OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Oricine a avut posibilitatea sa cunoasca, acum mai bine de un deceniu, realizarile artistice ale Danielei Grusevschi, in care o monumentalitate a conceptiei integra unei singure viziuni stiinta arhitectonicii si ratiunea materialului, inscriind-o, critic, intr-o foarte posibila atitudine conceptuala inrudita atit cu land-arta lui Christo sau Dennis Oppenheim, cit si cu land-arhitectura lui Walter de Maria, de pilda, are, cu prilejul ultimelor expozitii ale artistei, ocazia de a inregistra orientarea decisa a acesteia catre domeniul gesturilor mici si semnificative, a creatiilor sublimate, minimale ca interventii, dar precise ca incarcatura simbolica. Din punctul de vedere al inscriptibilitatii autoarei la actualitatea estetica, putem avansa, relativ la aceasta „curgere“ sesizata, observatia sincronicitatii operelor „performate“ pentru ambele perioade – cu postmodernismul declarativ, grandilocvent si pseudo-strident, „de inceputuri“, al anilor ’90, cu sensul sincretic, revivalist-ironic si acuzat-paradoxal al anilor 2000.

Cert este ca trecerea acestui deceniu poate inregistra pentru Daniela Grusevschi o serie de modificari: de atitudine – mesajul lucrarilor realizate mai contine doar foarte putin din investitia ludica a anilor ’90, acum discursul artistei fiind mai grav, desi, sa retinem, mijloacele insesi ale artei si-au pierdut intre timp disponibilitatea si deschiderea, devenind din ce in ce mai dogmatice; de relatie – chiar daca si acum operele creatoarei in textile mai presupun contactul, acrosul cu sensibilitatea umana nemediata, ele sint departe de acea luare in calcul a acesteia din perioadele trecute; morfologice – din dubla ratiune a comunicarii cu materialul si a exploatarii dimensiunilor intrinseci ale acestuia a mai ramas de perceput doar sensul metaforic al concretului, posibila motivatie pentru „inchiderea“ sa in prezenta umana, tema favorita a artistei din ultima perioada si, desigur, si din cea mai recenta expozitie (Galeria Simeza, martie 2003).

Expozitie de o rigoare si concretete aproape ascetice, care ne propune un dialog-experienta intre doua stadii ale tesutului: cel primitiv, natural, al elementelor vii, surprinse intr-o serie de fotografii organizate intr-o friza texturata, si care slujeste ca fond, dar si drept comentariu lucrarilor nemediate – dantelarii textile rarefiate, semne sau urme ale fiintarii. Dubla idee a resortului ideatic al expozitiei pare sa vina din invocarea aproape obligatorie a lui Semper, parintele teoriei arhitecturii ca tesere, redescoperita de o „ramura“ a arhitecturii celei mai contemporane in super-lucrari tehniciste sau in proiecte virtuale, dar si din reactia sensibila a artistei la simptomul desubstantierilor, transmutat in decorporalizarea sculpturilor moi catre firul si nodul tesut explicitate. Fiber-arta pare sa traduca, in viziunea Danielei Grusevschi, performantele extreme din varii domenii ale stiintei ce redescopera omul biologic ca si organizare superioara de tesuturi, omul ca realitate intelectuala ca supraordonare de layere senzoriale, functionale si conceptuale, omul social ca si articulare potentiala intr-un cadru societar sau global din ce in ce mai contextualizat. In acest cadru expansibil, omul, existenta metamorfozabila, se reinventeaza permanent intru rarefiere, decantare, decorporalizare. Iar citirea acestui pseudomanifest uman este organizata de artist ca si invitatie la linistire concentrata. Scurta meditatie cathartica asupra naturilor umane.