Cannes, această Mecca a cinefililor
festivalieri, capătă tot mai mult alura celei veritabile: o mulţime
ce se calcă-n picioare, „autoflagelîndu-se“ cu multă
convingere. (Indicaţie regizorală: imagine în derulare
rapidă.) Localnicii încearcă să plaseze pelerinilor tot ce
pot: o chirie exorbitantă, o cafea, o umbrelă, o grevă a
trenurilor (ritual anual). Afli din mers, în presa cotidiană,
ce zeităţi se mai află pe tărîmul sacru al
superficialităţii şi cum se desfăşoară festivităţile
dionisiace nocturne. În faţa templelor, rînduit în
cozi conform culorii clasei socio-jurnalistice a acreditării,
regreţi că nu poţi striga precum la noi pe vremuri: „Mai uşor
acolo în faţă, să ajungă şi în spate!“. În
momentele fericite, cînd se face lumină pe ecran, îţi
începi rugăciunea: „Şi ne dă nouă un film care să merite
cheltuiala, alergătura şi tonul înţepător al întrebării
«Pleci la Cannes?» a neiniţiaţilor care consideră
locul un paradis pe pămînt“.
Antichrist: criza bărbatului de 53
de ani
Efectul este terifiant atunci cînd
vorbele devin parcă incantaţie şi se proiectează însuşi
Antichristul. Ivit din depresia lui Lars von Trier, danezul ce-şi
etalează multiplele fobii ca pe încă o provocare. Filmul se
deschide cu „un zbor de înger“. În ralanti. Şi în
alb-negru, aşa cum nu l-am văzut pe von Trier de la Europa (1991).
Pe atunci, prin vocea lui Max von Sydow, regizorul îşi
hipnotiza spectatorul. Cu Antichrist, îl pune să pătrundă în
hipnoza unei femei (Charlotte Gainsbourg, posibil premiu de
interpretare, şi nu pentru masochismul cu care s-a lăsat torturată
de von Trier) pe care o psihanalizează propriul bărbat (Willem
Dafoe). Cuplul ce şi-a pierdut copilul, prăbuşit de la fereastră,
în timp ce părinţii săi făceau dragoste. Filmul redevine
color şi cu un stil de filmare mai à la Dogma.
Pentru von Trier, horror-ul este
prăbuşirea în abisul interior, înfruntarea propriilor
demoni şi a fricii: un infern pentru care perechea trebuie să se
întoarcă în grădina botezată „Eden“ (?!). Pentru
că natura este „biserica lui Satan“, locul morţii, pe care
danezul ne-o serveşte alăturînd-o naşterii: mortăciunile
sale sînt abia ieşite din pîntecele mamei. Cît
timp „răul“ este un sunet de ghindă căzînd pe acoperiş
sau răsuflarea diavolului ce intră cu vîntul pe fereastră,
efectul Antichristului este halucinant. Însă, atunci cînd
vulpea ce se autodevorează rosteşte sinistru: „Haosul domneşte!“,
chiar dacă nu hohoteşti alături de majoritatea spectatorilor, nu
poţi să nu vezi castelul din cărţi de joc prăbuşindu-se –
Antichrist este o făcătură. De aici încolo, îţi sar
în ochi problemele întregului edificiu. Creat de cel care
răstălmăcea iertarea creştină în Dogville, care declara în
caietul de presă că religia e „shit“ şi, la întîlnirea
cu ziariştii, că se simte cel mai apropiat de... Tarkovski! Iar din
cea mai veche belea a operei von trieriene nu văzusem pînă
acum decît vîrful aisbergului: relaţia lui cu femeia. În
Abisul sufletului, o trimitea pe Bess, la „îndemnul“ lui
Dumnezeu, să se lase abuzată sexual pînă la moarte; în
Dogville, o oferea pe Grace bunului-plac al unei întregi
comunităţi, dar îşi mai ascundea misoginismul după degete.
Acum, Antichrist este femeia. Cu sexul ei malefic, care va fi
automutilat. Poate psihanaliză ar trebui, dar pentru regizor (care,
crescut de părinţi adepţi ai unei stranii mixturi
comunisto-nudiste, se laudă că citea Antichristul lui Nietzsche la
12 ani).
Îngerul şi poetul, poştaşul
şi fotbalistul
Misogină poate să pară, la o primă
vedere, şi lista pe care se află Lars von Trier, aceea a
regizorilor în competiţie pentru „Palme d’Or“: nu poate
fi regăsită aici decît o femeie. Dar trebuie să ţinem cont
de adevăr: în istoria cinematografului, proporţia de mari
regizoare este infimă, iar, prin filmografia sa, Jane Campion nu se
impunea de la sine pentru acest premiu. Cineasta originară din Noua
Zeelandă s-a întors anul acesta în competiţie cu Bright
Star, pentru moment, unul dintre favoriţi. Dacă ar fi ştiut să se
autocenzureze, Jane Campion şi-ar fi depăşit chiar şi Pianul
„palmdorizat“. Dar Bright Star are frumuseţea unei statui
antice, căreia i s-au pierdut pe drum proporţiile, aşa că a
sfîrşit cu braţele excesiv alungite: nu poţi să n-o admiri,
dar nici să nu regreţi ce ar fi putut să fie. Regizoarea reuşeşte
aici ceva paradoxal: transformă banalul cusut într-un ritual
venit parcă de dincolo de această lume, iar pe autoarea lui într-un
veritabil Vermeer, în timp ce corespondenţa de iubire dintre
aceasta şi poetul John Keats se scurge într-o frumos filmată
peltea televizuală, cu peisaje marine în care literele se
imprimă pe valuri. Rămîne, însă, în pofida
lungimilor atît de greu controlate de tot mai mulţi regizori,
sentimentul că, deseori, Bright Star se ridică la nivelul poemului
de Keats căruia îi datorează titlul. Acela dedicat ultimei
iubite a poetului, Fanny Brawne, care, dincolo de volănaşe şi
carneţele de bal, se dovedeşte o femeie capabilă să iubească
pînă la capăt – şi chiar după – un bărbat taciturn,
ros de boală şi, aparent, ratat. Mereu atrasă de sensibilitatea
dusă la extrem, Jane Campion face să treacă peste acest film
îngerul care, într-un titlu din 1990, îi stătea la
masă.
Mult mai cu picioarele pe pămînt
apărea pînă acum un alt „palmdorizat“, Ken Loach,
regizorul discursurilor de stînga. Numai că acesta a revenit
în competiţie cu o comedie oarecum surprinzătoare, Looking
for Eric. În care poştaşul Eric, fumînd un haşiş mic,
şterpelit fiului său vitreg, poate să stea de vorbă chiar cu
idolul său, Eric… Cantona. Acesta-i serveşte un antrenament de
viaţă, împănat cu proverbe franceze. Looking for Eric
poate fi văzut ca o terapie prin rîs după Antichrist, pentru
scena în care criza bărbatului de peste 50 de ani este
„rezolvată“ prin şedinţe de psihanaliză în grup, cu
manualul la purtător, improvizate de cîţiva poştaşi
microbişti, care vor să-i remonteze moralul deprimatului Eric. Cine
ar fi crezut că Loach, cel într-atît de preocupat de
discursuri politice, încît în unele filme uită că
personajele sale sînt oameni, şi nu discursuri, este capabil
să manifeste atîta tandreţe faţă de aceşti simpatici
rataţi – muncitori, dar nu proletari – şi faţă de fotbal,
bucuria unei vieţi fără multe bucurii? Sau atît de nostalgic
în rememorarea întîlnirii lui Eric cu femeia de a
cărei iubire fugise, fără să fie capabil să regăsească, în
tot restul vieţii sale, ceva la fel de frumos?
Vasluiul de pe Croazetă
Ken Loach pleca de la Cannes cu „Palme
d’Or“ în 2006, atunci cînd „Camera“ din acelaşi
metal îi revenea vasluianului Corneliu Porumboiu. Prezent pe
atunci în „Quinzaine des Réalisateurs“ cu A fost sau
n-a fost?, acum în secţiunea „Un Certain Regard“ cu
Poliţist, adjectiv, dar întîmpinat mereu de aceleaşi
aplauze. Şi făcînd din nou să rîdă o sală arhiplină
(cu observaţia că regizorul are rarul talent de a provoca rîsul,
lăsîndu-şi însă spectatorii melancolici). Există ceva
imperceptibil, specific lui Porumboiu, care uneşte filme atît
de diferite (scurte, medii, lungi), între elementele comune
aflîndu-se, cu siguranţă, şi umorul. Chiar şi în
acest film, pe care, cu un curaj ce trebuie admirat, regizorul nu dă
semnele vreunui efort de-al face mai comod spectatorului. Un film
poliţist cu interminabile aşteptări, aşa ca-n viaţă, şi nu
ca-n definiţia de dicţionar a producţiilor de gen. În timp
ce Vasluiul, atît de real pentru locuitorii săi, devine aici,
pe Croazetă, un loc cinematografic ce nu are mult mai multă
consistenţă materială decît Marienbadul gîndit de
Alain Resnais. Sigur, oraşul moldovenesc există, dar pentru cei de
la Cannes este urbea cu oameni ce fac revoluţii şi anchete aşa cum
pot, ivită din amintirile regizorului. Sînt oare vasluienii
personajele acestea atît de amuzante şi atît de singure,
peste care autorul a ştiut să reverse atîta tandreţe şi
atîta înţelegere? Cîtă singurătate se-ascunde în
ritualul ciorbei, desfăşurat în sunetul degetelor lovind masa
ale văduvului Pişcoci sau, acum, pe fundalul sonor al unei neveste
„YouTube-iste“, ascultînd cîntece despre dragostea
infinită ca marea... În Poliţist, adjectiv, iubirea este ca
şi legea: seacă, complex definită şi străină de viaţă. Iar
Cristi (Dragoş Bucur), victimă a minţilor inuman de logice, nu
reuşeşte să se descurce nici cu una, nici cu cealaltă, într-o
lume în care vorbele şi-au pierdut substanţa: sună corect,
dar nu înseamnă nimic.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters