-ar putea spune ca lumea care transpare in poeme sau in paginile de proza este in proportii egale reala si imaginara, daca n-am tine cont de continuitatea dintre cele doua „teritorii“, programatic marcata de autoare. Intre realitatea traita si realitatea inchipuita – sau, cum spunea acelasi Gellu Naum, „realitatea din vis“ – granitele sint conventionale si doar obisnuinta si prejudecatile ne impiedica sa le desfiintam. Noapte sau Zi este poemul anamorfozelor, al ritmurilor necesare unei mereu reluate tentative de recuperare si conservare a unui sine stratificat, intersectie pulsatila a rationalului si irationalului: „sint un desen de Escher din care nu mai ies/ ma tot despart de mine si iar ma intilnesc/ imi intru-n piele ma depasesc ma uit in spate/ carcase goale/ structuri exuviale/ iar inainte forme asemanatoare./ Imi pregatesc iesirea din uniplan“. Instituind un Timp paralel, fictiunea preceda si faciliteaza comprehensiunea, este o cheie indispensabila prezervarii identitatilor plurale (trecute, prezente si viitoare), transpuse liric in imaginea emblematica a papusii-matrioska.

Nu sintem doar ceea ce parem a fi in momentul de fata, ci tot ceea ce am fost cindva si tot ceea ce am fi vrut sa fim sau ne-am imaginat vreodata ca am putea fi, tot ceea ce am visat ca sintem – visatul „pe straturi“, ca si somnul „in straturi“, exfolierile, recurenta crizelor de identitate, ritmice pierderi si regasiri, toate acestea definesc simonidul, corpul de cuvinte, simulacrul fictional, mai real (pentru ca e etern) decit corpul efemer si amenintat de batrinete pe care il purtam cu noi prin timp („Ce sint din tot ce-am adunat aici?/ Ce sint din tot ce a ramas pe dinafara?“). Asemeni potecilor din gradina borgesiana, timpul si eul se bifurca, se disipeaza in nenumarate Fiinte-Eu care-si disputa permanent intiietatea. Dialogul se stabileste firesc nu doar la nivelul versiunilor eului, ci si cu vocile disparate si, totusi, atit de familiare ale altor autori, pe care Simona Popescu ii „interiorizeaza“, ii asimileaza si-i face astfel sa vorbeasca, indirect, despre ea insasi.

- Nostalgia continuitatii transpare din toate versurile Simonei Popescu

Sentinta alchimica solve et coagula (dizolva si intareste), invocata de Jung pentru a indica procesul prin care ia nastere constiinta (prin diferentiere, prin analiza, urmata de sinteza) descrie esenta universului liric al Simonei Popescu, dominat de tensiunea contrariilor (zi/noapte, alb/ negru): „eram acolo la departari in timp/ o biata fiinta neajutorata/ pe care-un tren o face praf/ imi tot spuneam ceva eu mie/ tot explicam acolo linga mine sofisticat/ ce se petrece la distanta/ mi se parea ciudat/ – stateam in jurul unei mese/ eram vreo sapte Fiinte-Eu/ cu-o capetenie tinara in frunte/ priveam la o papusa plina cu papusele tot mai mici/ si una dintre NOI vorbea despre Substanta (?!)“.
O „nostalgie a continuitatii“ transpare din toate versurile Simonei Popescu, intensitatea dramatica a tonalitatii se amplifica de la un volum la altul, iar problematica identitatii in perpetua miscare dobindeste noi valente. Contaminata de intilnirea cu Gellu Naum – una din acele intilniri esentiale, care au darul paradoxal de a lumina si a adinci totodata misterele lumii inconjuratoare – scriitura Simonei Popescu se substantializeaza, pornita pe o originala, tocmai pentru ca este dialogala, „cale a sarpelui“.