Cu greu s-ar putea scrie despre
calitatea Bienalei de arhitectură BAB ’08 fără a te înarma,
a priori, cu o consistentă doză de îngăduinţă. Sau cel
puţin cu un bagaj de scuze pe care să le poţi utiliza
spontan-sofistic spre a nu leza orgoliile profesionale bine înfipte
în solul mioritic: să-i înţelegem pe mulţi dintre
arhitecţi pentru precaritatea imaginilor însăilate pe panouri
şi pentru penibilul textelor-expozeu (n-au avut timp, exigenţele
juriului vor fi fost mari, există dintotdeauna o lipsă de
articulare scrisă a arhitectului etc.), să nu atacăm deciziile
juriului (nume importante au fost incluse în complet, deci cu
ce drept le contestăm opţiunile?), să privim totuşi evenimentul
în ansamblu şi să vedem, ba nu, să acceptăm că efortul de
organizare a fost imens şi că rezultatul trebuie, tot a priori,
apreciat. În bună reciprocitate valahă, evaluările aşa stau
– avînd ca maxim deziderat protejarea reciprocă: să nu ne
supărăm unii pe alţii pentru că, butada cuiva, „sîntem
atît de puţini în lumea culturii, că, în scurt
timp, o să ajungem să ne feri(ci)m între noi“.
Aşadar, iată-ne – în plin
capitalism (presupus concurenţial) încă ne străduim să nu
cumva să facem şi alte aprecieri decît cele obligatorii
pozitive, constructive la adresa colegilor întru cultură... Şi
asta, cu toate că, încă de acum mai bine de un secol,
americanul Emerson se pronunţa cît se poate de clar
referindu-se la statutul de artă publică al arhitecturii, afirmînd
explicit că, spre deosebire de artă, care e închisă în
casa fiecăruia, clădirea construită este o problemă de expresie
şi de conştiinţă comună, un gest ce afectează, în bine
sau în rău, întreaga cetate.
Am avea deci şi noi dreptul să privim
fapta de arhitectură petrecută în termenii celei mai
permisive culturi sau civilizaţii: aceea care spune că ne putem
exprima propria opinie faţă de rezultatul muncii cuiva care ne (va)
face bine sau rău de acum înainte pentru nu se ştie cîţi
ani. Punct de plecare ce, credem, trebuie păstrat, ba chiar
accentuat, referitor la publicaţia de arhitectură, mai ales că ea
îşi propune să decanteze şi să promoveze gîndire şi,
încă mai grav, să formeze. Iar cultura adevărată, după cum
se ştie, formează caractere, şi numai colateral bisericuţe.
Senzaţia de modernism reîncălzit
este încă sufocantă
Numai că, la noi, bisericuţele sînt
încă „la putere“, căci construitul orei şi arhitectura
stau sub semnul multului, de fapt a prea multului. Iar acest
mult-emblemă-naţională-actuală (rememoraţi, vă rugăm, casa
poporului, şi ea mare şi multă!) permite înghesuiala,
judecarea în comun şi, pînă la urmă, eroarea: cum poţi
asigura imparţialitate atunci cînd evaluezi comparativ o
clădire de birouri Westfourth, o casă de vacanţă Soare şi un
ponton Andreescu? Dar nu despre această incongruenţă dorim să
vorbim acum: în ciuda multului, a negrului de lume, cum ar
spune Sloterdijk (aici, de obiecte), senzaţia ce ţi se reflectă
din acele panouri e de puţin. Pe fondul unei decente pregătiri
profesionale, regretul că obiectele excepţionale lipsesc e cu atît
mai mare. Clădirile sînt, în copleşitoare măsură,
corecte, iar funcţionalitatea şi formele moderniste nu par să le
fi părăsit nici o clipă – îndemnăm pe toţi amatorii de
istorie a arhitecturii să urmărească, în panourile caselor
expuse, de pildă, lista celor 5 puncte ale arhitecturii moderniste
formulate de Le Corbusier. Senzaţia de modernism reîncălzit
este încă sufocantă. Şi sigur că te bucuri atunci cînd
poţi constata că există scăpări în bine – Casa Marcov
(Şerban Sturdza) respiră o spontaneitate aşezată, nu atît
căutată, cît găsită, descoperită; Casa Aron a lui Ţigănaş
propune o sinteză modern-regională cu sensibile accente nobiliare
şi deferenţă pentru uman; triplexul lui Dan Şerban riscă
inteligent o „destructurare soft“ a ideii de locuinţă urbană;
Radu Teacă creează, pe lîngă superba locuinţă unifamilială
neobrutalistă din Str. Drăcea, un obiect de design de o actualitate
extraordinar simţită – scaunul său e un model de atitudine
postmodern tîrzie, unde forma îmbogăţeşte şi pune în
criză, sau cel puţin între paranteze, funcţia.
Clădiri multe, grave, parcă obosite
de ele însele
Din păcate însă, în mai
toate celelalte proiecte, solida maturitate profesională este atît
de statică, de re-memoratoare, aproape de comemoratoare: se simte
îndărătul planşetei un om care-şi conservă morga –
arhitectura lui nu rîde, nici măcar nu glumeşte, devine
aproape un rictus voit civilizat. Iar situaţia e cu atît mai
ipocrită şi mai duplicitară cu cît nu puţini dintre
arhitecţii locali se declară admiratori necondiţionaţi ai
„mărcilor“ Koolhaas, Grimshaw, Calatrava, Zaha Hadid, ca să nu
mai invocăm exemplele nipone. Or, ceea ce acolo e bucurie de a te
rosti ca artist profesionist, spectacol al performanţelor, la noi
continuă să fie încrîncenare pe picioarele dinapoi –
şi se nasc, astfel, clădiri multe, grave, parcă obosite de ele
însele. Şi aceasta, în ciuda faptului că nu sîntem
nici pe departe atît de tradiţionalişti cum ne-am dori, ca să
păstrăm cadrul uman „clasic“ (bazat pe adăpostul fundamental
şi pe oferta lui dintotdeauna – adăpost, ceva semnificaţie,
orientare). Dimpotrivă, mii de români se dotează cu a doua
sau chiar cu a treia casă, iar dintre ei unii ţin ca ea să le fie
construită de un nume – cunoaştem exemplul unui arhitect
provocat astfel de comanditar: „Ai aici cecul de 1 milion de euro,
vreau doar să-mi faci o casă pe care să o semnezi tu!“; deci
scuza lipsei de comenzi sau a lipsei de bani nu mai e „de
actualitate“. Aceiaşi multiproprietari caută, din ce în ce
mai atent, decoratori de bună calitate, vor spaţii pentru loisir şi
săli de computere individualizate, vor piscine şi heliport,
debarcader, sală de sport, minimuzee sau piste personale. Oferta e,
aşadar, enormă. Şi totuşi, arhitectura aceea care să ne
explodeze simţurile şi să ni le încarce de uimire, care să
fie loc de pelerinaj pentru tinerii arhitecţi şi pentru iubitorii
de mare artă încă nu ni s-a născut.
E puţină idee şi încă prea
mult conformism la baza arhitecturii româneşti a orei, desigur
mult orgoliu profesional (la noi nu mai mult de o duzină de
arhitecţi locali colaborează cu artişti, pe cînd în
lume parteneriatul se petrece de decenii) şi se lasă încă
aşteptată acea sclipire care să ne facă să preschimbăm
platfusul fiecărei zile în pista de 100 de metri pe care să
ştim că ni se hotărăşte viitorul. Descărcîndu-ne de încă
un ghimpe în inimă, vom spune că parcă şi arhitecţii
maturi, cei care acum 10 ani promiteau atît de mult, par să se
complacă în reţete verificate, uitînd că meseria de
arhitect trăieşte din atitudinea şi din inovaţia prezente în
fiecare proiect – făcut ca şi cum acela ar fi ultimul.
Evident, e nevoie de o încordare
pentru această atitudine, însă numai efortul susţinut e
atitudinea posibil-acceptată şi real competitivă, acum.
Şi nu e vorba de o oarecare protejare
a arhitecţilor noştri de competiţiile din afară – după cum
ştim, regulamentele profesionale updatate la normele UE stipulează
că, la orice mare competiţie de arhitectură, este obligatorie
informarea celorlalte asociaţii profesionale, din statele cu care
s-au iscălit convenţii. Români fiind, sigur că putem
escamota şi această prevedere. Doar că facem aceasta în
dauna noastră – pentru că, într-un eventual meci de CL, în
materie de arhitectură, nimeni nu ne va inventa un penalti dacă nu
vom fi în stare măcar să pasăm pînă în careul
advers. Iar speranţele noastre abia dacă pot alcătui un 11
onorabil – să le mai facem dreptate Gabrielei Tabacu şi lui
Cosmin Caciuc pentru restaurarea inteligentă şi sensibilă a
Imobilului de birouri din Bucureşti, lui Petterfy Miklos, pentru
Casa Stygar (de explicită linie Herzog&de Meuron), pensiunii lui
Kim Attila&co. (cu scuza de a considera, personal, că proiectul
datorează mult modernismului mediteranean à la Alvaro Siza,
tributar totuşi unui context geografic şi social diferit), lui
Adrian Soare şi Elizei Yokina, pentru casa de vacanţă de la
Neptun, lui Mario Kuibus pentru încăpăţînarea de a
rămîne actual şi trendy şi, fireşte, lui Ionică Andreescu,
pentru plăcerea de a plonja în „arhitectura-ne-arhitectură“
(vezi Pontonul de la Văliug, în care ne place să vedem un
subtil dat cu tifla celor care cred că arhitectura e disciplina
maximă, iar arhitectul, cel puţin un demiurg; or, se pot crea
bunăstare şi seninătate şi cu mijloace pe care, doctrinar
vorbind, abia dacă le poţi ataşa arhitecturii).
Nici cea mai mică urmă de plăcere în unele cărţi
de arhitectură
Iar cartea de arhitectură intrată în
competiţie nu e nici măcar de calitatea medie a arhitecturii, dar
poate că juriul i-a judecat acesteia utilitatea informaţională
separat de atributele estetice, culturale. Aşa am putea înţelege
premierea volumului dedicat lui Siza (fără îndoială, cel mai
bun din concurs, doar că nu neapărat propunînd o expresie
grafică proprie, originală) sau accepta volumele dedicate artei în
relaţie cu arhitectura (cu o grafică îmbîcsită,
greoaie, ilizibilă pe alocuri) ori cele rezervate discuţiilor pe
teme urbanistice iniţiate de arhitext – acolo unde opiniile de
mare subţirime intelectuală ale lui Alexandru Sandu sînt,
practic, sabotate de lipsa oricărui suport vizual auxiliar (apropo
de urbanism, am remarca, în dauna echipei premiate, proiectul
Timişoara 2020 – viziune globală, care, cel puţin pentru
calitatea viziunii şi pentru temeritate, credem că merita mai
mult). Revenind la buchea cărţii – abia dacă specialiştii şi
studenţii citesc (aceştia din urmă, obligaţi) publicaţiile
respective. Cum putem însă oferi publicului dornic să
cunoască arhitectura românească actuală opuri care nu
produc, vizual ori estetic, nici cea mai mică urmă de plăcere, de
satisfacţie? Sau pur şi simplu comunicarea de arhitectură prin
cuvînt şi prin suport vizual nu a fost obiectul acestei
competiţii?
Aşa încît, din păcate, ne
putem reprima cu greu impresia de a fi vizitat o expoziţie care e,
plenar, semnul unei saturări multiple. Al unei saturări false însă,
al unei îmbuibări de acră amintire – „Ce bine va fi în
comunismul triumfător“, zice un om; „Vom mînca dimineaţa
varză, la amiază varză, seara varză!“ – „Dar mie nu-mi
place varza“, replică al doilea. – „Eeei, o să-ţi placă!“.
Dar, la urma urmei, să nu fim excesiv de cîrcotaşi – varza
nu e o mîncare atît de rea...
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters