OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lucia DEMETRIUS
Memorii
Prefata de Gabriel Dimisianu, evocare de Miron Bergmann,
editie ingrijita de Ion Nistor,
Editura Albatros, Bucuresti, 2005, 554 p.

Acum cincisprezece ani Lucia Demetrius ii oferea spre pastrare unui vechi prieten, scriitorul Miron Bergmann (Miron Dragu), stabilit din 1964 la Paris, un ultim manuscris al sau: citeva sute de pagini de amintiri acoperind o perioada impresionanta, aproape un secol. Presentimente tulburi o determinau pe virstnica scriitoare (nascuta in 1910), cu un an inaintea disparitiei sale, sa-i delege mai tinarului tovaras (totodata admirator al omului si al scriitorului V. Demetrius, tatal Luciei) calitatea de pastrator al marturiilor ei din urma.

Marturii importante nu doar intrucit privesc traiectul unei biografii interesante, dar si prin aceea ca descriu, uneori o-biectiv, alteori in tuse subiective, de fiecare data insa expresiv si cu onestitate, epoci, atmosfere si foarte numeroase destine.

Insemnarile retrospective ale Luciei Demetrius, facute de-a lungul a mai bine de un deceniu, de pe la mijlocul anilor ’70 pina spre finalul anilor ’80 (notatiile postrevolutionare fiind putine si nu tocmai semnificative), tradeaza aceeasi febrilitate pe care o cunoastem foarte bine din literatura autoarei si care impiedica amintirile sa se insiruie sistematic, cu claritate calofila. Evenimentele se inlantuie capricios, cu intervertiri cronologice, cu paranteze, cu aglomerari de detalii, cu salturi de la o epoca la alta, cu prolepse ori cu reveniri la acelasi fapt, povestit uneori de doua sau de mai multe ori, in variante numai usor modificate. Estetic, ansamblul are de suferit. Scriitoarea pare ca nu si-a revazut/„periat“ textul, pare ca nu mai are suficienta rabdare spre final. Notatiile se incheie brusc, lasind impresia nespusului si a nedesavirsitului. Dar nu esteticul, ci eticul conteaza aici, in aceste pagini de incontestabila autenticitate. Obsesia ce ordoneaza insemnarile Luciei Demetrius este aceea a marturiei care trebuie depuse, a mesajului care se cere transmis. Scriitoarea nu-si dezminte nici o clipa utopismul, elanurile cvasi-iluministe, candida incredere in om. Memoriile in discutie arata o data in plus ca din aceasta candoare si din aceste efuziuni decurg cele mai mari calitati si cele mai mari defecte ale Luciei Demetrius.

In prim-planul memoriilor sale autoarea nu-si asaza icoana unui ego exacerbat, preferind tot timpul sa-i puna in evidenta mai degraba pe altii, oameni apropiati sau cunoscuti in treacat, oameni care i-au stat alaturi sau oameni care au dezamagit-o, personalitati ori figuri anonime, privilegiati si napastuiti, deveniti cu totii personaje intr-o naratiune nostalgica de fina calitate. Daca se poate vorbi de orgoliu in cazul de fata, acesta este unul rafinat, al dorintei autoarei de a ramine – dincolo de mode si timp – ea insasi, neschimbata, imuna la cintecele de sirena ale maririi, doar multumita ca si-a implinit datoria si ca semenii o pretuiesc pentru asta. Iata ce marturiseste la inceputul notatiilor sale, refe-rindu-se la modul cum intelege sa-si descrie – memorialistic – experientele: „Mi-ar fi rusine ca, la virsta mea, de teama sa nu fiu socotita «depasita» sa alerg dupa forme noi. Cind am debutat, am fost socotita «noua». Nu se va intimpla nimic daca astazi sint socotita «veche». Vreau sa ramin eu insami, sa am cel putin meritul onestitatii, autenticitatii mele“. De aceea memoriile acestei scriitoare de o discretie rara, care ocoleste cu obstinatie senzationalul, anecdota impudica, exhibarea propriei intimitati sau intruziunea in intimitatea altora, s-ar putea sa nu placa cititorului cu asteptari de voyeur. Asa se explica, poate, ecoul foarte slab pe care l-a avut pina acum acest volum de memorii (lansat spre sfirsitul anului trecut la tirgul Gaudeamus) a carui aparitie, anuntata de editura Albatros, o asteptam de cel putin doi ani.

- Un album cu fotografii interbelice
Cele mai pasionante pagini din memoriile Luciei Demetrius sint cele care surprind copilaria si tineretea scriitoarei, traite in epoca de dinaitea caderii in comunism. Lumea descrisa e mai bogata in tipuri si in figuri demne de interes, observatiile sint mai suple, mai putin dogmatice decit acelea din a doua parte a volumului, iar bucuria nostalgica a autoarei e aici mai vie.
Autoarea memoriilor se straduieste si in buna masura reuseste sa se mentina obiectiva, dincolo de eventuale antipatii. Refuza sa dezvaluie amanunte penibile despre un om ca Arghezi, imputindu-i in treacat doar „unele gesturi neprietenesti“. Despre G. Calinescu, a carui indiscretie a jignit-o intr-o anumita imprejurare, scrie cu acelasi orgoliu al detasarii superioare. E savuroasa scena cu Calinescu ascuns in spatele unor raf-turi de la libraria Alcalay ca sa surprinda o discutie intima purtata de Lucia cu G.M. Zamfirescu. Scriitoarea noteaza cu malitie trasaturile caricate ale inoportunului, „un om scund, urit, negru, cu o privire plina de furie“, dar nu-i neaga nici un moment calitatile intelectuale exceptionale. La fel procedeaza si cu altii, cu Eugen Ionescu, de pilda, cu care poarta o mica polemica in Facla.

Iar in privinta lui Malaxa, la birourile caruia lucreaza cinci ani ca functionara, este de o obiectivitate ireprosabila. Convingerile de stinga nu o impiedica sa remarce faptele laudabile ale acestui „capitalist“ foarte uman. In cazul Luciei Demetrius, un simt al dreptatii innascut se aliaza cu o educatie in spiritul echitatii, al compasiunii pentru defavorizatii sortii si al intelegerii pentru inerentele scaderi ale omului. O asemenea educatie nu e deloc surprinzatoare in familia unui intelectual cu vederi de stinga cum este scriitorul V. Demetrius, astazi aproape uitat, prieten cu Gala Galaction, N.D. Cocea sau Arghezi.
Memorialista Lucia Demetrius exceleaza mai cu seama ca portretist. Ea intuieste un caracter din citeva gesturi si il descrie cu siguranta, imbinind precizia cu fantezia unui condei sprintar. Pictorul Aurel Jiquidi e surprins comic, in propria-i maniera de caricaturist: „Mi-aduc aminte ca atunci cind eram chemati la masa (sufrageria se afla la parter) Jiquidi alerga primul pe scari cu picioarele lui lungi de lacusta, alerga cum stiu pisicile sa coboare cite trei trepte deodata. Era singura lui gluma, altele nu facea decit in desen, in acuarela“.

Poetul bolnav de nervi Artur Enasescu, simpatica Sanda Movila, iubitoare de pisici, inconstantul Felix Aderca, ardeleanul Aron Cotrus, om dintr-o bucata, boemul Al.St. Vernescu, „ultimul trubadur“, batrinul si plesuvul umorist George Ranetti (cea dintii iubire platonica a Luciei), care „bea mult, bea sistematic, zilnic, dar nu era niciodata beat“, tinarul Radu Boureanu, poet „cu o calda voce de tenor“, profesorul Nae Ionescu, „cu ochii lui cenusii sfredelitori, cu zecile lui de paradoxuri si cu inteligenta lui agresiva“ sau Alice Voinescu, erudita si credincioasa („a redesteptat in mine credinta care imi slabise“), halucinantul G.M. Zamfirescu, transfigurat in romanul Tinerete, dimpreuna cu multi-multi altii, sute de oameni, sint prinsi in miscare sau in instantanee remarcabile, ca intr-un nesfirsit caleidoscop. Ne-ar trebui pagini intregi ca sa-i amintim, fie si intr-o insiruire sumara, pe scriitorii interbelici pe care Lucia Demetrius i-a cunoscut, de la distinsa Margarita Miller-Verghy (de care s-a atasat puternic), Al. Robot, Oscar Lemnaru, Anton Holban, Emil Botta, fratii Acterian sau Constantin Fantaneru, pina la Camil Petrescu sau E. Lovinescu, cei care au incurajat-o, in afara de tatal sau, sa scrie literatura. Ca sa nu mai vorbim de numerosii oameni de teatru din care Lucia Demetrius face, cu finete analitica, personajele unei carti cu ecouri cehoviene. Regasindu-i, privirea memorialistei ii imbratiseaza cu duiosie, cu seninatate si uneori cu tristetea de a fi asistat, in timp, la disparitia lor.

Dintre toti acestia, privilegiat de afectivitatea intensa a autoarei este tatal, V. Demetrius, figura centrala, simbolica. Biografia lui capata sub condeiul fiicei dimensiunile unui destin exemplar al unui personaj de roman. Personaje la fel de veridice, la fel de impresionante si totodata invaluite in aceeasi aura romanesca sint mama si inteleapta matusa Theodora, care isi traieste viata cu calm intr-un fotoliu de infirma, dar si Anuska, slujnicuta inimoasa, din pacate cleptomana, a familiei Demetrius. Lucia insasi e un personaj fascinant, cu tatonarile sale, cu dorinta sa, ramasa neimplinita pina la sfirsitul vietii, de a fi actrita, cu dezamagirile din lumea teatrului, cu replierea in publicistica, iar mai apoi in proza (mai ales prin cele doua romane interbelice, Tinerete si Marea fuga) si in creatia dramatica, dupa razboi, cu ateismul ei, cu sentimentele tainuite si cu iluziile la care nu renunta toata viata. Complex, portretul Luciei Demetrius e greu de cuprins in doar citeva fraze.

- Scriitoarea in era comunista
Sint, in aceasta carte, doua epoci, doua tipuri de atmosfera si, in fond, doua chipuri (chiar daca foarte asemanatoare) ale memorialistei. De o parte, tinara idealista care cauta cu incrincenare un drum al sau, drept, fara compromisuri, simtindu-se totodata datoare sa serveasca, prin munca ei, umanitatii intregi. De cealalta parte, femeia matura careia i se pare ca si-a gasit calea de urmat in adeziunea la noua ordine politica. Legatura dintre cele doua ipostaze: un suflet naiv, de buna-credinta.

O instanta obscura pare ca joaca feste acestei scriitoare fidele partidului. Fara sa vrea, ea ajunge sa vorbeasca despre o epoca presupus revoluta – interbelicul – cu pasiune, in timp ce despre era comunista, „revolutionara“, in prezentul careia isi deapana amintirile, scrie cu o marcata amaraciune. I se intimpla cam acelasi lucru ca atunci cind scrie Trei generatii, piesa de succes a anilor ’50, si cind, in dorinta de a infatisa in tonuri sumbre personajele din lumea burgheza si, prin contrast, in culori ideale pe acelea ale „lumii noi“, izbuteste contrariul. In pofida vointei Luciei Demetrius, personajele cele mai reusite si cele mai simpatice din piesa aceasta si din altele nu sint comunistii, ci burghezii reactionari. Subconstientul burghez lucreaza impotriva supra-eului inregimentat al comunistei, fara ca acesta din urma sa prinda de veste. Simptomatica e atitudinea scriitoarei fata de varianta pentru televiziune a piesei numite, la inceputul anilor ’70: „I-am spus lui Rapeanu ca toate sensurile se pierdusera, ca insasi tema disparuse, ca taieturile se facusera tocmai unde nu trebuia, ca generatiile, in loc sa creasca in rafinament si perfidie cadeau intr-o mai mare grosolanie decit inaintasii lor (acasa Cristel a formulat perfect: «Trei degeneratii»)...“.

Ideea naiva ca progresul e posibil pe teritoriul sufletului uman o mina pe Lucia Demetrius, dupa razboi, in lupta comunista. De fapt, in lupta cu propria identitate, pe care incearca, plina de zel, sa si-o reprime. „Intelegeam ca pentru a sluji partidul ca scriitor trebuia sa-mi modific scrisul“. Epoca Dej se arata, pentru aceasta scriitoare, ca si pentru multi altii, binecunoscuti, bogata in promisiuni. Toate portile par deschise. Portile teatrelor, ale caselor de creatie, ale editurilor, ale succesului. Dar in partid Lucia Demetrius nu intra, in 1947, din oportunism, ci din-tr-o nestramutata convingere. O vreme actioneaza ca hipnotizata, gata sa justifice orice nedreptate a partidului ca pe o greseala „umana“, nascuta in fond din intentii bune. Personaje deloc benefice ale epocii – Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Ofelia Manole – beneficiaza, chiar si peste ani, de privirea idealizanta a scriitoarei. Cu toate acestea, din strafunduri mentale, un ochi ascuns, vigilent o determina pe memorialista sa descrie era comunista in tuse cenusii, monotone. Subconstientul tradeaza in permanenta, in ciuda fidelitatii fanatice fata de partid.

Dar si partidul o tradeaza, chiar foarte devreme, pe apriga militanta. Deja in 1950 aceasta se vede exclusa din partid. Motivele? In epoca burgheza a tradus din Goethe si i-a aparut in Bunavestire un fragment dintr-o piesa scrisa in colaborare cu Marietta Sadova. Peste zece ani, cind tovarasii o reprimesc in rindul lor, traieste o bucurie adolescentina. Bucuria nu e de lunga durata, pentru ca foarte curind, dupa apusul epocii Dej, Lucia Demetrius intra intr-un con de umbra. Proza ei umanitarista, zecile de piese de teatru scrise „pe linie“, activitatea pasionata de regizoare la teatre din provincie, ca si aceea de functionar cultural la institutii ca Ministerul Informatiilor sint cvasi-ignorate in a doua etapa a comunismului romanesc, cind strategiile politice si culturale se schimba, partidul se primeneste cu oameni noi, iar vechii tovarasi, prea radicali, sint trecuti discret pe o linie moarta. In contextul in care, strategic, in literatura reinvie (chiar daca in forme suspecte) imperativele estetice, opera postbelica, in buna parte tezista, a acestei scriitoare plateste pentru abdicarile din deceniul proletcultist. In perioada in care isi scrie memoriile, Lucia Demetrius traieste intens drama uitarii, a nerecunoasterii. Publica in continuare, volum dupa volum, insa nimeni nu-i mai recenzeaza cartile. Pe la mijlocul anilor ’80 autoarea constata: „La nici unul din volume nici o cronica. Sorin Titel, singurul care scria cronici la cartile mele, inainte de ultima a murit“.

Memoriile Luciei Demetrius, nascute dintr-un sentiment al urgentei marturisirii, al datoriei de a lasa un ultim mesaj despre sine si despre o lume in perpetua miscare, reprezinta, poate, cea mai izbutita si cea mai autentica dintre cartile acestei autoare care nu a putut ocoli ratarea. Avem un document pretios, o colectie de marturii despre lumi ce s-au stins.