OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Memoria e o funcţie a prezentului, nu a trecutului, pe care-l rescrie în funcţie de imperativele zilei. Într-o carte apărută recent, la Editura Polirom – o antologie coordonată de doi scriitori, Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici, intitulată Str. Revoluţiei nr. 89 –, o serie de personalităţi culturale recunoscute reconstituie felul în care au trăit, fiecare, momentul Revoluţiei române din decembrie 1989. O parte, în străinătate, alţii, în ţară – invariabil, distanţa, cea de acum mai mult decît cea de atunci, determină tonul evocării, de la cel păstrînd, cu umor, urmele entuziasmului de atunci, la coregraful Gigi Căciuleanu, pînă la regretul mărturisit al optimismului de altădată, la scriitorul Liviu Antonesei, trecînd prin furia constatării „1989-2009. Degeaba!“ a altui scriitor, Radu Aldulescu (amendîndu-şi, astfel, propria poveste din extraordinarul roman Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare).

 

Articole de ziar şi revistă, cărţi, filme de ficţiune (căci documentare româneşti despre Revoluţie nu prea există, cum nu prea sînt nici piese de teatru) – toate împărtăşesc o versiune a momentului istoric de atunci golită de speranţă, centrată pe derizoriu şi absurd, pe ideea sacrificiilor umane inutile, aberante. Nostalgia, încrederea „naivă“ în autenticitatea propriilor trăiri de atunci nu sînt, la 20 de ani de la Revoluţie, de bonton pentru intelectualitatea românească. Dacă plecăm de la ideea că intelectualii sînt purtătorii discursului evenimenţial, s-ar putea spune că cei care-au făcut şi desfăcut mitul Revoluţiei române au fost intelectualii – iar asta explică şi sincopele în „reprezentarea“ momentului 1989. Faptul că singurii adepţi actuali ai „teoriei revoluţionare“ sînt membrii eşalonului doi al Partidului Comunist şi principalii beneficiari ai căderii regimului, cum ar fi fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, sau generalul de armată Victor Atanasie Stănculescu (recent condamnat la 15 ani de închisoare pentru reprimarea manifestaţiilor din ‘89), îndeamnă şi el, simbolic, la o disociere, în efigie, de această abordare.

 

Chestiunea raportării la schimbarea de regim de acum 20 de ani se dovedeşte foarte complicată, atunci cînd intelectualii sînt implicaţi direct în crearea de realităţi sociale. Lansat cu multă publicitate pe piaţa educaţională, primul manual (de liceu) de istorie a comunismului, realizat de intelectuali-istorici, consideră cele întîmplate între 16 şi 26 decembrie 1989 ca fiind „evenimente“ (în timp ce versiunea, acreditată de un lung şir de intelectuali nemulţumiţi de traseul României contemporane, privilegiază teoria loviturii de stat). Cum se poate, atunci, împăca verdictul, acceptat instituţional, al „evenimentelor“ cu faptul că în România există şi se aplică o lege privind drepturile „revoluţionarilor“? Nici „evenimentele“, nici lovitura de stat nu pot genera efectul juridic al răsplatei. În Franţa, militarii care au luptat în Algeria nu au beneficiat de nici un fel de drepturi pînă în momentul cînd conflictul franco-algerian nu a fost declarat, din punct de vedere social, istoric şi politic, drept război. „Evenimente“ (cuvînt definit ca „întîmplare importantă, fapt de mare însemnătate“) nu e o categorie istorică, naşterea unui copil e un „eveniment“ pentru familie, la fel şi un accident de maşină cu morţi şi răniţi, dar nici unul dintre ele nu are efect la nivel macrosocial – în contextul dat, apelul la o asemenea terminologie e o formă de escapism.

 

Gestionarea socială şi politică a memoriei are, deci, efecte, în lanţ, asupra întregului cadru comunitar, inclusiv a celui reglementat juridic. Printre multele reproşuri aduse gestului preşedintelui României (pentru conformitate, Traian Băsescu) de a condamna oficial comunismul, în decembrie 2006, a fost şi lipsa de urmări concrete a acestei condamnări. Cunoscută sub numele de „Comisia Tismăneanu“ (după numele conducătorului ei), Comisia Prezidenţială constituită în scopul „analizei regimului comunist“ număra, printre membri, aproape toate personalităţile considerate, în România, intelectuali publici: Radu Filipescu, Cristian Vasile, Monica Lovinescu, H.-R. Patapievici etc. Concluzia comisiei (Raportul Final, numit, şi el, „Raportul Tismăneanu“) s-ar putea rezuma la ideea că socialismul a fost impus şi menţinut în România de Uniunea Sovietică (alimentînd, astfel, o deja activă prejudecată rusofobă), iar cei care l-au implementat la nivel local sînt, aproape cu toţii, de preferinţă, decedaţi (de la foştii prim-secretari Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu la scriitori ca Alexandru Jar). Lipsa de efect juridic a Raportului şi a condamnării comunismului a devenit evidentă nu numai prin faptul că România nu a înaintat nici un fel de solicitare (simbolic) revendicativă către Federaţia Rusă (moştenitoarea de drept a URSS), dar şi printr-un episod, aparent minor şi aproape trecut cu vederea, petrecut în tribunalele româneşti. Luptătorul anticomunist Vasile Paraschiv, căruia judecătorii îi acordaseră despăgubiri de 300.000 de euro pentru torturile la care a fost supus, a fost informat în octombrie 2009 că, la apelul statului român (acelaşi stat, urmaş legal al Republicii Socialiste România, al cărui preşedinte declarase în Parlament că susţine „solicitările foştilor deţinuţi politici legate de recunoaşterea publică a tragediei prin care au trecut“), Curtea a constatat… prescrierea dreptului de a cere daune morale. Demonizarea comunismului în teorie nu se întîlneşte atît de uşor cu asumarea practică a responsabilităţii.

 

Într-un interviu recent dintr-o revistă bucureşteană al cărei titlu e inspirat de zilele Revoluţiei din Decembrie (22), filozoful maghiar (de stînga) Gáspár Miklós Tamás le reproşează intelectualilor români eşecul de a nu fi transformat Revoluţia într-un mit fondator, aceasta devenind, în schimb, un mit negativ. Le reproşează din nou, după ce o făcuse deja într-o Scrisoare către prietenii mei românii, apărută, iniţial, în decembrie 2000, în revista Élet és Irodalom din Ungaria, tradusă în revista Dilema din Bucureşti (în februarie 2001) şi care a stîrnit, la vremea ei, multe şi rafinate dezbateri. O ţară cu puţini disidenţi, România nu se poate lăuda cu o mişcare intelectuală antitotalitară – iar personalităţile cu cel mai mare rol, concret, în declanşarea Revoluţiei, preotul reformat László Tökés şi profesoara de franceză Doina Cornea, ca şi grupul contestatar al celor 12 foşti aparatchik-i comunişti (semnatari, în 1989, ai unei scrisori anti-Ceauşescu), în nici un caz nu pot fi consideraţi intelectuali de marcă. Pentru ca intelectualitatea românească să poată construi un mit fondator al Revoluţiei, ea ar fi trebuit să-şi asume gesturi inaugurale despre care i s-a sugerat că le-ar putea continua, dar pe care ştie că nu le-a provocat.

 

Într-o carte publicată în româneşte în 2006 (Revoluţia română din decembrie 1989, Editura Humanitas), istoricul britanic Peter Siani-Davies acordă o atenţie deosebită rolului fabricilor mari din Timişoara, suprem spaţiu de socializare a mii de oameni, drept creuzet revoluţionar (greşeala regimului de a-i lăsa să se ducă la lucru pe18 decembrie atîrnă la fel de greu ca ideea năstruşnică de a aduna oameni în Piaţa Palatului din Bucureşti, pe 21 decembrie; la fel, şi la această manifestaţie, grupurile erau formate din persoane care se cunoşteau de la serviciu). Abia ulterior, „administrarea“ Revoluţiei a fost preluată de un număr de intelectuali (disidentul Mircea Dinescu, actorul Ion Caramitru, regizorul de film Sergiu Nicolaescu), la concurenţă cu o serie de nomenclaturişti de rangul doi sau în dizgraţie. Iar intelectualii au pierdut. Refuzul de a conserva mitul lui Decembrie ’89 şi apelul la teoria loviturii de stat ţine, la urma urmei, de frustrarea în faţa înfrîngerii, de incapacitatea de a construi idealuri sociale pe alte căi decît cele ierarhic-statale.

 

Tot în Dilema (de astă dată, veche), cineastul Rupert Wolfe Murray a publicat, într-un alt decembrie (2009), un articol cu titlul „Nici un documentar românesc despre 1989?“, în care constată că singurul material documentar de sorginte românească pe tema Revoluţiei e un film semnat de Andrei Ujică şi Harun Farocki, Videograme ale unei revoluţii, „foarte plicticos“. Difuzate, la 20 de ani de la căderea comunismului, de posturi de televiziune din Franţa (Arte 7) şi România (TVR 1), Videogramele… uimesc, privite acum, printr-un profund aer factice, de ireal şi înscenat (de aici, şi „plictiseala“ de care pomeneşte documentaristul). Nevorbitor de română, Wolfe Murray nu poate sesiza şi cîntări, în filmul lui Ujică&Farocki, efectul contemporan al dimensiunii lingvistice a Revoluţiei, ciocnirea violentă (acum, cu efecte hilare) dintre realitatea revoluţionară în mişcare şi singura limbă la care aveau acces vorbitorii, cea cioplită în lemn de deceniile comunismului.

 

Limbajul Revoluţiei era compus din „grupe de cetăţeni şi armată“, „Ceauşescu şi clica lui“ care „au întinat idealurile socialismului“, din „stimaţi tovarăşi, cetăţeni şi cetăţence“, din „cu participarea, contribuţia oamenilor muncii“, din „dezvoltarea normală, pe baze democratice, a vieţii sociale“, din „victoria […] e rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate naţionalităţile“, din „se deschide o pagină nouă“ în viaţa oamenilor, „români şi de alte naţionalităţi“. Un limbaj amputat, calat pe o înclinaţie religioasă (urmare a defulării, după ani de interdicţie a credinţei în spaţiul public, şi a tentaţiei mistice născute de asocierea Revoluţiei cu Crăciunul) şi pe isteria linşajului (vizibilă în momentul aducerii lui Nicu Ceauşescu la televiziune sau al procesului cuplului dictatorial). Abandonată de intelectuali dezamăgiţi, înecată în sîngele celor doi dictatori împuşcaţi după un proces-fantomă, învineţită de bîtele minerilor din iunie 1990, Revoluţia română nu şi-a găsit limba prin care să devină o naraţiune fondatoare. Limba prin care să facă să se întîlnească societatea, politica şi legile ţării.