OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan Horia MAZILU
Noi despre ceilalti. Fals tratat de imagologie.
Editura Polirom, Iasi, Colectia „Collegium“, Seria „Litere“,
1999, 264 p., f.p.

Dan Horia MAZILU
O istorie a blestemului
Editura Polirom,
Iasi, 2001,
432 p., f.p.

Dan Horia MAZILU
Un „Dracula“ pe care Occidentul l-a ratat. Din istoria literaturii medievale romanesti
Editura Floarea Darurilor, Bucuresti, 2001, 304 p., f.p.


Istoricii literari au – de obicei – cite o zona anume de specialitate: o epoca, un curent, o grupare sau macar un autor aprofundat indelung si, in consecinta, stiut „ca pe apa“. „Generalistii“ vin si ei dinspre teritorii de competenta mai restrinse, de cele mai multe ori fiind vorba despre „contemporaneisti“ care, mai devreme ori mai tirziu, simt nevoia sa puna literatura vremurilor lor in perspectiva istorica, sa „rescrie“ – conform ideii cunoscute – trecutul in functie de prezent. Fiecare isi calculeaza raza de actiune cu pornire de la epoca sau autorul de predilectie, extinzind treptat cercetarea inspre spatiile limitrofe: cine se ocupa de pasoptism cuprinde treptat si asa-numitul „post-pasoptism“ (Odobesc, Filimon…), avansind, prin junimism, spre sfirsitul secolului XIX, eminescologii se pot ocupa – de pilda – si de Blaga si asa mai departe. Nu neaparat foarte departe. In orice caz, in cercuri concentrice din ce in ce mai largi.

Daca exista o categorie care nu respecta aceasta regula nescrisa a expansiunii treptate, ea e aceea a medievistilor, a specialistilor in literatura veche. De acolo se evadeaza rarissim. Ce-i drept, e o „epoca“ intinsa pe circa trei secole, daca socotim de la primul document in romaneste care s-a pastrat, sau mult mai mult, daca sint explorate inceputuri culturale si mai indepartate. Totusi, cantitativ vorbind, e o etapa nu foarte abundenta in texte, incomparabila cu proliferarea colosala a literaturii perioadelor recente, si – de asemenea – „inchisa“, fixata intr-un repertoriu restrins de teme si retorici stereotipizate. Prin urmare, nu vastitatea domeniului impune cvasi-izolarea „vechistilor“. Cauza e dificultatea intoarcerii atit de mult in urma, catre o productie culturala greu de studiat fara o prealabila hiperspecializare medievistica, deopotriva istorica si filologica, mergind pina la familiarizarea cu forme de limba de mult iesite din uz, la paleografie si alte asemenea sub-discipline „exotice“.

Nu le mai ramin – atunci – istoricilor literari „vechisti“ decit doua posibilitati: izolarea completa in domeniul lor de competenta, in cercetarea cutaror detalii textologice, eventual in editarea unor manuscrise medievale; sau iesirea spre un orizont de interes mai larg prin ingeniozitatea abordarilor, prin metodologii diverse, prin tratarea materiei din unghiuri atractive, asa-zicind „contemporane“. Stilistica, analiza retorica, semiotica, istoria mentalitatilor sint citeva dintre perspectivele de investigatie care au furnizat in ultimele decenii noutati – uneori indeajuns de spectaculoase – de interpretare.
Un asemenea medievist cu voluptatea articularii unor ecuatii de interpretare nefrecventate de istoriografia „vechista“ clasica, cea din prima jumatate a secolului XX, e Dan Horia Mazilu. Un exemplu si totodata un „caz“, caci el ilustreaza prin traseul sau profesional concret obligativitatea hiperspecializarii despre care vorbeam: caci el a pornit la drum ca slavist, familiarizindu-se – asadar – cu instrumente profesionale indispensabile domeniului in care avea sa se fixeze pina la urma, cel al literaturii romane medievale, scrise in mare parte in alfabet slavon si substantial influentate dinspre Rasarit. Cind l-am cunoscut, in studentia mea „anglista“, Dan Horia Mazilu era profesor in facultatea noastra comuna de atunci, la Limbi si Literaturi Straine, in departamentul de limbi slave, pentru ca in 1990, cind am putut intra ca asistent la Litere, sa-l descopar coleg in catedra de Istorie a literaturii romane, devenit, din slavist, „vechist“.

Formatia prima nu explica – insa – formula sau formulele pentru care Dan Horia Mazilu a optat in cercetarile sale aplicate. „Meserias„ al domeniului, autor si ingrijitor de monografii, editii, antologii, el a preferat sa exploreze in studiile sale perspective inedite de cercetare. S-a si impus prin doua volume de reinterpretare a textelor autohtone vechi in termenii unor mari modele culturale europene: Barocul in literatura romana din secolul al XVII-lea (1976) si Literatura romana in epoca Renasterii (1984). A exersat – apoi – analiza din perspectiva retorica in Proza oratorica in literatura romana veche (I, 1986; II, 1987), pentru ca in ultimii ani sa publice un studiu de istorie a mentalitatilor si imagologie, Noi despre ceilalti. Fals tratat de imagologie (1999), si altul de morfologie a unui gen si totodata de comparatistica, O istorie a blestemului (2001). Chiar daca nu e afisata, chiar daca peste tot se vede seriozitatea profesionistului „vechist“, intentia stravezie in subtext e aceea de a iesi din cadrul strimt al specialitatii, de a o largi prin abordari „la zi“, neobisnuite in traditia ei excesiv de cuminte, de factologica si textologica.

Ultimele doua carti pe care le-am numit sint demonstratii impresionante in acest sens. In cea dintii, autorul face un fel de imagologie rasturnata, daca se poate spune asa (de aceea e vorba despre un „fals tratat“, cum anunta subtitlul, in care parafraza la Odobescu e – pe de alta parte – o autoironie): in loc sa investigheze cum ne-au vazut altii pe noi de-a lungul secolelor (aceasta fiind definitia disciplinei: studiul modului in care privesc strainii o cultura anume), identifica si sistematizeaza in scrierile romanesti vechi pasajele in care ei, „ceilalti“, sint priviti prin ochii nostri. „La ei acasa“ sau „la noi acasa“ (vezi capitolele respective), „strainii“ apar portretizati, scrutati, chestionati in fel si chip de catre calatorii romani prin tari straine sau de catre autori care-i intilnesc prin partile noastre. Identitate si alteritate, specificitate locala si spirit european, progres si retardare, adaptabilitate si anchiloza – sint temele centrale ale acestui inventar de ocurente ale imaginilor „strainului“, finalmente un studiu al mentalitatilor ilustrate de modul/modurile in care inaintasii nostri s-au raportat la lumea larga.
In aceeasi maniera – in fond – „tematista“ si apropiindu-se tot de istoria mentalitatilor se prezinta Istoria blestemului: materia, de o bogatie fabuloasa si de un patos imprecatoriu absolut… adorabil (sic!), e iarasi recoltata si sistematizata sub forma istoriei unui gen, prin investigatie – deci – extensiva, dar si cu concluzii „mentaliste“. De notat si tonul disimulat-ironic, foarte productiv data fiind tema cartii.

Ce nu reusesc sa elimine cele doua studii este ritualul arhaizant mai general al disciplinei, impus de cercetatorii clasici si preluat pina astazi ca un fel de „jargon“ profesional de catre mai-toti „vechistii“ (putinii pe care-i avem…): preferinta pentru frazarea retorizanta, ceremonioasa, si pentru lexicul iesit din uz, nu rareori slavizant. In schimb, s-a estompat pina la insesizabil tendinta mult mai importanta – in sens de grava! – din studiile anilor ‘70-’80 de hipertrofiere a imaginii Evului Mediu romanesc: a vorbi la noi despre baroc sau Renastere e ispititor, e si justificat intr-o anumita masura, dar e greu, practic imposibil sa nu conduca la exagerari, si anume in directia mai explicit sau mai subtil nationalista care a produs la sfirsitul anilor ’70 si de-a lungul anilor ‘80 trista oficializare sub regimul comunist tirziu a doctrinei „protocronismului“ romanesc. Micile texte din cel de-al treilea volum recent, Un „Dracula“ pe care Occidentul l-a ratat. Din istoria literaturii medievale romanesti (2001), reunind studii, eseuri, articole, unele dintre ele – probabil – prefete, postfete, publicistica de marcare a unor date aniversare etc., arata ca „pericolul“ nu e complet resorbit (daca va putea fi vreodata): ca atitia alti specialisti in domenii varii, istoricul literar pledeaza pentru „autorii sai“, ii ironizeaza pe nerecunoscatorii excelentei literaturii noastre vechi, schiteaza profiluri uneori supradimensionate de carturari romani medievali. Ramin peste tot – ce-i drept – si „contributiile“ profesionistului, ale cunoscatorului in profunzime al epocii, al textelor si contextelor, dar… Ar avea – oricum – de cistigat daca ar miza hotarit si definitiv pe novatorismul perspectivelor de cercetare, pe „(post)modernitatea“ lor: nu partizanii grandorii unui Ev Mediu autohton totusi retardat, provincial, „marginal“ in structura culturii europene, ci „tematistii“, „retoricienii“, „mentalistii“ aplicati aceleiasi materii vor fi cu adevarat cititi mai tirziu…