Paradigma constructivistă pare să-şi
sărbătorească la momentul actual apogeul: istorici ai culturii,
antropologi şi politologi proclamă la unison faptul că naţiunea,
natura, ba chiar şi natura omului sînt constructe umane,
social-istorice şi, evident, culturale. De aici se deschid două
drumuri: optimismul în privinţa posibilităţilor de fasonare
a unei „naturi“ maleabile, docile, dacă nu chiar ea însăşi
un artefact; dar şi tendinţa de a salva de uitare forme trecute de
viaţă, muzealizîndu-le. Ambele direcţii inspiră expoziţii
actuale la Berlin şi la Viena. Înainte însă de a ne
ocupa de modul cum se face un peisaj, să rămînem totuşi în
sfera istoriei: în vara anului 2011 s-au împlinit 50 de
ani de la ridicarea Zidului Berlinului. Puţin mai tîrziu, la
14 septembrie, cancelarul federal, Angela Merkel, şi Ministrul
federal al Culturii, Bernd Neumann, au inaugurat în mod festiv
în aşa-numitul
Tränenpalast (Palatul Lacrimilor) din
Berlin expoziţia permanentă
Experienţe la graniţă /
Experienţe-limită. Separarea germană în viaţa de fiecare
zi. După trei luni se înregistraseră deja 100.000 de
vizitatori.
Un exemplu reuşit de documentare a
trecutului încă recent
Organizată de Fundaţia Haus der
Geschichte, expoziţia documentează experienţa cotidiană a
împărţirii Berlinului din perspectiva experienţelor legate
de trecerea graniţei. Locul în care este găzduită expoziţia
are el însuşi o valoare simbolică, fiind definit de
organizatori drept un „microcosmos al împărţirii
Germaniei“. Mai precis, Palatul Lacrimilor era denumirea pe care
i-o dăduseră berlinezii pavilionului ce a servit din 1961 şi pînă
în 1989 drept punctul de trecere a frontierei din Berlinul de
Est în cel de Vest, fiind situat chiar la intrarea în
staţia Friedrichstraße, nu departe de la fel de celebrul
Checkpoint Charlie. Dincolo de fapte şi date, alegerea acestei
locaţii ilustrează ea însăşi radicalizarea principiului
muzealizării: obiecte şi documente autentice trebuie expuse într-un
loc care să fie el însuşi „autentic“. De altfel, inclusiv
mult-temutele cabine în care se verificau pentru ultima oară
identitatea celor ce primiseră acceptul „să iasă“ şi
conţinutul bagajelor lor sînt prezente în expoziţie nu
numai prin intermediul filmelor documentare, ci şi în
original.
Expoziţia este un exemplu reuşit de
documentare a trecutului încă recent, recurgînd pe un
spaţiu restrîns şi totuşi aerisit (în cifre: „550 de
obiecte, 10 de staţii biografice, 20 de staţii mediatice“ pe 570
de metri pătraţi) la multiple surse de informaţie, precum diverse
documente, obiecte de uz personal, uniforme, fotografii din arhive
particulare, filme mai mult sau mai puţin oficiale, plăcuţe
indicatoare ce refac atmosfera vremii şi a locului etc. O menţiune
aparte i se cuvine machetei gării din Friedrichstraße, care
contribuie la mai buna înţelegere a complicatei reglementări
a fluxurilor de călători în ambele direcţii. Gruparea
tematică şi cronologică a materialelor, precum şi modul de
expunere atestă faptul că dorinţa de informare a turiştilor, dar
mai ales a generaţiilor tinere primează în această expoziţie
cu intrare liberă. De asemenea, se remarcă sobrietatea prezentării
materialului, cu toate că în comunicatul de presă al
expoziţiei, Haus der Geschichte nu uită să amintească numărul
celor decedaţi la punctul de frontieră din Friedrichstraße:
peste 200. Chiar dacă numărul total al pasagerilor trecuţi pe
acolo este mai dificil de apreciat, estimările sugerează
intensificarea fluxului de călători de la 4,3 la 10,4 milioane de
persoane pe an în perioada 1972-1988.
Interesantă este şi istoria clădirii
înseşi, care purta oficial denumirea deZollabfertigungsgebäude (Oficiul pentru formalităţi vamale).
Proiectat de arhitectul Horst Lüderitz şi deschis în vara
anului 1962, pavilionul a suferit – din motive lesne de înţeles
– degradări importante după 1990, cînd a servit unor
întreprinzători particulari pentru diverse manifestări mai
mult sau mai puţin „culturale“ (drept discotecă, sală de
cabaret sau pentru spectacole live). În 2003, imobilul a fost
totuşi declarat monument istoric, pentru ca trei ani mai tîrziu
să fie permisă achiziţionarea sa de către un industriaş din
Hamburg, cu condiţia destinării lui unor scopuri culturale pentru
cel puţin următorii 20 de ani. Şi totuşi, iniţiativele folosirii
în mod activ a clădirii au trenat: ideea actualei expoziţii
permanente a fost lansată încă din 2008, însă pînă
la inaugurarea acesteia au mai fost necesare lucrări de renovare,
atent acordate cu instituţiile de protecţie a patrimoniului. În
spiritul unei transparenţe desăvîrşite, comunicatul de presă
menţionează inclusiv costurile expoziţiei şi preţul chiriei
plătite de Haus der Geschichte proprietarului.
Palatul Lacrimilor: memento şi
avertisment
Palatul Lacrimilor n-a fost salvat de
la distrugere nici pentru valoarea sa arhitectonică şi nici pentru
amintirea unui trecut care să-i umple de mîndrie pe locuitorii
Berlinului, ci tocmai ca memento şi avertisment, pentru ca istoria
să nu se mai repete. De jur-împrejurul clădirii cu adevărat
de tristă amintire, Berlinul s-a înnoit cu birouri,
restaurante şi malluri: arhitecţii sînt din nou chemaţi să
construiască imaginea Berlinului, de data aceasta drept noua
Capitală (economică) a Europei. Şi reconstrucţia încă nu
s-a încheiat. În timp ce întregul complex de la
Potsdamer Platz a fost dat în folosinţă, la fel ca şi enorma
Gară Centrală cu patru etaje, chiar vizavi de noul muzeu de artă
contemporană de la Hamburger Bahnhof, în plin centru, în
spatele Tîrgului de Crăciun din apropierea Operei, şantierele
sînt în plină activitate pînă noaptea tîrziu,
şi numeroase alte terenuri îşi aşteaptă proiectanţii.
Părăsind Friedrichstraße şi
trecînd pe lîngă Ambasada României, ajungi într-un
sfert de oră la celălalt simbol al Berlinului (re)unit:
Brandenburger Tor. Tendinţa de muzealizare a istoriei a ieşit aici
direct în stradă, cu note de amestec postmodern al stilurilor,
într-un Disneyland pentru turişti. Chiar în faţa
Porţii, plasaţi la intervale regulate unul în spatele altuia,
îşi etalează atracţiile, rînd pe rînd, mai
vechii sau noii protectori ai oraşului. În spatele unui Moş
Crăciun parcă descins dintr-o reclamă de Coca Cola, a coborît,
poleit cu aur, îngerul de pe Brandenburger Tor, ca să joace
rolul statuii vii, la concurenţă cu cei doi soldaţi ruşi din
fundal, care pozează în mantale înverzite, de parcă ar
fi statui coclite. Iar cine flămînzeşte încă după
istorie poate cumpăra de la un ofiţer vorbind o rusă stîlcită
un permis de trecere în Berlinul de Vest, identic cu cel expus
în Palatul Lacrimilor. În fotografia din final, aceste
imagini vor apărea suprapuse precum straturile istorice ale unui
oraş, desfăşurate în adîncime, cu Poarta Brandenburg
pe fundal. Măcar acum zidul a dispărut, poarta este deschisă,
îngerul cu cvadrigă repus la locul lui, iar amintirile au gust
de vată dulce şi de Crăciun.
În imagine: Tränenpalast (Palatul Lacrimilor) în 2011
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters