OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion SIMUT
Criticul si provocarile tranzitiei (I). Arena actualitatii. Confidente
Editura Polirom, Colectia „Ego“, Iasi, 2000, 275 p., f.p.


Intre criticii nostri literari implicati in „expertiza culturala a actualitatii“, Ion Simut face parte din familia restrinsa a celor care inspira incredere si impun respect. Chiar si atunci cind nu impartasesti evaluarile pe care le propune, adecvarea la obiect, tonul echilibrat, calm, moralitatea actului critic si argumentele puse in joc te fac sa reflectezi asupra propriilor prejudecati si parti-pris-uri. Intr-o lume literara parohializata, plina de frustrari si resentimente mai vechi sau mai noi, in care partile nu dialogheaza (sau o fac prea putin), Ion Simut este – ca si mai ludicul Dan C. Mihailescu – un partener ideal de dialog critic, un „mediator constructiv“ intre zone cu politici literare si culturale aparent putin compatibile. Aproape fiecare grup literar ii poate reprosa deschiderea exagerata fata de autorii sustinuti de celelalte grupari. De fapt, e vorba de altceva. Intr-o perioada a tuturor adversitatilor si atomizarilor, a lumilor paralele, Simut continua sa creada in existenta unei singure literaturi romane, in Ierarhie etc., crede ca solidaritatea sau macar intelegerea intre „taberele“ aflate in conflict este posibila in numele valorii, chiar daca valoarea inseamna, pentru fiecare dintre acestea, altceva, in functie de propriile criterii.

Pe de alta parte, acest „opinioman“ care imbina in mod fericit critica de atitudine cu expertiza constiincioasa si care, dupa cum singur marturiseste, „scrie ca sa inteleaga“, e un om de biblioteca dublat de un spirit implicat, preocupat de problemele fierbinti ale actualitatii si ale cetatii. Dar fostul echinoxist, astazi cronicar la Cuvintul (revista bucuresteana a fostilor echinoxisti), pendulind intre redactia revistei oradene Familia si Romania literara, este si un mediator intre „regionalismul“ transilvan si Capitala, un gospodar de treaba al literaturii romane. Un anume conservatorism ardelenesc, respectul pentru sinteza, pentru valorile asezate, se imbina, in cazul sau, cu apetenta deschiderii spre formele actualitatii. Problemele pe care le pune, uneori cu accente polemice, solicita dezbateri serioase si nu reactii pripite. Este atras de revizuirea „clasicilor“ urmarind cu interes procesul de clasicizare al contemporanilor. Ca si in cazul lui Stefan Borbély, comparatistul si hermeneutul ispitit de actualitate si de implicarea civica, multe din proiectele concretizate in carti ale lui Ion Simut au aspectul de „santier in lucru“, dar in bruioanele care le alcatuiesc se simte pretutindeni aspiratia sintezei. Fie ca e vorba de volume de cronici literare, interviuri, reflectii, de relecturi ale clasicilor modernitatii romanesti (Revizuiri, 1995) sau de provocatoarea, controversata si prea superficial inteleasa schita de tipologii a literaturii romane postbelice (Incursiuni in literatura actuala, 1994), aparentul fragmentarism este unificat de perspectiva integratoare si de implicarea etico-morala. Dar Ion Simut nu e numai omul bruioanelor ambitioase, ci si al proiectelor de „revizuiri“ estetice duse pina la capat – dovada studiul Liviu Rebreanu – dincolo de realism (1997), o solida abordare cu metode ale criticii moderne (de pilda, psihocritica lui Charles Mauron) a prozei autorului ardelean si, totodata, o „revizuire“ a viziunii traditionale asupra operei unui prozator modern „taxat“ comod si reductiv drept „realist“.
Ma numar printre cititorii consecventi ai lui Ion Simut si, dincolo de placerea si interesul cu care ii citesc studiile, articolele si cronicile din Familia si Cuvintul, i-am admirat intotdeauna capacitatea de a se autorevizui la nevoie, de a recunoaste ca, la un moment dat, s-a inselat in aprecieri.


Un spirit integrator

Inainte de a face citeva aprecieri pe marginea ultimei sale aparitii editoriale (Arena actualitatii), tin sa fac o serie de precizari legate de demersul critic al lui Ion Simut. Simpatia sa pentru „literatura disidenta“ (a lui Paul Goma in special), ca si tipologia „extraestetica“ a literaturii sub comunism propusa in Incursiuni... (impartirea dupa un criteriu etic in literatura oportunista, rezistenta, evazionista si subversiva) au facut ca autorul sa treaca, in ochii multora, drept un „revizionist“ in linia maniheista, ingust-politizata a lui Gh. Grigurcu. Nimic mai fals. In realitate, perspectiva sa heteronomica, opusa autonomismului estetic, e una integratoare. Nu putem intelege corect pozitiile lui Simut daca ignoram liniile de forta care ii structureaza activitatea critica. Reiau, in continuare, un fragment programatic din finalul Incursiunilor in literatura actuala: „Critica numai estetica nu mai renteaza – avea dreptate G. Ibraileanu. Iata un precursor pe care trebuie sa-l recitim cu atentie, in aspiratia lui catre o critica completa, diferita atit de maiorescianism cit si de gherism. Pentru a nu fi rau inteles trebuie sa adaug: critica estetica, al carei act important e judecata de valoare, e o critica de prima instanta, foarte necesara, si e o mare eroare sa se creada ca poate fi exclusa. Dar misiunea ei se va realiza de acum incolo cu un efectiv mai mic de energii mobilizate in mod special in acest scop. Aliantele criticii deschid orizontul spre complexitatea umana a valorii (subl. m.). Numai aceasta poate fi o critica angajata in dialogul european al valorilor. Critica romaneasca, in istoria ei, pina in actualitate, a avut si are tendinta de a exagera importanta unei misiuni limitativ estetice, cu obsesii autoritare si judecatoresti.“ Iata acum si reformularea actualizata a acestei idei, din Preambulul strict confidential al Arenei actualitatii: „Pentru a interesa, critica trebuie sa se implice in expertiza culturala a actualitatii, depasindu-si adesea, cu un risc asumat care face farmecul meseriei, restrinsa competenta estetica, pentru a se indrepta, cu toata indrazneala si dezinvoltura intelectuala spre domeniile politicii, ale psihologiei colective, ale simptomelor sociale sau ale constiintei morale.

Cantonarea in estetic predispune critica la o criza de autoritate, o conduce spre un esec al eficientei si spre un deficit de audienta. Ea trebuie sa fie un participant activ in arena actualitatii si, prin reprezentantii ei de marca, de la Titu Maiorescu si E. Lovinescu pina la G. Calinescu si Nicolae Manolescu, si-a asumat intotdeauna aceasta misiune.“ Spirit canonic, Simut este un critic in raspar cu „lovinescianismul efeminat“, lipsit de sistem al lui Gh. Grigurcu (mai apropiat, intru aceasta, de Perpessicius), iar polemicile din Romania literara cu ideile despre critica ale acestuia, reproduse si in prezentul volum (v. Carentele criticii actuale si Ce-i lipseste criticului Gheorghe Grigurcu?) o confirma din plin.
Arena... cuprinde cronici, eseuri si interviuri din ultimii doi-trei ani. Grupate, tipologic, in trei capitole mari (Simptome, Cardiograme, si sectiunea de interviuri intitulata Egografii) textele au aparut initial in revistele Cuvintul, Familia sau Romania literara. Nu e vorba de comoditate, ci de aceeasi dorinta de a oferi o imagine sintetica a „actualitatii“, de a integra fragmentele intr-un tablou de ansamblu.

Si pentru ca personalitatea unui critic sta si in selectia subiectelor despre care scrie, simpla lor enumerare e suficienta pentru a vedea cit de incitant, de provocator si de atractiv este sumarul acestei carti si cit de inteligent se pozitioneaza autorul in cimpul literar. Sint „atacate“ subiecte de dezbatere larg culturala, autori cu grad mare de „vizibilitate“, cam tot ce tine de prim-planul vietii noastre literare. Un mod de a vedea cum se structureaza, pe viu, „noul canon“, de a lua pulsul actualitatii pentru a pune, implicit, diagnosticul unei epoci? Fiecare problema discutata e un prilej de abordare a unor simptome culturale sau de investigare a unor simptome sociale din cele mai diverse ale „tranzitiei“, de incursiuni in istoria politica, in sociologia receptarii etc., dar si prilej de dialoguri critico-polemice cu alti opinenti. Bunaoara, amplul articol despre Postmodernismul romanesc al lui Cartarescu este nu numai cea mai lucida, mai atenta si mai echilibrata reactie analitica de pina acum pe marginea acestei carti care a tulburat multe ape, ci si o spectaculoasa demontare a contestarilor cam subtirele si clar umorale produse de Alex. Stefanescu, Cristian Tudor Popescu si Mircea Iorgulescu. De asemenea, neconcesivul si meticulosul comentariu despre istoria literaturii romane a lui Dumitru Micu e o expertiza redutabila, care, in plus, ne ofera si o viziune personala despre „cum se scrie o istorie a literaturii romane“. Ca antologiile de poezie aparute la noi in ultimii ani reprezinta mai degraba un „substitut de istorie literara“ si „un raspuns cu valuta al Bancii Criticii Literare pentru a impiedica devalorizarea galopanta a lirismului intr-un peisaj de inflatie poetica“ este, de asemenea, adevarat. Dincolo de vointa axiologizanta, ele propun si “lovituri de imagine