„Teatrul se
cufundă aproape întotdeauna în ceea ce vine de altădată, iar actorul împlinește
în el însuși celebrarea căsătoriei dintre timpul trecut și cel de acum. El
servește de suport și mijlocitor, de punte și capcană – el se află la
întretăierea duratelor, căci în teatru trecutul se încarnează, devine prezent.“
Mi-am adus aminte de observațiile lui George Banu din Teatrul memoriei (1987),
vineri seara, în mica sală de la subsolul Teatrului Odeon, acolo unde Stelian Tănase
(scenariul) și Felix Alexa (regia) au pus în scenă spectacolul-document Misterul Sebastian, o emoționantă „întretăiere a duratelor“, al cărei
mijlocitor excepțional a fost, fără îndoială, Radu Beligan. În cazul lui Radu
Beligan se poate spune, invocînd din nou cuvintele lui George Banu, că „memoria
teatrului și memoria ființei se confundă“, actorul fiind singurul supraviețuitor
al echipei ce a pregătit premiera piesei Steaua fără nume, în împrejurările
dramatice ale întunecatului an 1944.
Formula „forjată“
de Felix Alexa și Stelian Tănase are ca punct de plecare episodul cu același
subiect din seria de filme documentare realizate de Stelian Tănase sub
titulatura „București strict secret”. Noutatea absolută a unui spectacol de acest tip constă în crearea
iluziei de suprapunere a timpurilor – acolo, în spațiul închis al sălii Studio,
vocile actorilor mediază întoarcerea în Bucureștiul interbelic, dar nu în orașul
idilic pe care ne-am obișnuit să ni-l imaginăm, ci într-un spațiu marcat de
conflicte, prins în păienjenișul legislației antisemite, în care supraviețuirea
individuală era dificilă și în care arta constituia, atunci ca întotdeauna, un
pariu cu viitorul.
Documente și
imagini de epocă, proiectate pe ecranul din spatele actorilor, fragmente din Jurnalul
lui Sebastian, citite de Marius Manole – un actor complet, inteligent și
empatic –, alternînd cu pasaje din scrisorile și jurnalul lui Leni Caler, în
lectura nuanțată a Rodicăi Mandache se întretaie cu discursul lui Radu Beligan
– prietenul lui Sebastian și interpretul profesorului Miroiu –, care mixează
rememorarea cu lectura, într-o notă de un patetism bine temperat de accente de
blîndă ironie. În prezența lui Radu Beligan, trecutul și prezentul se topesc
unul în celălalt, căci, povestind secvențe dintr-un timp trăit – resimțit ca
istorie de toți cei prezenți în sală –, marele actor traversează distanța
dintre atunci și acum, oficiind intrarea spectatorilor în acea țară străină
care este intervalul cuprins între 1940 și 1945.
Felix Alexa
intuiește și exploatează – pe urmele lui Stanislavski, dar cu alte mijloace –
paradoxul memoriei în teatru, mizînd pe efectul prezenței lui Beligan în scenă.
Între tînărul aspirant la glorie, care se prezintă în 1940 la selecția
organizată de Ion Iancovescu „aici, chiar în această sală“ – și simpla
accentuare a acestor cuvinte face ca trecutul și prezentul să se comprime,
într-un unic moment de grație – și actorul în vîrstă de azi, o instituție în
sine, se stabilește aceeași relație precum cea între personaj și narator. Ceea
ce ia astfel naștere în sala de la Odeon, pe măsură ce episoade punctuale din
biografia lui Sebastian sînt evocate, din perspective diferite, este un soi de
cvartet pentru memorie și ficțiune, în care scriitorul și actorul se luminează
reciproc, într-un dialog contrapunctic de efect. Ca spectator, nu ai prea des
privilegiul de a urmări pe scenă memoria „în acțiune“ a actorului nonagenar (o
arhivă vie el însuși), care re-trăiește de față cu spectatorii ceea ce a trăit,
cîndva, el însuși. Radu Beligan se joacă pe sine în acest remarcabil
spectacol-document, în care personajul Sebastian și personajul Beligan prind
viață la intersecția discursului ficțional și a celui autobiografic. În fond,
caracterul de document al acestei reprezentații nu ține doar de recursul la
arhive, atît de necesar pentru reconstrucția unui fragment de viață și de
istorie, ci este dat chiar de prezența în scenă a lui Radu Beligan și de
mărturia lui, copleșitor exercițiu de provocare și de dramatizare a memoriei
vii, afective. Mărturie patetică și narațiune a faptelor, apropiere și detașare,
viață și literatură, emoția acestor treceri succesive provine din lupta
actorului cu timpul care crește, cu propria memorie (care se confundă, uneori,
cu memoria teatrului) și, nu în ultimul rînd, cu teatralitatea cuvîntului
rostit.
Un spectacol
ca o capcană a timpului și, deopotrivă, a identităților.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters