OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Paul CERNAT, Ion MANOLESCU, Angelo MITCHIEVICI,
Ioan STANOMIR
O lume disparuta.
Patru istorii personale urmate
de un dialog cu H.-R. Patapievici
Editura Polirom, Colectia „Egografii“,
2004, 462 p.


I.

Comunismul a afectat citeva generatii de romani precum pacatul adamic istoria: fara sa-i deslusim originile, nu incetam nici astazi a-i trai din plin consecintele. Iesirea de sub blestem nu poate avea loc printr-un subit decret de reconciliere, fara un prealabil recurs la memorie. Lipsita de convulsiile exorcizarii, iertarea este grabnica, inutila sau chiar redundanta. Drumul spre libertate cunoaste numai rigorile aspre ale confesiunii. Marturisirea adevarului este pragul recunoasterii unui viitor. Atunci, „obsedantele decenii“ ale socialismului vor apune in cronica unui secol greu si intunecat ca burta unui chit. Vom fi oare, precum Iona din cetatea Ninive, scosi la bine-temperata lumina a zilei?

O lume disparuta (Polirom, februarie 2004) este un volum magnetic, halucinant si mai ales oportun. Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir, reuniti impreuna cu H.-R. Patapievici intr-un dialog despre marginile realitatii in „epoca de aur“, construiesc in 462 de pagini matricea subiectiva pentru o reflectie inca atipica la noi. Tinerii autori sint nascuti probabil intre finele anilor 1960 si inceputul anilor ’70. Lumea pe care o evoca aici cu mult talent, intr-un limbaj cinematografic de mare precizie si plasticitate, reprezinta un decupaj abia recognoscibil pentru generatiile foarte recente, acomodate instinctiv – as spune – la exigentele culturii de consum la televiziunile Atomic, Pro TV sau Acasa.

Fiind nascut in Romania anului de gratie 1978, am crescut suficient de mult sub umbra marelui partid si a conducatorului de stat Nicolae Ceausescu pentru ca, mai ales in ultimii trei ani de refugiu academic in Marea Britanie, sa nu fiu asaltat de-un pilc lugubru de intrebari „existentiale“. Cum si-au trait parintii mei studentia? Ce ar fi insemnat un liceu fara librariile ticsite de carti interbelice? Sau, mai succint, cum se explica atitea „nesanse“ in istoria unui popor care, de citiva ani macar, isi citeste zilnic zodiacul? Sub comunisti am trait insa prea putin in orizontul deplinei constiente pentru a putea formula macar una dintre ipotezele biografice cu care acest volum exceptional se incheie: „ce anume am fi devenit daca Decembrie 1989 nu ar fi avut loc?“ Ma aflu, deci, la granita dintre doua generatii: intre cei al caror subconstient n-a uitat nimic esential si cei care, plini de uimire, vor socoti neverosimile, cind nu direct „fictiune“, multe pagini ale acestui unic volum.


II.

Amintirile celor patru protagonisti sint – cum altfel? – eclectice. Detaliile le individualizeaza stilul, atmosfera le unifica respiratia. Paul Cernat scrie cu verva si simt documentar un eseu „ego-grafic“ despre „supravietuirea sub un clopot de sticla“. Este vorba, se intelege, despre un clopot fara transcendenta. Cind se intimpla sa bata, in adolescenta ori la maturitate, limbile acestui clopot ucid sau vestesc moartea. Praznicul Invierii nu exista. „Un clopot de sticla“ nu este aici metafora gracilitatii, ci sinistra imagine a asfixierii fortate. Inzestrate cu multa culoare, dar si cu gravitate, fragmentele de amintiri ciobite se prefac uneori, sub „pana“ lui Paul Cernat, in mici vitralii epice. Spaimele unui soim al patriei evoca infiltrarea precoce a practicii duplicitatii in sufletelul fraged al lui Paul: in primii ani de gradinita, viitorul soim al patriei invatase deja sa injure si sa minta.

Autorul descrie cu amanuntul cele mai importante viraje livresti din anii de scoala primara, cind ideologia regimului nu putea fi atit de insinuanta. A urmat o copilarie „la insectar“, sub stricta supraveghere a educatorilor patriei: televiziunea populara, presa de partid si, mai ales, scoala. Norocit cu o biblioteca bine aprovizionata, acasa si la rude, Paul Cernat a cunoscut, pe linga povara exercitiilor de lectura impuse, cumpenele fericite ale liberului-arbitru. Citind frenetic in acei ani, scolarul Cernat si-a creat, inevitabil, un ascendent fata de profesorii defazati sau apatici ai vremii. „Privind inapoi – ne marturiseste criticul literar de astazi – imi dau seama ca scoala primara si gimnaziul nu m-au invatat mai nimic in afara matematicii“ (p. 46). Nu doar planurile cincinale de industrializare a tarii dadeau disciplinelor „reale“ (chimie, fizica, matematica) o mai mare pondere, ci si vointa comunistilor de-a mentine tineretul departe de miezul adevaratei culturi umaniste, care ar fi implicat iesirea din pasivitate si apetitul pentru discutii critice.

Timpuriu inoculata frica de putere (mai precis, fata de Partidul conducator si loiala Securitate) n-a reusit decit sa-i hipertrofieze elevului Paul Cernat de atunci complexele identitare („deviza mea era «fuga, la adapost»“, p. 47). Riturile de trecere in virsta eroismului plin de fagaduinte n-au fost uitate: solemna invesmintare in haina de pionier, cravata purpurie si insigna de rigoare au pregatit vizita la Doftana, taberele de indoctrinare cu pateticele lor juraminte „la careu“, memorarea poeziilor patriotice, lecturile din Scinteia si noile aspiratii uteciste... Pentru legendarul popor, singura „supapa“ era fotbalul – sportul care in anii ’80 mobiliza pasiuni colective lipsite de termen de comparatie. Succesele clubului Steaua si ale echipei nationale nu-i potoleau insa ura nedisimulata fata de Ceausescu („Rideam de el, il imitam maimutarindu-l, injuram. L-as fi ucis“, p. 95). Escapadele boeme sau adoptarea mimetica a muzicii pop occidentale nu erau nici ele veritabile solutii, atit in forma, cit si in continut. Fapt semnificativ, Paul Cernat n-a intrat intr-o discoteca pina in anul 1990. La o anumita speranta indemnau doar comentariile postului de radio Europa Libera; cei foarte norocosi aveau privilegiul citirii unor carti rare sau chiar interzise prin capturi de copii xerox. In acest climat, duelurile verbale cu informatorii Securitatii s-au intesat, iar suspiciunile si angoasa au crescut de ambele parti.

Tristetile solitare ale adolescentului – blocat intre instinctul de conservare si dispretul total fata de sistem – s-au adincit in anonimat datorita mizerabilului decor urban al supravietuirii. Viata de cartier in anii „constructiei socialismului“, cind terenul viran dintre blocuri era plantat cu imense macarale rivalizind in uritenie doar nemiloasele buldozere, devine mediul perfect al delatiunii si gregarizarii. Sintem in plina deraiere nevrotica a umanitatii celor mai multi cetateni ai Romaniei socialiste. Fragmentele despre demolari (mai ales tabloul descris la pagina 111) sint, in opinia mea, cele mai rascolitoare si mai emblematice. Paul Cernat descrie infernul cozilor cu o precizie de chirurg. La fel foamea, frigul si negura ultimelor ierni ceausiste. N-a fost loc, in toti acesti ani, pentru o „iesire“ definitiva in fata „terorii istoriei“? N-a aparut niciodata o solutie religioasa printre posibilele variante metafizice la indemina? Cu greu ar fi fost posibil, ne sugereaza autorul, in contextul unui ateism generalizat, cind pina si calendarele crestin-ortodoxe marcau cu caractere rosii zilele de nastere ale cuplului prezidential si ale sarbatorilor comuniste (p. 59).


III.

Ion Manolescu ne introduce in colectia sa de „obiecte pierdute si amintiri inutile“. Totul incepe in sumbrul univers, fara pic de universalitate, al liceului bucurestean „Zoia Kosmodemianskaia“ (o fosta partizana sovietica). Johnny, cum ii spun astazi prietenii, nu vrea sa rascoleasca foarte mult. Tehnica reamintirii aleatorii, prin asocieri spontane, produce insa un efect total. Sint patru pagini (142-145) care ofera „la varsat“ maruntaiele de nepovestit ale vietii domestice romanesti. Atunci, intelectualii si muncitorii traiau solidaritatea proletara a neputintei.

Amintirile din vechiul Bucuresti au insa un farmec tragic: „ajungeam in Damaroaia, printre casele taranesti cu sere in miniatura, si, in bezna desavirsita a stradutelor neasfaltate, coboram pentru a ne simti citeva clipe liberi, obraznici si nemuritori“ (p. 151). Revin apoi, ca si in paginile celorlalti autori, referintele indepasabile la Pif-Gadget (mult mai greu de gasit pentru pustii nascuti la sfirsitul anilor ’70) si anticapitalistul Dr. Justice, al carui pandant valah se voia eternul si ubicuul Sergiu Nicolaescu. Memoriile lui Ion Manolescu sint memorii pietrificate, excavate cu durere, dintr-o mina surpata in tenebrele disperarii. O deznadejde seaca, lumpenizata, pazita de gardienii pacii si dezarmarii nucleare.
Venind din Craiova, Angelo Mitchievici semneaza un eseu substantial despre „trecutul care va veni“ – aici cel putin sub forma amintirilor. In templul memoriei forfecate de spitele istoriei, Angelo adopta umorul anti-calofil. Astfel, copioasa naratiune capata un ritm alert, cu impact direct asupra cititorului. Genul literar ales e, totusi, unul din lucrurile care conteaza cel mai putin, mai ales atunci cind autorul „incearca o stranie nostalgie pentru lucrurile pe care nu le-a trait“ (p. 170).

Dar nu regretele inunda superbele sale pagini de insemnari, ci lungi liste de scriitori, cum sint Jules Verne, Alexandre Dumas, Karl May, Fenimore Cooper, Jack London. Cartile acestora stateau in teancuri alaturi de Magazinele istorice din colectia tatalui – o fire aristocrata care i-a predat fiului vocatia demnitatii. Dar anii de scoala erau meniti sa mearga, in pas de defilare, tot inainte – „pentru gloria Poporului, pentru inflorirea Romaniei socialiste, pentru cauza Partidului, Inainte!“. La liceu, multe, prea multe ore cu profesori ratati, dar fericiti sa urgiseasca orice „vlastar“ tinjind dupa oxigen moral. Etica resentimentului si a prostiei galopante se napustea asupra oricarui ins mai rasarit, care avea – auzi tu? – indrazneala dubitatiei. Filozofic, asta se taxa drept idealism subversiv la adresa bunei orinduiri socialiste; politic, chestia te-ar fi putut costa cel putin citeva anotimpuri pe marile santiere de lucru ale patriei. Cei cu mari ambitii profesionale in facultati stiau ca daca, la o adica, nu-ti turnai prietenii, riscai sa torni singur betoane in atitea si atitea „magistrale“.

Elevii de clasa a VIII-a se specializau in comentarii la limba romana. Puberi, tulburati emotional si nelinistiti metafizic, cei mai fragezi si mai „dotati“ adolescenti memorizau zeci de pagini, cu viteza unei semicursiere in panta, dar fara frina. Nimeni nu indraznea sa angajeze un minim „discurs despre metoda“: sistemul era infailibil, iar casta preoteasca a meditatorilor trebuia respectata din tata-n fiu. „Enumeratia, personificarea, epitetul, metafora si hiperbola – aceasta quinta royala a stilisticii de scoala generala rezolva totul indiferent de imprejurare“ (p. 192). In primele saptamini ale verii, inaintea examenului de admitere, copiii re-petau alaturi de parinti, zi-noapte, intregul caiet de comentarii, alternindu-l doar cu tabelele de formule matematice sau constante in fizica. Planul inclinat al istoriei socialiste nu cunostea, insa, pierderi la frecare.

Cit priveste geografia, totul era „falnic“, „maret“, „viteaz“. Pruncii cimpiei aveau vise de petrolisti sau tractoristi („sa facem din tunuri tractoare“). Erau doua meserii pentru care trebuia sa fii un iubitor de glie (un cuvint rusesc – glej – de altfel) si un vrednic dusman de clasa al boierilor (intotdeauna mai rai decit, pentru turci, „ghiaurii“). Angelo Mitchievici descrie apoi, cu verva, tembelizarea cartelizata, pina si ea distribuita in ratii, la televizor. Hipnoza catodica era alimentata nu doar de prezenta bilbiita a despotului – „cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz“ –, ci si de melodrama nationala sponsorizata de paharnicul Dan Spataru, fericitul Ion Dolanescu si populara Maria Ciobanu. „Un tramvai numit dorinta“ se opreste in statiile frustrarii si, prin complicitatea rimei, ale debuseului poetic imund. Usuratatea vorbei era raspunsul la usuratatea fiintei lipsita de principiul ipostatic (pentru a teologiza, din nou, à rebours). Maestrii sau calauze? Nu in perioada liceului, cind omul nou era la datorie, iar existenta tuturor era amenintata de anxietati primare. O scoala de mintuiala, fara latina si greaca – insa cu ore de PTAP („Pregatirea Tineretului pentru Apararea Patriei“) – incerca sa-ti induca sentimentul utilitatii publice. Romania era o tara somnolenta si nebiziita, afara de mustele din cofetarii. Impacat cu sine, poporul atinsese hegelian pragul post-istoriei.


IV.

Socialismul ceausist a fost éra celor mai inedite metamorfoze si alchimii. Inghetata cu fistic avea savoarea dulce a castravetilor murati, in timp ce Frucola avea gustul aspirinei. Butaforia era registrul de manifestare al tuturor obiectelor insufletite si neinsufletite. Nesimtirea devine sinonimul nepasarii. „Cu timpul – ne spune Angelo Mitchievici – devii autohton orice ai face, iti sufli nasul in mijlocul pietei, flegmezi viguros si nimeni nu te mai baga in seama. Este clar, in acel moment ai devenit autohton, totul este de-o maxima simplitate, trebuie sa flegmezi la unison cu ceilalti. Flegmezi mai cu bolta, te inscrii adinc in istoria neamului“ (p. 252). Ecranul era saturat de-o ploaie de expectoratii la Cintarea Romaniei – un fel de cintare a cintarilor patriotice.

Pentru a intelege mai bine ororile acestui ritual de fidelitate colectiva, cei mai tineri cititori sint indrumati spre paginile 260-262 ale volumului. In strada, pensionarii privegheau pentru piinea sau laptele de toate zilele; stateau la coada chiar si 12 ore, rastimp pentru o birfa timida, glume eroice sau, poate, si un lesin: deficit de glicemie si speranta. (Comentarii feculente pe aceasta veritabila tema de doctorat in antropologie sociala se gasesc si la paginile 444-447.) Prin trecutul lui Angelo Mitchievici suiera fanteziile crivatului socialist. Mai sint inca citeva milioane care-si amintesc camerele cu igrasie, tevile sparte, deratizarile fara efect, mirosul iute al ghenei, diminetile incolonate, norii farbuiti si aerul toxic al platformelor industriale, apa calda-ruginie, magazinele osificate, trenurile marfar sagetind printre blocuri in noptile calde de vara, somnul cu program si vietile planificate de la A la Z.

Ca orice amintiri, insemnarile lui Angelo nu pot fi rezumate fara siluire. Fiind tesute pe urzeala unei vechi prietenii – cea cu cei doi parinti, ingineri –, rememorarile nu pot rezista melancoliei. Tristetea de-a fi pierdut anii formarii sub rotativa ideologica a partidului nu intrece durerea plina de compasiune fata de soarta parintilor, carora aceste pagini le sint dedicate. Pasii si silueta lor, urcind scarile blocului ori avansind pe sinistrele alei ale victoriei socialiste se confunda cu masa de trecatori apolitici. Timpul – si ploaia de cuvinte – a mai stat. La birou, copilul creste mare. El tace, priveste, citeste. Cind mama da sa intre in camera, baiatul isi invata lectia. Se face ca scrie. Lectia trecutului? O vom invata, poate, mereu insa, pina la sfirsitul vietii. Pe aceasta din urma sintem obligati – privind, tacind, citind – s-o rescriem si s-o rememoram fara incetare.


V.

Nascut in anul 1973, Ioan Stanomir a copilarit intre Focsani si Bucuresti, inconjurat de-o familie protectoare, cu bunici afabili – gazde permanente in casa parinteasca din tinutul bucolic al Vrancei. Meri infloriti primavara, gutui amare de toamna, mirosul de marar sau ceapa din gradina, culesul de struguri la vii – chiar acesta a fost paradisul multor adolescenti, in vecinatatea caruia edificiile cetatii socialiste se inaltau glorios, dupa legile ingramadelii si ale pungasiei de stat. Foarte inspirat, Ioan Stanomir isi introduce citeva subcapitole prin citate din directivele Partidului. Cutezatorii erau indemnati sa emuleze in proiectele tehno-stiintei socialiste, pastorita public de Alexandru Mironov. Orele de informare politica instigau la reactii de chibit, evident, fara o reala cunoastere si dezbatere a chestiunilor de drept international. Serialul Toate pinzele sus – un film pentru toate virstele – facea poate un mai bun serviciu celor insetati de alteritate. Din si pentru pacate, aproape toate lucrurile consumate in acei ani aveau fie invelisul, fie miezul fals.

Exemplul cel mai cunoscut il reprezinta aventurile intelectuale in labirintul Olimpiadelor, care au acreditat definitiv in scoli practicile mnemotehnice idiotizante, cu adaos zero de creativitate. (Era cel putin cazul disciplinelor umaniste, dar si al biologiei.) Tinerii se intreceau cu aezii homerici in memorizarea a sute de pagini indiferent de continutul lor; cei care se intimplau sa aiba un alt tip de inteligenta sufereau apoi in complexe de inferioritate si, adeseori, din cauza stresului de subsolicitare. Ceva remedii, in pauzele acestor competitii intru sterilitate? Pentru Ioan Stanomir, un binefacator refegiu l-au reprezentat lungile plimbari cu bunicul, arestat in tinerete si dus la canal pentru apartenenta sa la Partidul National Taranesc. Citi bunici, insa, nu s-au mai intors deloc la casa parinteasca, fiind ingropati fara cruce in gropile comune (prea comune...) ale puscariilor staliniste, in locuri pustii si fara nume pe care nepotii de astazi nu le-au mai gasit?...

Cartea are un fericit epilog. O discutie vie a celor patru autori, alaturi de H.-R. Patapievici, abordeaza temele centrale ale marturiilor mai sus prezentate. Este vorba despre o retrospectiva care discuta fundatura morala si politica a Romaniei post-decembriste si clivajele sociale proaspat create. In aceasta linie, reiese firesc legatura dintre fenomenele de aberatie politica post-comuniste si experimentul de inginerie sociala proiectat si implementat intre anii 1947-1989. Toti participantii la discutie accepta ca proiectul reeducarii si-a atins scopurile intr-o masura mult mai mare decit cea indeobste recunoscuta. Sint de consemnat si citeva perle. Intr-un stil apropiat de apoftegmele filocalice, H.-R. Patapievici vede in socialism „copilul mizeriei si tatal penuriei“ (p. 445).

Acestea sint datele economice in care sfirseste „o societate de comanda arbitrara, brutala si timpa, in care toti furau de la oricare, fiecare incerca sa se catere deasupra celuilalt, toate ordinele erau menite sa il degradeze pe cel care le executa, toate lucrurile se faceau – fara a se rezolva! – cu o enorma risipa de materiale, energie si suferinta, avind ca principiu de functionare nu eficienta, ci mobilizarea“ (p. 430).
Pe scurt, este vorba despre o carte totodata extraordinara si modesta, in care autorii nu-si iau decit sarcina rememorarii si a marturisirii. Fara acest efort hermeneutic de intelegere a trecutului recent, orice proiect de solidaritate politica si comunitara este condamnat ab ovo usque ad mala. Pentru limpezimea si elocventa acestor introspectii biografice, cu profunda relevanta culturala si sociala, autorii volumului, editura si redactorul de carte merita intreaga noastra apreciere.

Londra, 19 iunie 2004