OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eginald SCHLATTNER
Cocosul decapitat
Traducere din limba germana de Nora Iuga, Editura Humanitas, Bucuresti, 2001, 472 p., f.p.

Eginald Schlattner este un personaj pe cit de putin cunoscut publicului din Romania, pe atit de interesant. German din Transilvania, a crescut si si-a petrecut tineretea la Fagaras, intr-un mediu multietnic, veritabil melting-pot in care convietuiau germani, romani, maghiari, evrei, armeni si tigani. A fost, pe rind, student la Teologie evanghelica (exmatriculat dupa doar doua semestre din motive politice), student la Matematici si Hidrologie, detinut politic, apoi, la iesirea din inchisoare, muncitor zilier la o fabrica de caramizi, tehnician constructor, desenator, in fine, inginer, nu pentru multa vreme, caci a hotarit sa-si urmeze vocatia initiala, incheindu-si studiile teologice, iar in momentul de fata este preot la Rosia, linga Sibiu. Dar fapte cu adevarat senzationale in biografia sa si care il transforma intr-un personaj cu totul iesit din comun in peisajul literar (nu numai romanesc) sint vocatia autentica de prozator, descoperita tirziu, la peste saizeci de ani, si extraordinarul succes de public al romanului sau de debut Der geköpfte Hahn (Cocosul decapitat), aparut in spatiul germanofon, la prestigioasa editura vieneza Paul Zsolnay, cu patru ani in urma, si tradus acum, intr-o versiune romaneasca excelenta, de catre Nora Iuga.

Toate aceste detalii bio-bibliografice ar putea sa para superflue daca nu am avea de-a face cu un scriitor atit de putin familiar publicului din Romania, adica din tara in care locuieste (a ales sa locuiasca, chiar si dupa 1989). Mai multe informatii in legatura cu aceste aspecte (inclusiv transcrierea unui interviu cu Eginald Schlattner) ii ofera cititorului Rodica Binder in introducerea volumului, de altminteri sugestiv intitulata Cintecul de lebada al unei lumi.
In plus, nu mai este nevoie sa spunem, biografia autorului pare, dupa o formula profana foarte uzitata, ea insasi un roman. Si un prilej de reflectie… Evenimentele condensate in aceste biografeme nu ne lasa nici o umbra de indoiala ca, nu de putine ori, istoria reala isi tradeaza resurse de inventivitate epica imposibil de ignorat, mai cu seama de catre cititorii care au parcurs experienta unui regim totalitar. Si mai cu seama in discutarea unui roman cum este cel de fata… Neindoielnic, Cocosul decapitat impune o lectura contextuala (singura adecvata, chiar daca nu singura posibila), si asta nu numai pentru ca autorul converteste epic resursele biograficului, ci mai ales fiindca are mereu in vedere un anumit back-ground (Transilvania multietnica), in care irumpe irationalitatea razboiului.

Romanul lui Eginald Schlattner are toata forta si stranietatea specifice scrierilor autorilor cu debut tirziu. Dificil de clasificat, construit mai curind dupa canoanele traditionale ale genului, dar in acelasi timp polifonic, cu mai multe niveluri de semnificatie, stirneste interesul cititorului inca de la primele pagini si il mentine la cote ridicate pina in final. Probabil, in buna masura si aceasta tehnica a gradarii, a mentinerii suspansului a contribuit la succesul extraordinar de care romanul s-a bucurat peste hotare, intr-o epoca in care publicul prefera mai degraba genul scurt, literatura facila, entertainment-ul. Poate parea greu de crezut, dar, in ciuda celor aproape cinci sute de pagini, Cocosul decapitat este o lectura savuroasa, o carte care se citeste pe nerasuflate, o cronica privata sui generis pendulind permanent intre evenimentele biografiei si cele ale marii istorii. Nu intimplator actiunea este plasata intr-o singura zi (dar ce zi!), 23 august 1944. In casa bunicilor, naratorul (nimeni altul decit autorul la virsta adolescentei) isi asteapta oaspetii invitati la exitus (in obiceiurile sasilor din Transilvania – un ceai dansant, o petrecere la sfirsitul anilor de gimnaziu), rememorind intre timp secvente din trecutul mai apropiat sau mai indepartat, dupa jocul imprevizibil al asociatiilor mentale. Prin flash-back-uri si digresiuni se recreeaza, treptat, o lume, fiecare detaliu, fiecare gest sau fragment de conversatie, adus la suprafata de capriciile memoriei, fiind inregistrat cu o precizie uluitoare.

Cartea poate fi citita, astfel, si ca o ampla definitie a nostalgiei, inteleasa nu atit ca suferinta a indepartarii in spatiu, cit ca durere a instrainarii; in timp, ceea ce ne-a fost odata apropiat ne devine strain (limba germana are un termen foarte expresiv pentru acest process: Entfremdung). Era firesc, asadar, ca tocmai un scriitor german sa-i gaseasca formula epica, ecuatia fictionala cea mai adecvata. Pe aceasta linie putem insa descoperi consonante si cu Valea Issei a lui Czeslaw Milosz, o carte despre timp, memorie si instrainare, labirintica si subversiva totodata, poate scrierea cea mai politica a autorului Gindirii captive. Ca si acolo, si in Cocosul decapitat, desi focalizarea se realizeaza prin prisma adolescentului, in subtext persista perspectiva ironic-nostalgica a adultului. In plus, in ambele romane un simbol frecvent este acela al riului, trimitere transparenta la fluxul capricios al memoriei. In consonanta cu aceste aspecte, constructia romanesca pare sa urmeze un principiu mai degraba muzical. Se mizeaza din plin pe recurenta unor motive si simboluri (tehnica laitmotivului si aceea a contrapunctului sint din plin folosite), iar lumea pe care romanul o readuce, pentru o clipa, la suprafata este de-a dreptul fascinanta, in contururile spectrale si in melodicitatea sa nostalgica.

Bunicul, un adevarat „lexicon ambulant“, bunica, o persoana extrem de distinsa (o calitate, noteaza cu umor fin autorul, „care ii depasea toate celelalte calitati cum depasea umbrela de soare masa de piatra a gradinii“), matusile cu nume sonore (tante Helene, tante Hermine, Malytante) si cu o multime de prejudecati, adorabile in intoleranta lor senila, parintii, fratii, colegii de scoala, marea iubire a eroului, Alfa Sigrid (o printesa adevarata, cum numai in basme mai poti intilni), serafica Gisela Glückselich, colega evreica, Adolf Johann, cel mai bun prieten, devenit rivalul cel mai de temut, sint doar citeva dintre personajele care populeaza acest univers fictional, coerent si atasant. Ceea ce atrage insa atentia, ca un element de incontestabila noutate intr-un roman a carui constructie pare, in ansamblu, mai curind traditionala, este predilectia autorului pentru ceea ce s-ar putea numi o estetica a dictionarului. Am putea spune ca romanul propriu-zis este dublat de unul secundar, romanul-dictionar, colectie de notatii sugestive, existind numai ca virtualitate, dar care poate fi, in schimb, reconstituit de fiecare cititor in parte. De la echivocul termenului exitus, cu care debuteaza si se incheie romanul (diagnosticul pus de medici ambasadorului Germaniei naziste la Bucuresti, Manfred Freiherr von Killinger, este notat sec, in final: exitus letalis), la inregistrarea unor cuvinte-cheie, repere care condenseaza realitatea („…am consultat Brockhaus-ul pentru cuvintul sarut, remarca, dezamagit, naratorul, si in loc sa aflu despre tehnica sarutului, am aflat despre compozitia lui chimica: 65 procente saliva amestecata cu microbi, la care se mai adauga zahar si tartru dentar“). Dupa cum se poate vedea, dictionarul are avantajul ca-i inlesneste cititorului un mai direct contact cu lucrurile, fiind in acelasi timp un roman condensat, fara fictiune, oferind realitatea in concretul ei imediat, nemodificata imaginar. In plus, exista o intreaga „semiotica“ a numelor proprii (ar fi interesanta, in sensul acesta, o analiza de tipul celei pe care o face Genette in Mimologiques cu privire la expresivitatea numelor la Proust).

Mai mult decit atit, se poate vorbi de un veritabil travesti onomastic; aproape toate personajele au mai multe nume, naratorul optind pentru unul sau altul dintre ele, doar aparent aleatoriu. In fapt, nu este tocmai intimplator ca iubita este numita, pe rind, cind Alfa Sigrid, cind Sigrid Renata, cind pur si simplu Sigrid; la fel stau lucrurile si cu cel mai bun prieten. In cazul Giselei, alias Judith, Glückselich, schimbarea efectiva a numelui este echivalenta cu asumarea iudaitatii, un fel de metamorfoza identitara, precum aceea a lui Pavel pe drumul Damascului. Pina si numele ciinelui isi are istoria lui: din Litvinow (nume, evident, bolsevic) devine, in cele din urma, Ingeborg, dupa refuzul ferm al bunicii de a accepta varianta Libido. Este semnificativ, in egala masura, faptul ca spre sfirsitul romanului, in momentele de maxima tensiune epica, cind bombardamentele intrerup carnavalul, viziunea eshatologica a naratorului ia o turnura cel putin neasteptata: „Pina cind acestui zbor catre inaltimi ii aparu un obstacol in cale. Erau cele sapte litere ale numelui meu care ma somau sa ma opresc si sa fac cale intoarsa inaintea celui de-al optulea cer“. Aceasta preocupare, aproape obsesiva, pentru nume, grefata, in fond, pe credinta ca „totul dispare, doar numele ramine“ sau „oamenii pier, numele supravietuieste“, nu poate fi separata de tema memoriei. Dupa cum nici simbolurile recurente in roman, inclusiv cel din titlu, nu pot fi. Acestea sint insa procedee ceva mai rudimentare decit savantul joc al numelor, ceea ce le salveaza fiind tratarea lor mai curind ironica (cocosul decapitat prevestitor de rau este folosit, in final, pentru supa, dar fierbe greu; inorogul se regaseste pe blazonul „doamnelor“ de pe strada verde s.a.m.d.).
In mod oarecum similar cu „estetica“ dictionarului functioneaza aluziile intertextuale (si ele trimit cu precadere la Thomas Mann, scriitor cu care Schlattner are, in ciuda tonului ironic, evidente afinitati): „Am gustat din plin declaratia de dragoste atit de palpabila a lui Hans Castorp catre Claudia Chauchat, marturisindu-si iubirea, la jumatatea acelei carti monstruoase, in genunchi, dar fara rezultat. Am savurat triumful burghezului cultivat de a fi inteles cuvint cu cuvint elogiul tinarului indragostit fata de doamna inimii lui, pentru ca pe frantuzeste cel ingenuncheat nu elogiaza doar sufletul frumos al adoratei sale, ci anatomia ei, membru cu membru, coborind tot mai adinc pe coloana vertebrala in jos. Tocmai repetasem la scoala corpul uman si pe cel al femeii“.

In romanul lui Eginald Schlattner regasim, in concordanta cu asemenea viziune, citeva siluete feminine care cu greu s-ar putea uita. Alfa Sigrid, la prima comuniune, „ca o lalea de un rosu stins, cu petalele desfacute“, sau in rochia ei de tafta verde ca otrava, ajungindu-i mai jos de genunchi, cu fusta cloche, strimta in jurul soldurilor si in sus mulata pe corp, de la petrecerea de final. In aceeasi galerie isi gaseste locul aceasta imagine a mamei: „Croitorii sint artisti si ingineri totodata, ma gindeam si priveam, plin de admiratie, rochia mamei. O rochie de seara, din catifea albastru-inchis, cu reflexe si mai intunecate, strinsa in talie, cu un cloche mare in partea de jos, umerii insa ii avea goi, incit ti se facea frica sa nu alunece corsajul in jos, pentru ca nu vedeam nici o bretea, doar spatele neted si decolteul adinc de la piept“. In felul acesta, prin resuscitarea unui sir de imagini pierdute, regasite pentru o clipa in spatiul nespatial, misterios si securizant al amintirii, Cocosul decapitat isi vadeste miza indeajuns de evident recuperatoare. Sint, speram, argumente suficient de convingatoare incit sa incite la lectura acestei cronici private cu totul remarcabile.