OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Strigaturi ex cathedra

Memoria ethnololgica este o revista tip caiet (de peste 200 de pagini) editata de Consiliul judetean Maramures si de Centrul judetean pentru conservarea si promovarea culturii traditionale Maramures. Tocmai au aparut nr. 11-13 (an IV) iulie-decembrie 2004. Tiparita in conditii grafice bune – dar fara pagini color – revista nu are parte de o viziune editoriala coerenta, desi, altminteri, desfasoara un sumar foarte bogat. Pentru varietate, paginile au in centru studii de specialitate (folcloristica romaneasca sau microistorii regionale), iar pe margini si in subsol creatii populare din tinuturile Chioarului, Codrului, Lapusului si Maramuresului, culese de diversi folcloristi, amatori sau profesionisti. Instrument de lucru excelent pentru specialisti, publicatia poate trezi curiozitatea cititorului „generalist“, prin eseuri de istoria mentalitatilor, ca de pilda Alimentatia si contextele culturale din Evul Mediu pina astazi a lui Petru Dunca sau prin unele povesti populare ca Povestea cu doi boi nazdravani. Conceptia grafica
a paginilor face ca tocmai acestui eseu doct sa-i fie alaturate strigaturi ca de exemplu: „Zis-o soacra ca mi-a da/Doua rate potcovite/Sa-m apuc si io la vite,/Doi cocosi cu ochii scosi/Sa-m apuc la boi frumosi.“ Revista publica articole in limbi straine: de pilda, in polona. Desi nu stim limba, ne aruncam privirea pe tivul paginii si citim cu zimbetul pe buze: „Otobuzu de la tri vine/Si la tati le pare bine,/Numa mie, maica, nu/Ca nu-mi vine dragutu.“

Noul ca vesnic tinar
Numarul 65 din Dilema veche are ca tema „Noua cultura“, un dosar reunit de Alex. Leo Serban, la care participa tineri artisti de mai mare sau mai mica notorietate. Cultura noua nu este, cum ar putea sa le para unora, una „recenta“, in sens peiorativ. Cultura noua, asa cum se prezinta ea in paginile tematice ale revistei, nu minimalizeaza cartea in favoarea computerului sau a ecranului de televizor dar, in mod previzibil, tematizeaza un underground astazi trendy, iesit de ceva timp din catacombele imaginarului colectiv, un limbaj de cartier intrebuintat si „in centru“, in fata caruia nu se mai oripileaza, razlet, decit pensionarii. „Problema e asta, scrie a.l.s. in sapou: a vedea in noua cultura a tinerilor doar gunoi si taraboi e un mod las de a nu vedea realitatea.“ Sintagma cultura noua a tinerilor afirma o apartenenta care, dupa ce lectura dosarului se incheie, apare ca exclusiva.

In articolele semnate de Matei Martin, Matei Florian, in dialogurile lui Marius Chivu cu tinerii romancieri Adrian Schiop si Stefania Mihalache (neprezentati, cu o notorietate considerata probabil un acquis), in raspunsurile regizorului Radu Muntean si al scenaristului si romancierului Razvan Radulescu la intrebarile aceluiasi a.l.s., se descrie mai degraba decit se dezbate cultura noua. Matei Martin scrie despre graffiti-urile unor adolescenti furiosi si le consemneaza opiniile, impetuoase &inocente: „O fac din placere, in ciuda regulilor. O sa desenez pina la adinci batrineti… Nu sint destule metrouri ca sa cuprinda cit am eu pe teava!“ declara un truditor anonim pe tarimul culturii noi. Adrian Schiop, autorul romanului pe bune/pe invers si al unei licente in cultura underground, are cea mai consistenta interventie din grupaj. El crede ca retardul culturii romane din anii ’90 se datoreaza directiei culturale date de „un grup de intelectuali fascinati de perioada dintre razboaie“, ceea ce-a facut sa nu ne trezim „in ’68, ci un pic mai devreme, in interbelic, alaturi de d-zeu, trairisti si elite.“ Ceea ce ni se pare important in opinia lui Schiop e constatarea ca „age-ism“-ul si „problemele de gen“ beneficiaza de o abordare diferita de cea „conflictuala“: „trasaturile de gen sint subvertite, in Bagau femeile vorbesc fara perdea, ca barbatii, naratorul lui Ionut Chiva e un baiat fragil care isi ascunde sexualitatea diafana in interiorul unei relatii hetero mai degraba «fraterne» decit salbatice si sexuale.“

Relatiile interindividuale nu mai sint filtrate de o privire modernist-traditionala, structurata in jurul conflictului, fapt ce busculeaza pina si orizontul de asteptare al publicului tinar. Ce spune, insa, regizorul Radu Muntean? „Cinematograful tinar ar trebui sa darime niste mituri“ – iata o noutate! Credem ca miturile culturii inalte s-au tot darimat in ultima vreme, ori au fost cel putin relativizate. Problema e alta: nu toata lumea accepta iconoclasmul ca pe un act normal, venit din partea tinerilor (din punct de vedere biologic sau nu). Pe ei, pe acesti marginali nostalgici (caci ei constituie astazi marginalitatea) poate ca mai ramine sa-i convingem ca cei care „darima mituri“ pot pune umarul la reconstructia culturii romane. Diversitatea culturii noi – care nu e neaparat a tinerilor, asa cum nici cea veche nu izvoraste din creierul Matusalemilor – a intrecut demult opozitiile vechi de cind modernitatea, precum liber versus interzis sau prejudecata versus judecata (rationala individuala).

- Apropo de… femei si barbati
De citeva luni, trustul Mediapro publica o a doua revista de televiziune, dupa PRO TV Magazin: Apropo TV. In format mare, 98 de pagini, revista pune accentul mai degraba pe dimensiunea entertainment si analiza mediatica decit pe aceea de informatie TV. O noua emisiune, difuzata de postul de televiziune partener, ii poarta numele. Profilul este bine gindit, atita vreme cit lectura magazinelor de gen este adesea doar un pretext pentru defulari libidinale. Redactor-sef si editorialist este Costi Rogozanu, cunoscut critic literar si un foarte atent analist media care, in numarul 14 (7-14 aprilie), face o observatie de o certa subtilitate in domeniu.

El constata diferenta dintre temele abordate in
talk-show-urile de divertisment populate preponderent de femei si cele asupra carora sint chemati sa se aplece mai ales barbatii, in dialogurile politice, „serioase“: „Dupa talk-show-urile despre situatia dramatica a ostaticilor romani din Irak, mi-a fost clar: barbatii au urgent nevoie de emisiuni cu discutii frivole, amuzante, pentru ca, altfel, isi deverseaza superficialitatea in discutii serioase.“ Costi Rogozanu da drept exemplu scenariile stupid-absurde facute de invitatii lui Dan Diaconescu la OTV, in cadrul unei emisiuni in care se discuta, in general, „probleme globale ale omenirii“. Concluzia editorialistului este ca „barbatii vor si ei sa aiba talk-show-uri (si chiar au, n.n.), nu numai femeile. Numai ca nu pot vorbi despre ce-i intereseaza in mare parte a timpului: cum sa faci bani, cum sa-ti iei masini si cum sa ai in agenda super-modele“. Pare o remarca superficiala, dar e de fapt o reflectie psihologica cit se poate de serioasa, la care subscriem. De ce, adica, sa fie cazuistica apanaj feminin, iar barbatii sa fie mereu constrinsi la dezbaterea problemelor publice fara nici o legatura cu viata lor privata? De ce numai femeile sa fie cultivate ca trup si ca psyché?

- Psihanaliza si spiritul critic
Numarul 75 al revistei iesene Timpul are cel putin doua puncte de interes. Primul este comentariul lui Gabriel Andreescu la interminabilul caz Goma (intitulat Mult Goma), repus pe tapet de numarul intitulat „Spirala. Paul Goma si problema antisemitismului“ al revistei Dialog (editata de Cercul democrat al romanilor din Germania). Cum nu vrem sa purcedem la o revista a revistei presei, ne-am oprit la eseul lui Valentin Protopopescu pe marginea unui foarte incitant volum tradus recent in romaneste si semnat de psihanalistul Jean-Louis Maisonneuve: Extrema dreapta pe divan. Psihanaliza unei familii politice (Polirom, 2004). Zabovim asupra lui din doua motive: in primul rind, pentru ca eseistul roman gaseste ocazia sa redeschida procesul „boierilor mintii“ de dreapta – fara sa dea nume – dar si pentru ca spiritul critic pe care li-l opune nu e tocmai curat. Eseistul porneste de la constatarea „sacrosanctului respect fata de extrema dreapta politica si literara, de sorginte interbelica“ din partea intelectualilor romani, ca explicatie a lipsei reactiilor lor la aparitia traducerii. Constatarea e corecta pina la un punct: exista, printre intelectualii romani, spirite critice ascutite si active.

Poate ca nu fascinatia fata de maestrii extremisti de dreapta le-a anesteziat in fata aparitiei comentate de eseist. Tacerea lor vine poate dintr-o circumspectie fata de demersul psihanalitic. Sa dam citeva exemple: „Intrebarea esentiala pe care o formuleaza Maisonneuve, scrie Valentin Protopopescu, este: ce anume din discursul nationalismului traditionalist inca farmeca si trezeste interes in rindul societatii civile?“ Raspunsul, desi simplu, este livrat de eseist in multe cuvinte: idealul regresiei ab origine. Acest raspuns este in principiu corect, cu toate ca din el decurg anumite corolare exprimate mai degraba metaforic sau speculativ. De pilda: „La rigoare, elogiind naturalul si evocind monoton reintoarcerea la origini, extrema dreapta sugereaza regasirea primei copilarii. Arhaicul (ne) fascineaza neabatut.“ De ce nu mai degraba regasirea virstei de aur, sau pur si simplu a originii, ceea ce devine redundant: evocarea reintoarcerii la origini sugereaza regasirea originii?

Mai departe: „Potrivit acestora sideologilor extremei dreptet, nu sintem niciodata singuri, caci mama ne insoteste permanent, noi trebuind doar sa fim convinsi de acest adevar mintuitor si sa recunoastem intreaga succesiune metonimica de „cavitati“ protectoare din viata noastra: familia, comuna, orasul, provincia, natiunea, cultura, rasa.“ Ne intrebam daca in acest enunt se poate recunoaste un discurs extremist de dreapta. Poate ca psihanalizei i-ar fi necesare, pentru ca analizele ei sa fie mai convingatoare, intariri din domeniul istoriei ideilor, al antropologiei religioase. Nu e nimic rau in a nu ne considera singuri, important este sa nu absolutizam originea de la care ne revendicam. Psihanaliza in care vorbeste Valentin Protopopescu descrie scenarii pe care spiritul critic se simte dator sa le traduca pentru ca, apoi, sa le examineze valoarea de adevar si originalitatea. Dar poate ca acest exercitiu critic ar trebui sa-i apartina tocmai eseistului.