Consacrat celui de-al Doilea Război
Mondial, Memorialul din Caen seamănă pe dinafară cu un bunker.
Înăuntru e un vast spaţiu modern, un adevărat muzeu al
secolului XXI. Vizita propriu-zisă are loc undeva în
subterane, ca un fel de scufundare în timp. La etaj, suspendată
deasupra întîmplărilor trecutului, e o cafenea cu
vitrine pline de prăjituri colorate şi apetisante, însă şi
cu ambianţa aceea impersonală a fast-food-urilor contemporane.
Locul ne-a atras totuşi de îndată ce am intrat în
muzeu, ca o recompensă după ploaia torenţială pe care o
înfruntasem ca să ajungem acolo. Urma să asistăm, împreună
cu Doina Ioanid, la conferinţa pe care Ana Blandiana şi Romulus
Rusan au venit să o ţină la Caen pe 29 iunie 2008. De la masa la
care ne aflam puteam să constatăm dintr-o privire sosirea în
hol a celor pe care îi aşteptam.
Vizitasem de mai multe ori Memorialul
cu ceva mai bine de zece ani în urmă, în prima mea
şedere la Caen. Într-una din vizite, o fostă profesoară de-a
mea din Belgia, adolescentă în anii celui de-al Doilea Război
Mondial, s-a arătat tulburată ca de o întoarcere în
timp, prizonieră în atmosfera de ur-genţă şi angoasă pe
care o iscau fondul sonor şi diversele documente şi obiecte strînse
în muzeul subteran. Auzisem deja de mai multe ori asocierea
făcută între cele trei locuri de memorie, Auschwitz, Caen,
Sighet. Cu cîţiva ani în urmă, la Sighet mă năpădiseră
emoţia vizibilă şi contagioasă a mamei, şi amintirea bunicului
despre ai cărui ani de detenţie politică ştiam cîte ceva,
din frînturi şi aluzii. Fusese închis la Gherla, sub
acuzaţia, atît de des folosită în vremurile acelea, că
asculta Europa liberă şi că-i aştepta pe americani.
Partea superioară a Memorialului
(numit „Memorial pentru pace“) e concepută, probabil, anume ca
să-i lase pe vizitatori să respire, înainte sau după vizită.
Eram deci într-o ambianţă necondiţionată emoţional – de
altfel, venisem să-i ascult pe Ana Blandiana şi pe Romulus Rusan cu
admiraţie, dar şi cu seninătate. Carapacea mea intelectuală s-a
fisurat însă repede după sosirea lor, cred că mai întîi
sub efectul uimirii: în locul unui contact formal şi oficial,
cum îmi închipuisem că trebuie să stea lucrurile, cei
doi invitaţi aveau o prezenţă caldă şi surîzătoare.
Auzindu-i şi văzîndu-i, mi-am „amintit“ că o părticică
din viaţa mea şi a alor mei de acasă se lega cu fire nebănuit de
puternice de traiectoria celor doi scriitori. Din trecutul meu de
adolescentă sub comunism a ieşit personajul familiar al Anei
Blandiana. Mai întîi, poate şi datorită contextului,
m-am gîndit la dizidenta tenace şi pacifică, creatoarea atît
de celebrului, datorită comentariilor de pe Europa Liberă, Motan
Arpagic. Apoi, cei doi invitaţi erau două din vocile pure ale
anilor nouăzeci, de care ne agăţam ca să nu ne pierdem de tot în
orbecăiala de început a vremurilor postcomuniste. Blandiana
era şi poeta pe care o admiram încă din copilărie şi ale
cărei cronici le citeam în România literară, încîntată
– într-o perioadă cînd scriitorii îmi apăreau
pe un piedestal inaccesibil – de sugestia ei cum că geniul ar
putea fi şi el un produs artizanal sau că viteza de a scrie rezultă
din antrenamentul cotidian.
Am ajuns deci în sala de
conferinţe din ce în ce mai conştientă că oamenii pe care
îi aveam în faţă făceau parte din miturile prin care
se construise o parte din viaţa mea. I-am ascultat vorbind despre
felul în care s-a născut proiectul muzeului, Sighetul fiind
ales pentru ceea ce simboliza ca fostă „închisoare a
miniştrilor“, loc de exterminare a elitelor interbelice. Sau
despre „reeducarea“ alienantă a unui întreg popor...
Experienţa românească îşi găsea un loc în
contextul mai larg al universului concentraţionar din estul Europei.
Multe din lucrurile pe care le ştiam într-un mod confuz sau
intuitiv s-au actualizat şi clarificat, făcîndu-mă să
resimt şi puţinătatea demersului meu personal – poate ecou al
unui efort colectiv redus de reflecţie şi analiză? – de a
înţelege acest trecut. Ana Blandiana a făcut distincţia
între cele două perioade ale dictaturii comuniste: cea a
închisorilor din anii ’50, cînd teroarea se exercita
fizic asupra unor oameni care cunoscuseră libertatea (detenţia
politică nu sancţiona ceea ce făcuseră prizonierii, ci ceea ce
erau ei: intelectuali, chiaburi, membri ai elitei...), şi, într-o
a doua etapă, cea a intimidării psihologice practicate într-o
ţară în care majoritatea locuitorilor nu avuseseră niciodată
experienţa libertăţii şi nici nu sperau să o aibă vreodată.
Percutant exemplul romanului Sertarul cu aplauze, pe care autoarea îl
concepuse ca pe o carte postumă... (În acelaşi registru al
evocării textelor doar pe jumătate născute mă impresionase o
explicaţie a lui Dumitru Ţepeneag despre primele romane scrise după
sosirea sa în Franţa şi a căror versiune românească
era practic inexistentă, singura versiune accesibilă fiind cea
tradusă.) Trăisem în acea epocă, însă tot îmi
venea să mă întreb, cu un fel de refren, „oare cum a fost
posibil?“. Mi-a plăcut una dintre explicaţiile lui Romulus Rusan
despre „narcotizarea prin naţionalism“. Demersul celor doi
scriitori de a face să renască „memoria ca formă de justiţie“,
cum anunţă site-ul Memorialului din Sighet reluînd o formulă
a Anei Blandiana, mi-a apărut în toată importanţa lui.
La doar trei zile după această
întîlnire, tot în compania Doinei, ne-am pomenit cu
pliante distribuite de tineri comunişti francezi la terasa cafenelei
unde ne instalaserăm după ce ne-am terminat cumpărăturile la
piaţa de duminică din Caen. Militanţii se aşezaseră chiar lîngă
noi şi nu m-am putut abţine să-i întreb de ce ţin să
asocieze ideea de dreptate socială cu un nume sub care se
dezlănţuise atîta violenţă. Discuţia a fost pătimaşă
şi, destul de probabil, a rămas un dialog între surzi. Le-am
vorbit la sfîrşit despre Memorialul Victimelor comunismului de
la Sighet, invitîndu-i să-l viziteze. Unul dintre cei cinci
tineri cărora eu şi Doina încercam să le aducem argumente a
luat invitaţia ca pe o palmă morală („De ce îmi spui mie
asta?“), şi a disociat din nou lucrurile – cum o făcuse de mai
multe ori, după o lecţie destul de bine învăţată, se pare:
acolo nu era vorba de comunism, ci de dictatură. Am plecat de la
piaţă cu amărăciune... Chiar dacă ne consolam spunîndu-ne
că discuţia asta era un semn de libertate şi de diversitate a
opiniilor, tot era greu de acceptat dispreţul sau, cel puţin,
ignoranţa senină faţă de o parte din trecutul dinspre care
veneam.
Ca să facem o Europă comună e nevoie
de obsesii comune, spusese Ana Blandiana la conferinţa de la
Memorialul din Caen. Am simţit că mai era încă mult pînă
acolo. Evocasem în 29 iunie, într-o conversaţie privată,
cazurile familiilor de români emigraţi ai căror copii nu
învăţaseră niciodată limba română, semn poate că
părinţii purtau încă în ei cortina de fier. La masa de
după întîlnirea cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan,
Vincent Lefeuvre, un francez care venise să-i asculte pe cei doi
scriitori români şi să-i însoţească apoi în
oraşul Rennes din Bretania pentru o nouă prezentare, ne-a vorbit
despre experienţa lui. Căsătorit cu o româncă pe care o
cunoscuse înainte de căderea comunismului, el încercase
să găsească tot felul de metode de comunicare ca să nu-şi pună
în pericol iubita. I-a trimis o vreme scrisori prin cooperanţi
francezi care mergeau la Craiova, la uzinele Oltcit. Cînd acest
lucru nu a mai fost posibil, cei doi au găsit un cod prin care să
vorbească deturnat despre proiectele lor de a se regăsi şi de a se
căsători. Vincent decupa din ziare planşe de benzi desenate şi
schimba conţinutul dialogurilor, în aşa fel încît
doar corespondenta lui putea înţelege adevăratul mesaj.
Obiectele cumpărate în timpul celor cîteva vizite în
România socialistă, sub ochii uimiţi ai unor vînzătoare
(albume omagiale, discuri cu cîntece şi poezii patriotice), îi
servesc astăzi pentru un muzeu personal despre comunismul românesc,
deschis în cadrul asociaţiei de care se ocupă, „Solidarité
35 Roumanie“. Obsesiile comune se nasc doar din experienţe comune?
Venirea Anei Blandiana şi a lui
Romulus Rusan la Caen e poate una dintre aceste experienţe, una
dintre florile cu care se face primăvara. Insolite Roumanie,
festivalul în cadrul căruia a avut loc întîlnirea
de la Memorialul din Caen, face parte de altfel din seria
festivalurilor organizate de asociaţia Balkans-Transit sub numele de
Printemps balkanique. De ce Primăvara balcanică? l-au chestionat
uneori voci româneşti pe Laurent Porée, organizatorul
festivalului, destul de nemulţumite de această etichetă. Nu ştiu
dacă, la rîndul lor, sponsorii francezi din Normandia l-au
întrebat: „De ce România?“ Cred însă că,
împreună cu românii pe care i-am întîlnit cu
ocazia acestui festival, am simţit concret cum progresăm spre
unificarea obsesiilor...
––––––––––––––
Monica Salvan locuieşte la Caen şi
este profesoară de franceză şi traducătoare. A participat la
organizarea unor evenimente din cadrul festivalului Insolite Roumanie
din Normandia, Franţa.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters