OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Monica SPIRIDON
Melancolia descendentei. O perspectiva fenomenologica asupra memoriei generice a literaturii
Editia a II-a, Editura Polirom,
Colectia „Collegium, Litere“, Iasi,
2000, 264 p., f.p.


Desi cartea Monicai Spiridon, Melancolia descendentei. O perspectiva fenomenologica asupra memoriei generice a literaturii, nu e decit o reeditare, prima editie aparind in 1989, savoarea comentariului critic nu s-a pierdut, ci dimpotriva, ca in cazul vinurilor vechi, a capatat noi arome. Editura Polirom a reluat textul publicat initial de Cartea Romaneasca, fara ca autoarea sa-l aduca la zi, cu toate ca din prefata acestei reeditari aflam ca anumite parti din manuscris au fost in prima editie inlaturate sau „prelucrate“ de Magdalena Popescu, redactorul cartii, in mod fin si abil: „...abil, in masura in care, ca editor, a stiut sa manevreze strategic, astfel incit laturi potential-suspecte ale cartii – tema memoriei si a succesiunii simbolice, total inoportuna in comunism; trimiterile la Isus ca rezervor de prototipuri si ca releu de afilieri literare; referirile la Biblie ca Mare Cod al precedentei textuale etc. – sa se strecoare prin ecluzele cenzurii, intr-un context aproape exploziv“. Iata acelasi pas de deux cu cenzorul, aceeasi metoda iterativa, bazata pe incercare si eroare, care a functionat vreme de decenii ca principala arma anticenzura.

Dar sa revenim la cartea propriu-zisa. Primul capitol, Nostalgia originilor, aduna doua eseuri: unul despre Dicomesia si Metopolis, cele doua orase imaginare ale lui Stefan Banulescu, celalalt despre Lumea in doua zile, romanul in oglinda al lui George Balaita. Spatiul fictional la Stefan Banulescu este surprins in plin proces de dedublare, intr-o dialectica a originalului si a falsurilor, intr-o permanenta bizantinizare, copii si contrafaceri opunindu-se Bizantului originar: „Relatiile dintre «originale» si «copiile» lor sint foarte sinuoase. S-ar zice ca realitatea originara exista anume ca sa faca posibila devierea si diferirea in raport cu ea, sa dea nastere unui sir de urmasi, la limita de «uzurpatori», care isi reduc ascendenta la o simpla Metafora, daca nu de-a dreptul la Minciuna“. De aici necesitatea informatiei de mina a doua, de colportaj, ascunderea sub citat, toate acestea fiind consecintele unei ontologii a dedublarii.

Lectura unui astfel de roman cere rabdarea si ascetismul recitirii. Personajele din aceasta lume sint in mod profund teatrale, rezultind parca in urma unor generari infinite pe orizontala, intr-o lume lipsita de ierarhii si in care povestitorii-naratori se cloneaza in permanenta, pentru ca delegarea cu puteri a naratorului de catre Autor a fost abolita. Relatia operei cu sine si cu Autorul ei e una holografica, in fiecare fragment este prezent in mod necesar intregul, Milionarul, Marosin sau Topometristul fiind de fapt naratori simbolici, in aceeasi relatie pe orizontala. Cheia acestei lumi se gaseste intr-un studiu al lui Iuri Lotman, cel care vedea in orizontalitate un atribut al culturilor sintactice, in care cunoasterea si literalitatea nu au acces la axa verticala. Monica Spiridon ofera astfel o buna paradigma lumii postmoderne (termenul ales de autoare este cratilism): relatia cu predecesorii iese in afara vechilor granite generationiste, traditia e prezenta, elliotian, in fiecare dintre creatori, iar „anxietatea influentei“, despre care vorbea Harold Bloom, se transforma in „melancolia originilor“, in constientizarea permanenta a prezentei unei borgesiene „memorii a lui Shakespeare“.

In cazul celei de-a doua analize, dedicate romanului Lumea in doua zile, interpretarea semiotica oscileaza intre doua oglinzi paralele. Metafora si reflectarea ei traiesc simultan un jurnal al falsificarii, nu experientelor, ca in cazul Gide, ci a scriiturii insesi, in care oglinzile joaca un rol important in generarea de simulacre, de copii, pentru ca oglinda „face radiografii subtile ale realului, strabatind cu usurinta suprafetele opace (peretii caselor sau corpul omenesc). Ea are virtuti metamorfice, revelatoare de identitati originare, prefacind un sir intreg de personaje in vietuitoarele din care provin“. Scriitura aceasta insufletita, abimata, dedublata este o metafora absoluta a Textului postmodern: „oglinda miraculoasa nu reflecta lumea, ci ii reveleaza dedesubturile, ii dejoaca metamorfozele s…t. Ea face (este sursa de lumina) si des-face (risipeste aparentele), creeaza si in acelasi timp interpreteaza, este magie (are proprietati taumaturgice) dar si hermeneutica.“

Noul tip de mimesis nu se rezuma exclusiv la romanul lui George Balaita, ci poate fi extins in cazul tuturor autorilor de care se ocupa Monica Spiridon, membrii aceleiasi familii de sensibilitate. Nume ca Thomas Mann, Henry de Montherlant, Borges, Marin Sorescu, Nicolae Breban, Garcia Marquez, Alejo Carpentier (ordinea citarii este aleatorie) apar la rampa pentru a-i furniza autoarei eseurilor critice bune tinte pentru atacurile sale virale asupra ideilor si teoriilor critice sau impotriva academismului bine controlat. Sa retinem insa ca principiul de constructie al romanului lui Balaita e unul usor diferit, asemanator acelui personaj borgesian care rescrie la nesfirsit textul lui Cervantes: „Creatia se naste dintr-un sir de diferente. In spatele lui Antipa se afla Viziru, cu un pas in spatele acestuia din urma, apare Ionescu; dincolo de el sta autorul implicit (virtual) care isi etaleaza scrupulos Jurnalul de roman. In sfirsit, dincolo de toti, romancierul al carui nume e scris pe coperta, transcriindu-i si citindu-i pe toti. Pe urma noi insine. Si de ce nu – dincolo de noi – altcineva, citindu-ne si pregatindu-ne pentru o noua scriere-lectura…“
Trebuie spus in continuare ca, atunci cind nu se ocupa de sintaxa unui text, autoarea cauta acest sentiment in structura unui personaj. Inaintea lui Jean Rousset, cel care se ocupa in 1990 cu descoperirea mitului lui Don Juan, Monica Spiridon porneste pe urmele eroului lui Nicolae Breban, Rogulski, intr-un mod cu totul si cu totul surprinzator, avind ca model cuplul tipologic-topologic prezentat de criticul canadian Northrop Frye in cartea sa Marele Cod. Rogulski e numai punctul de plecare, criticul strabate literatura universala in cautarea unor variatiuni infinite pe acelasi tip, descoperind subtipuri sau arhetipuri, intr-o imuabila sectiune orizontala, semn ca creatia ramine aceeasi in interiorul acelorasi cadre, ca aceleasi pattern-uri impiedica posibilitatea oricarei evolutii.

Sa nu uitam ca perspectiva comentariului e una fenomenologica, iesita in afara timpului, de parca autoarea ar fi dorit sa uite in 1989 de grozaviile Istoriei, ce se dezlantuiau in jurul ei. De aici poate senzatia de refugiu in turnul de fildes, in cabinetul secret al criticului literar, iar acest volum poate pastra, pentru uzul unora dintre cititorii mai tineri, ca o scrisoare inchisa intr-o sticla, atmosfera unei alte epoci literare. Demonstratiile eseurilor sufera in permanenta de aceeasi inchidere, de aceeasi circularitate derrideana, textele alese sint toate din aceeasi zona a arhetipalului, sint gravate cu „cerneala alba“, cum plastic se exprima chiar autoarea. Exilat pe insula Textului, vechiul critic se refugia in stil, in baletul ideilor. Critica literara ante-revolutionara, cu unele exceptii notabile, a fost doar o scoala a caligrafiei pe marginea textului literar. Dar rezultatul in plan estetic era remarcabil. O data cu anul de gratie 1990 critica a revenit la dimensiunea ei combatanta, iar citiva dintre criticii importanti s-au implicat, in forme deschise sau mascate, in politica. Domeniul e in plina fierbere, au aparut si la stinga si la dreapta spectrului ideologic citeva tinere condeie, si depinde numai de ele daca vor confirma sau nu asteptarile predecesorilor. Pentru ca si asupra umerilor lor firavi apasa „melancolia descendentei“...
Dar sa inchidem aceasta scurta paranteza si sa notam interesul manifestat de Monica Spiridon pentru un alt personaj arhetipal, urmarit de-a lungul unei complicate metamorfoze: Faust. Dintr-o carte avind ca tema creatia, nu putea sa lipseasca eternul complex faustic. Autoarea, care a cochetat mereu cu comparatistica literara, extrage utopia perfecta a Operei din compararea imperfectelor aparitii ale modelului.

Alte eseuri urmaresc spatiile perfecte din prozele lui Thomas Mann, aparitiile Cartii in povestirile lui Agopian sau proliferarea modelului Borges si tiparul textelor acestuia, transformat in text originar pentru scoala realismului magic latino-american. Numai lipsa spatiului ne impiedica sa zabovim mai pe larg asupra fiecarei instante in parte. Cartea Monicai Spiridon se inchide cu o postfata in care autoarea incearca sa se delimiteze de Harold Bloom. Pentru ca in teoria acestuia descendenta era agonica, chinuita de aberantul complex oedipian, predecesorii erau devoratori ai antecesorilor. Modelul propus de Monica Spiridon e unul mai permisiv, mai poststructuralist, caci scriitura adevarata ar trebui sa fie strabatuta doar de nostalgia radacinilor si de melancolia descendentei. Si atunci critica literara s-ar transforma dintr-o hermeneutica a textului vechi, explicat prin structurile textului nou, intr-o sfisietoare recuperare a trecutului, intr-o permanenta „carte de recitire“.