OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acum două săptămîni, primarul Constanţei, Radu Mazăre, a apărut pe un podium de modă purtînd o uniformă de general al Wehrmacht-ului, în timp ce fiul lui, minor, era îmbrăcat ca ordonanţă în armata hitleristă. Dl Mazăre a declarat a se fi inspirat din filmul Operaţiunea Valkyrie, iar partidul său opinează că e treaba lui ce face în timpul liber.

Şi ofiţerii nazişti – din Wehrmacht, ca şi din SS – aveau timpul lor liber. Pe care şi ei şi-l petreceau în uniformă: există chiar, descoperit tîrziu, un faimos „album Auschwitz“, unde fotografiile îi arată pe conducătorii lagărului relaxîndu-se pe şezlonguri sau împodobind un pom de Crăciun. Pentru ca niciodată să nu se mai întîmple ce s-a întîmplat, ar fi însă nevoie ca oameni precum Radu Mazăre să-şi aducă aminte ce făceau purtătorii acestor uniforme cînd nu se aflau în timpul lor liber.

-  „La sfîrşitul lui noiembrie 1939 şi-au făcut apariţia în locuinţa noastră alţi soldaţi germani. […] Spre deosebire de cei dinaintea lor, aceştia nu vroiau nici bani, nici aur, ci căutau forţe de muncă, deci înainte de toate bărbaţi tineri. […]

Coloana s-a pus în mişcare fără ca noi să ştim unde trebuia să ajungem şi la ce muncă urma să fim folosiţi. […] Ne porunceau să facem tot ce le trecea prim minte: de pildă, să alergăm din răsputeri, apoi să ne oprim brusc şi să alergăm iarăşi o bucată îndărăt. Dacă pe drum se nimerea să fie o băltoacă mare (iar în Varşovia distrusă dădeai pretutindeni peste aşa ceva), iar noi căutam s-o ocolim, ne sileau imediat să alergăm de cîteva ori prin băltoacă înainte şi îndărăt. Curînd hainele noastre au ajuns într-o stare jalnică, şi tocmai asta şi vroiau soldaţii la cheremul cărora eram. Apoi a trebuit să cîntăm. Am cîntat un marş polonez popular, dar gardienii noştri ne-au cerut să cîntăm un cîntec evreiesc în idiş.

Aşa stăteau lucrurile: la Varşovia, orice german care purta uniformă şi era înarmat putea face cu un evreu tot ce-i trecea prin cap. Îl putea sili să cînte ori să danseze, ori să facă în pantaloni, ori să cadă în genunchi în faţa sa şi să-l implore să-l lase în viaţă. Îl putea împuşca dintr-o dată ori îl putea ucide mai lent şi mai chinuitor. Îi putea porunci unei evreice să se dezbrace, să frece caldarîmul cu lenjeria ei de corp şi apoi să urineze în văzul tuturor. Nimeni şi nimic nu le strica plăcerea nemţilor, care se distrau în felul acesta, nimeni nu-i împiedica să maltrateze şi să ucidă evreii, nimeni nu-i trăgea la răspundere.“ (Marcel REICH-RANICKI, Viaţa mea, Hasefer, 2004).

Spre deosebire de proprii părinţi, Marcel Reich-Ranicki a supravieţuit ghetoului varşovian: el şi soţia sa, Tosia, au scăpat ultimului transport spre Auschwitz ascunzîndu-se în casa unor polonezi, care i-au adăpostit încă un an şi jumătate, pînă la eliberarea Poloniei. După 1975, cînd a rămas definitiv în Germania Federală, Reich-Ranicki a devenit cel mai cunoscut şi apreciat critic literar al ţării şi gazda celebrei emisiuni tv Literarisches Quartett.

[…]

24 august. Atunci s-a dus sora mea. Iar noi am auzit fiecare foc de armă.

Se ascundeau, mi-a explicat Shlomo, chiar dacă ştiam deja povestea. Malcia a încuviinţat din cap şi mi-a spus, în limba mea. Şi fiecare, fiecare…

S-a întors spre Shlomo. Unt yayden shuss hub’ikh getzuhlt.

În idiş, din nou. Am înţeles. Şi am numărat fiecare împuşcătură.

S-a întors spre mine, dar a continuat în idiş.

Noyn hundert shiess hub’ikh getzuhlt.

Am numărat 900 de împuşcături.

Shlomo, în mod vizibil la fel de emoţionat ca şi mine, imaginîndu-ne doi evrei ascunşi, înghesuiţi în cotlonul lor minuscul, incapabili să vadă, însă numărînd, numărînd, unul după altul, focurile de armă care puneau capăt vieţii prietenilor şi vecinilor lor, s-a întors spre Malcia şi a întrebat: Şi ştiaţi ce tocmai se întîmpla?

Malcia şi-a dus arătătorul la tîmplă. A spus: Ne imaginam.“ (Daniel MENDELSOHN, Les Disparus, Flammarion, 2007)

- „La ora 14.00 a zilei de 15 septembrie [1943, după armistiţiul Italiei cu forţele aliate], Divizia Acqui fu atacată de raiduri aeriene repetate şi trupe debarcate una după alta. […] Tot atunci sosi şi ordinul asasin al lui Hitler de eliminare sistematică a tuturor prizonierilor, inclusiv a celor răniţi. Generalul Lanz şcomandantul Corpului XXII de Munte al Wehrmacht-uluiţ a declarat la procesul de la Nürenberg, în 1947: «Din cîte îmi amintesc, era un ordin foarte scurt, care spunea că toţi italienii din divizia lui Gandin şcomandantul Diviziei Acquiţ trebuiau împuşcaţi pentru revoltă». […] Între 17 şi 22 septembrie, trupele «de munte» ale Wehrmacht-ului au măcelărit în cursul luptelor cîteva mii de prizonieri, atît ofiţeri şi gradaţi, cît şi soldaţi. La ora 7 a zilei de 24 septembrie, generalul Gandin a fost împuşcat de un pluton comandat de sublocotenentul Batalionului III al Regimentului 98 «Vînători de munte», Otmar Mühlhauser. […] A fost pe urmă rîndul altor 129 de ofiţeri. […] Pe 25 septembrie au fost împuşcaţi alţi şapte ofiţeri, ridicaţi din spitalul de campanie unde se recuperau sau se refugiaseră.“ (www.divisioneacqui.com)

Nu doar „rasele inferioare“ au fost victimele naziştilor. Aproximativ 5.000 de soldaţi italieni au fost masacraţi de Divizia I „Vînători de munte“ a Wehrmacht-ului, în Cefalonia şi Corfu, după ce Italia s-a predat Alianţei conduse de SUA şi Marea Britanie. Acest masacru al unor prizonieri de război în cel de-al Doilea Război Mondial, unul dintre cele mai mari (după cel de la Katyn), face subiectul unei cărţi, Captain Corelli’s Mandolin/Idila căpitanului Corelli de Louis de Bernières, ulterior ecranizată.