OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Profunda neseriozitate a politicii romanesti nu are nevoie de criza pentru a se desena in proportii naturale. Circumstantele, fie mari sau marunte, grave sau banale, apasatoare sau comode – omul nostru politic e acelasi, respirind in neseriozitate ca pestele in apa. Neseriozitatea este elementul lui biologic si spiritual. Traieste cu ea, din ea, pentru ea.

Totusi, zilele de criza ii adauga acestei neseriozitati normale un haz dublu. „Momentele mari“ se suporta greu. Ele au exigente incomode, carora de voie sau de nevoie trebuie sa le faci fata. Ceea ce in fiecare zi este numai o inteligenta saraca, devine intr-un moment de criza o categorica prostie. Ceea ce este o abilitate scuzabila devine o inselaciune calificata. Scara de valori se dilata brusc in aceste momente dificile. Si daca nu o fi usor sa fii in fiecare zi a lui Dumnezeu cuminte, masurat si destept, treaba asta devine cu deosebire grea in ceasurile „decisive“.
Pentru cine politica este, ca pentru noi, in primul rind un spectacol (un spectacol moral si psihologic fara pereche), criza constituie de-a dreptul o voluptate. Caci, daca e adevarat ca prostia este singurul humor de care e capabil omul politic, atunci niciodata politica nu are mai mult humor decit in desfasurarea unei crize.

Priviti in jurul vostru dezorientarea, panica, invalmaseala pe care le-a produs aceasta cadere de guvern. Urmariti „declaratiile istorice“ care se fac dintr-o tabara si dintr-alta si spuneti daca oamenii acestia, care-si spun „politici“, nu sint cea mai naiva speta de locuitori ai planetei.
Un guvern a cazut si un altul are sa vina. Schimba asta ceva din realitatea problemelor de viata ale acestei tari? Se deplaseaza, odata cu guvernul, un milimetru macar din conturul sever al celor citeva mari dezastre, deasupra carora tara continua sa existe, ignorindu-le atita cit ele se mai pot ignora? Obiectiv vorbind, nimic, absolut nimic nu se schimba, si pentru treburile grave, esentiale ale timpului, inlocuirea unei duzini de ministri cu alta duzina de ministri este un detaliu dintre cele mai marunte. Fiindca, daca in politica oamenii sint instabili si trecatori, problemele sint permanente. Falsificarea vietii noastre publice vine, insa, tocmai de acolo de unde noi punem accentul pe ceea ce este trecator si ne dezinteresam de ce este permanent. Ne-am invatat, adica, sa socotim o situatie politica dupa oameni, nu dupa probleme. Si ne-am deprins sa credem ca oamenii pot ceva impotriva problemelor, ca ei le conditioneaza, ca ei le comanda, cind realitatea este exact contrara. Nimeni nu poate face nimic decit supunindu-se la realitati. Initiativa le apartine lor. Oamenilor nu le ramine decit ascultarea si intelegerea.

Asta se pare ca explica totul – si sterilitatea vietii publice romanesti, si confuziile ei de valori, si erorile ei repetate.
Astazi, bunaoara, in plina vacanta de guvern, exista partide si politicieni care isi inchipuie ca au solutii in mina, ca si cum solutiile ar fi niste leacuri abstracte, birocratice, nu reactiuni naturale ale faptelor insesi. Ca si cum solutiile unei drame sociale si economice ar putea veni din afara, prin suprapunere, nu dinauntru, din adinc, prin cristalizare. Aceasta intelegere hibrida a lucrurilor ia formele cele mai comice, cu deosebire acum, in toiul crizei.

Am retinut mai ales, din toate declaratiile ultimelor zile, pe una care marcheaza un record al tuturora. E o solutie atit de simpla, rapida si facila, incit nu se poate sa nu seduca pina la urma pe toti bunii cetateni, doritori de fericirea tarii lor. Este anume solutia care figureaza in fruntea scurtului program ducist, publicat ieri dimineata de un confrate: „suprimarea automobilelor si vagoanelor ministeriale“.
Oricit ar parea faptul de glumet, va jur ca aceste salvatoare cuvinte au fost imprimate sub titlul de program liberal, inaintea tuturor celorlalte solutii posibile, care nici ele nu erau, de altfel, mai complicate.
„Suprimarea automobilelor ministeriale!“ E ceva atit de candid in acest punct initial de program, incit nu se poate sa nu te induioseze. Iata ce pricepe un mare partid din complexul tragic al acestor vremuri. Iata ce scut ridica el impotriva primejdiilor economice si financiare: suprimarea automobilelor.
Sa nu amintim ca aceasta inocenta prostie a fost repetata de toate guvernele de pina acum. Sa nu remarcam ca toti ministrii au suprimat mereu automobilele – si automobilele au ramas mereu in fiinta. Sa nu spunem ce ieftina demagogie se ascunde in asemenea „reforma“.

Dar sa observam la ce platitudine poate recurge un partid politic in aceste timpuri de incordari supreme, sa retinem tinuta intelectuala si forta ideologica a unor barbati de stat care cugeta cu asemenea „idei“.
„Suprimarea automobilelor!“ – program economic, platforma electorala, justificare politica, act de identitate intelectuala, solutie suprema.
Greu s-ar fi putut gasi o formula care sa sintetizeze cu mai salbateca severitate saracia de gindire sub care se desfasoara aceasta criza de guvern, care este o data mai mult o criza de partide.

(Cuvantul, duminica 12 noiembrie 1933)