Povestirile pe care Cristian Teodorescu le-a publicat, la
rubrica sa din România literară, pînă cînd cititorii şi colegii de breaslă s-au
sesizat că ele vor să constituie o carte, anunţau, într-adevăr, romanulMedgidia, oraşul de apoi. Dar nu anunţau o carte mare, chiar dacă, în ele,
talentul epic şi dexteritatea unui prozator aflat la maturitate se făceau
remarcate. Autorul evolua pe acelaşi culoar al unui realism minuţios şi
pătrunzător, interesat nu de Textul care se construieşte şi deconstruieşte sub
ochii lectorului avizat, ci de existenţele oamenilor obişnuiţi, „mărunţi“, de
regulă expediaţi între paranteze, polemic reabilitaţi de Cristian Teodorescu,
prin insistenţa pusă în observarea şi proiectarea lor.
Nu există nici un episod de umplutură
Odată volumul apărut, fragmentele citite înainte capătă o
altă densitate, care este exact cea a dimensiunii româneşti. Invitaţia gentilă
a prozatorului, din cuvîntul său introductiv, ca noi să-i începem cartea „de
oriunde“, sărind neproblematic peste capitolele „de umplutură“, e de o modestie
jucată, care ascunde o testare a cititorului prea credul sau prea grăbit.
Medgidia, oraşul de apoi nu poate fi citit, pentru a fi înţeles, decît în
modul, hélas!, tradiţional al avansării de la o pagină la alta, dinspre
începutul începutului spre sfîrşitul sfîrşitului. După ce am încheiat lectura
(îngreunată de corpul prea mic de literă, dar şi de savoarea unei parcurgeri
lente, pentru a gusta şi a cîntări mai bine fiecare scenă), mi-a fost limpede
că nu există nici un episod de umplutură; şi că modestia preliminară a
Autorului era o formă de viclenie.
Dacă tot reabilitează existenţele unor personaje care,
pentru alţi prozatori, nu se pot ridica la statutul de subiect, Cristian
Teodorescu reabilitează şi Romanul. Romanul ca lume ficţională hiperelaborată,
însumînd şi cele mai (aparent) nesemnificative detalii; şi Romanul ca realitate
secundă, cu un plus de organicitate faţă de cea înconjurătoare. Ingineria
textuală e modul şi tehnica de procesare, nu scopul ultim al cărţii, eventual
marcat autoreferenţial, în manieră „optzecistă“. Lumea acestei Medgidii
ficţionale, dar atît de reale în efectul ei atent preparat, trebuie să respire:
iată pariul prozatorului nostru, ambiţionat probabil după semieşecul volumului
Îngerul de la benzinărie (2003). Dovadă că o formulă anume nu garantează
reuşita artistică, proza de atunci, raportată la cea de astăzi, pare şi mai
artificială, deşi grila în care sînt construite e aproximativ aceeaşi.
Autorul are acum o veritabilă artă a pendulării şi a
„navetei“: între economia de spaţiu a povestirii şi ampla desfăşurare a
romanului; între episodul în care un personaj este focalizat şi restul
momentelor lui importante de viaţă, ţinute în umbră, în rezervă şi prezentate
sau evocate la momentul oportun, într-un alt punct al cărţii; între
desfăşurătorul biografic individual şi fundalul mai larg al comunităţii
orăşelului provincial; între istoria „locală“ a acestei Medgidii vizualizate
din anul cutremurului (1940) pînă la deplina instalare a Puterii populare şi,
respectiv, Istoria cu majusculă, a Bucureştilor politici şi militari, a
Berlinului dominant şi a Parisului căzut, a Stalingradului decisiv, a
rebeliunii legionare şi a impunerii Mareşalului, a întoarcerii armelor şi capitulării
nemţilor, a proceselor „criminalilor de război“ şi a alegerilor la care se
„votează“ Soarele...
Trec în revistă aceste momente mari, depăşind cu mult
cerculeţul minuscul al orăşelului românesc de provincie, nu pentru a arăta că
ştiu cine a pornit şi cine a cîştigat al Doilea Război Mondial, orice au vrut
să facă, la vremea lor, legionarii şi ce au reuşit în epoca lor comuniştii.
Autorul este cel care le marchează, şi nu retoric, ci din însăşi necesitatea
unui realism ce traversează şi impregnează totul. Pe orizontală şi verticală,
la diferitele paliere ale individualului şi socialului, ale istoriei mici –
dilatată aici şi observată în amănunt – şi a Istoriei atotcuprinzătoare.
O pendulare încă mai subtilă este aceea făcută între
personalitatea cîte unui localnic, individualitatea lui colorată sau ştearsă şi
o condiţie de tipicitate umană, care îl ia în posesie. Maiorul Scipion,
personaj memorabil, e un ins de o tăioasă corectitudine şi de un manifest curaj
milităros (nu aventuros). În cele mai teribile împrejurări şi în cele mai
umilitoare contexte, chiar şi atunci cînd fostul comandant al regimentului nu
mai e decît un bătrînel civil fără dinţi, pierzînd vremea prin gară, ochii lui,
cînd îi îndreaptă spre unul-altul, scapără. Conturul tipologic este mai
rezistent decît factorii, situaţiile, oamenii şi regimurile politice care
presează să îl schimbe.
Cristian Teodorescu nu face sublinieri retorice
Scipion e indestructibil Maior, aşa cum primarul lichea este
inevitabil Mitică, iar machidoanca Chiruţa (care ar fi putut să ne pară o
banală chivuţă) rămîne o femeie aprigă şi pură în incandescenţa convingerilor
ei. Soarele Chiruţei va fi, de altfel, una dintre cele mai frumoase piese ale
ansamblului, de o fineţe psihologică neobişnuită, modulînd interior şi
confirmînd totodată profilul dat. Chiruţa aceasta, care le-a tot osîndit pe
văduvele nerespectîndu-şi doliul, care a intrat în conflict cu preotul
(conciliant, dar ferm în ceea ce priveşte distribuţia rolurilor: „să-i lase lui
lumea de apoi. Pentru asta primise el patrafirul spovedaniilor şi darul de a
ierta.“, p. 225), Chiruţa care în memoria lui Gheorghe al ei (fanatic al unei
Românii legionare, trimis pe front în linia întîi, actualmente praf şi pulbere)
a dat peste mînă tuturor pofticioşilor masculi şi s-a bătut cu socrul ei
brînzarul, oarecum tentat, fugind pînă la urmă în lumea largă a Medgidiei şi
găsindu-şi adăpost, unde?, tocmai la Mînjină curelarul, unicul bolşevic din
urbe, această Chiruţă trece din idealul legionar direct în cel comunist. Dar trece
cu totul altfel decît primarul Mitică şi cei asemenea lui, cu sinuozităţile şi
„subtilităţile“ lor unsuroase. În cazul de faţă, totul respiră caracter, cu o
notă de picanterie temperamentală: „Chiruţa văduva, cu gîndul la soarele sfînt
de pe cer pentru care îi murise soţul pe front, luase un teanc de fluturaşi
Votaţi Soarele, de la Nicu Mînjină şi îi împărţea femeilor duminica la poarta
bisericii. Preotul nu izbutea s-o urnească de acolo şi nici nu îndrăznea să
stîrnească femeile împotriva ei. Peste drum leneveau în fiecare duminică trei,
patru soldaţi ruşi, niciodată aceiaşi. ş…ţ Preotul l-a întrebat într-o zi pe
socrul Chiruţei dacă el ştia de îndeletnicirile politice ale nurorii sale.
Vigurosul machidon, care nu votase niciodată, fiindcă n-avea încredere în
politicieni, o invită pe Chiruţa la o discuţie între patru ochi şi-o ia la
palme.
Văduva fiului său l-a zgîriat cu unghiile pe faţă şi a fugit din casă. A
apucat să-şi ia paltonul din cuierul de la intrare. Unde era să se ducă? A
bătut la uşa omului cu soarele. Mînjină curelarul a primit-o de parcă o
aştepta. În casa lui cu şase guri nu se simţea una în plus. Şi chiar dacă
n-avea cameră de oaspeţi, paturile, a liniştit-o, erau încăpătoare. Şi acum că
venise frigul, fetele lui ziceau mersi că mai venea o fată să încălzească
patul. Cînd l-a auzit pe Mînjină spunîndu-i fată, Chiruţa a simţit că se
umezeşte de fericire. A doua zi, s-a dus cu fluturaşii în hala oraşului. Nu-i
mai voia nimeni. Se aflase şi că fugise de acasă şi unde îşi găsise adăpost. Văduva
măcelarului aştepta de mult să-i întoarcă vorbele cu care o acuzase şi pe ea că
îşi murdărise doliul de cînd îl primea în casă pe mecanicul de locomotivă. I-a
spus Chiruţei cu o şoaptă care s-a auzit în toată hala, că a ajuns otreapa lui
Mînjitu, care era otreapa ruşilor. Chiruţa a scuipat-o calmă şi înainte de a
ieşi din hală a strigat de două ori întărîtată: «Soarele sfînt de pe cer!»“
(pp. 233-234).
În porcăria „electorală“ generală şi printre trasoarele
individuale ale insignifianţilor provinciali, dreptatea personală a Chiruţei,
împotriva tuturor adversităţilor, se supraconturează. Confuzia ei ideologică ar
fi trebuit să ne-o facă ridicolă. Dar Cristian Teodorescu nu face sublinieri
retorice şi nu distorsionează parodic. Aproape că nu-şi interpretează materia
umană cu care lucrează. Îi oferă acesteia cadrul, situaţiile obişnuite şi
neobişnuite, paşnice sau conflictuale, micile împrejurări ale vieţii şi
coordonatele fundamentale în care ea se înscrie. Cînd directă, cînd indirectă,
expunerea e preponderent denotativă. Dar acest zigzag interior sau sonor,
urmărit şi remarcabil pus în pagină, este dublat permanent de un plan
caracterologic extrem de variat şi de o problematică evident mai complexă. Ca
la obiectivul Rebreanu din Ion şi Răscoala şi ca la mai liricul Eugen Barbu din
Groapa, copiii se maturizează şi calcă pe urmele părinţilor, repetîndu-le
greşelile, cîrciuma şi biserica sînt doi centri vitali ai comunităţii, iar
tînăra Virginica, măritată cu priceputul mandatar Fănică Theodorescu, devine o cucoană
care îşi cunoaşte bine interesul. Pudoare juvenilă şi feminină, dar şi
satisfacţie la numărătoarea teancurilor de bani...
O funcţie specială în carte are ultimul capitol, „Oraşul de
atunci şi cel de apoi“. Pe lîngă explicitarea simbolică a titlului, el face
rezumatul şi bilanţul tuturor episoadelor anterioare; şi rezolvă acele
necunoscute biografice ale personajelor rămase încă în ecuaţie. Finalul însuşi
e ca o scadenţă a acestei lumi senin-interbelice, plină de culoare şi veselie,
supravieţuind în regimul democraţiei populare numai în amintirile desperecheate
ale unor foşti întreprinzători. „Pe strada principală se plimbau alţi oameni
decît cei pe care îi cunoşteau ei“: ei, adică doi supra-vieţuitori nostalgici,
ex-cîrciumarul Theodorescu şi ex-angrosistul Haikis. „Înainte de a se despărţi,
în piaţa de lîngă moschee, se uitau dezorientaţi în jur. Nu mai aveau loc în
oraşul de atunci.“ (p. 276). O frază încă, mai puţin de două rînduri tipărite –
şi acest roman excepţional ia sfîrşit.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters