OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nicolae Gheran este un scriitor remarcabil. Amintirile sale au gustul suav al dulceţurilor de casă. Multe dintre ele, la limita fabulaţiei, imposibil de verificat, sînt puse în relaţie cu date exacte, note de subsol, trimiteri istorice, cu realitatea Primului Război Mondial sau cu modernizarea Bucureştiului. Volumul de memorii al lui Nicolae Gheran nu este doar o lucrare autobiografică, ci şi un studiu personal despre Tîrgul Moşilor, un palimpsest inedit despre „mixtura etnică a negustorilor, prezenţi în afaceri aproape la paritate: români, evrei, armeni, greci, bulgari, ruşi şi sîrbi. Nu şi ţigani, încuibaţi în jurul apei, fie Lacul Tei, fie rîuleţul Colentina“. Mutaţiile onomastice fac din porecla „Gheran“ o alternativă viabilă şi rezistentă: „între multele fluctuaţii onomastice, nu excludem ca «porecla» să trădeze o rădăcină familială mai veche, numele ca atare fiind întîlnit îndeosebi în Ardeal“.

Nicolae Gheran, Arta de a fi păgubaş. Târgul Moşilor, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2008, 370 p.

Poznele copilăriei şi cuceririle tinereţii sînt pretexte pentru descrierea încrengăturilor familiale, pentru desenarea unor hărţi genealogice destul de complicate despre neamul Gheranilor, ai căror copii, „săturaţi de atîţia Ioneşti, întîlniţi pe toate drumurile –, îşi schimbaseră numele în Florescu“. Contrastele de lectură sînt rezolvate rapid. Rudele care apar sub nume diferite, spovedaniile şi forfota ameţitoare a Bucureştiului începutului de secol XX, bolile oraşului de negustori, încă indecis diagnosticate şi tratate, şcoala, primele amoruri, diversele anecdote sînt cuprinse sub cupola aceluiaşi stil fermecător. Limbajul personajelor este puternic marcat stilistic. pare că autorul poate imita nenumărate voci. Fiecare capitol exprimă o faţetă complexă a evoluţiei personale a naratorului, fie că este vorba de copilărie, de părinţi, prieteni, vecini, studii, relaţii de conivenţă sau relatări ale altora, topite în magma poveştii iniţiale. Funcţia reamintirii are dublu rol: pe de o parte, devine premisă a sincerităţii autobiografului, pe de altă parte, discursul personajelor, fiind atît de bine lucrat, dă măsura abilităţii narative de a contura o frescă a Bucureştiului de acum cîteva decenii. Efectele sînt uşor de semnalat, la fel şi bucuria de a nu negocia raportul între realitate şi ficţiune: lectura pînă la capăt a memoriilor o va dovedi.

Asimilarea anumitor tipuri umane şi a limbajului unor categorii sociale ţine de potenţialul scriitorului. Selecţia atentă a replicilor îi dă măsura talentului. Povestitor desăvîrşit, Nicolae Gheran şlefuieşte naraţiunea prin descrieri fruste: „deşi nici o rudă nu-i călcase pragul pînă atunci, casa i se umplu de oaspeţi veniţi de departe, de prin părţile Pietroşiţei. Cine i-o fi anunţat nu ştiu nici pînă azi. Auziseră că bătrîna se scăldase în avere şi, dezumflaţi, aveau să scormone într-o lădiţă în care abia pîlpîia un opaiţ. Ce era mică baba Anicuţa, dar pitită în raclă părea şi mai pipernicită“. Semnificativă este şi reciclarea unor titluri de cărţi sau de filme („Dimineaţa amurgului“, „La răscruce de cîrciumi“, „Roşu, ardelenii, dentistul şi alţii“), precum şi concentrarea tensiunii narative în capitolele mediane. Curiozitatea din „Curtea miracolelor“, alimentată gradual, funcţionează pe anticlimax: desfătarea privirii pare să fie singura vină din piaţa miracolelor, unde diverşi Quasimodo autohtoni se demască perpetuu: aşa se creează mirajul jocurilor de noroc, al mecanismelor electrice, al iluziilor optice, dar şi tentaţia primelor experienţe sexuale, chiar cu promisiunea vagă a sancţiunii. Senzorialul şi tactilul rămîn însă simple dorinţe. Mirarea nevinovată urcă la rang de virtute: misterul Zînei Florilor este elucidat peste ani, „minunea ce o vedeam era înfăptuită printr-o manevră abilă a unui iluzionist care altera o imagine reală cu ajutorul jocului de lumini“. Zînele nu există cu adevărat, dar amintirea despre posibilitatea existenţei lor este cea care contează. De fapt, vîrsta căsătoriei este vîrsta deziluziilor: „cum crezi, frăţioare, c-ar putea careva să se culce cu cocoşata de la notrădam?“. Regretul că „micile miracole“ din curtea adolescenţei sînt refuzate adultului este cheia întoarcerii în trecut. Povestea fiind deja spusă, sîntem supuşi de ordinea amintirilor.

Una dintre secvenţele cele mai amuzante este cea în care naratorul decide să nu mai fie premiant la şcoală, „că-i mai bine să nu iasă ca păduchele pe frunte“, în urma unei întîmplări destul de ciudate: la decesul directorului de şcoală, învăţătorul i-a strîns pe premianţi să-i cînte răposatului un imn patriotic, lîngă steagul tricolor, iar copiii au avut „ideea, absolut nevinovată, de a cînta Deşteaptă-te, române, din somnul tău de moarte! Ei bine, dacă defunctul efor n-a cutezat să se trezească, s-a deşteptat, în schimb, învăţătorul nostru, care ne-a bătut la palmă cu atîta năduf, încît să nu uităm toată viaţa bucuria de-a fi fost premianţi. Ni se umflaseră labele ca la mîţe şi am urlat ca toţi dracii după fiecare nuia. [...] Ca şi cum veniserăm la şcoală să ne specializăm în pompe funebre“.

Cartea este un festin de poveşti: în parte asamblate, amintirile dau măsura existenţei unui narator atent la lumea în care trăieşte. Iar plăcerea de a le citi nu poate fi amendată de nimic.

Tablele legii negustoriei

Decalogul jupînului şi primele încercări de schimbare a mentalităţii negustorului sînt subtil surprinse de Nicolae Gheran prin dialoguri animate şi prin masca discursului indirect liber: „pe tablele jupînului – obligatorii şi pentru creştinii noştri –, în meseria ta mai trebuie să adaugi şapte porunci. Prima: cîrciumarul să n-aibă grijă doar de gura clientului, ci şi de curul lui, că tot ce bea şi mănîncă nu se opreşte la buric. [...] Porunca a doua: dacă în local se trăieşte în devălmăşie – bară-n bară, ca la gară –, grădina trebuie să aibă un aer familial. [...] Porunca a treia: bagă electricitatea-n forţă. [...] Porunca a patra, Moise: bucătar şi gratargiu de meserie, nu ca Leanca Grăsana, care din «măiculiţă» nu te lasă; [...]. Porunca a cincea: poartă grija urechii, nu doar a gustului şi a ochilor. [...] Porunca a şasea, negustorule!... E înscrisă pe partitura comerţului, dar o cîntaţi după ureche: nevoia de reclamă. [...] Porunca a şaptea şi ultima: pune ochii pe un arhitect ca lumea. Nu te da pe mîna zidarilor“. Acestor „porunci“ li se adaugă a opta poruncă, obligatoriu guvernată de bunele maniere: „domnule Moise, dacă tot te paşte gîndul să faci din bodegă restaurant, fii atent şi la veselă. Nu servi nimic la masă fără o farfurie de suport. Să nu-ţi bage nimeni degetele în mîncare!“. Totodată, existenţa concurenţei impune noi reguli de funcţionare şi respectarea noului canon negustoresc, la limita cu marketingul, mai ales cînd este vorba nu atît de un nume emblematic, cît şi de „persoane însemnate“: „Hanul Ancuţei“, „cîrciumă cu fason, deschisă de curînd pe dealul Izvorului, aşezată tot la margine de Bucureşti“, legitimată de vizitele lui Mihail Sadoveanu şi Păstorel Teodoreanu. Cei care trec pragul cîrciumii devin importanţi nu doar pentru afacerea în sine, ci şi pentru faima localului. Aceste îndemnuri sînt avatarurile publicităţii de azi, cu toate strategiile complementare. Negustorul trebuie nu atît să ţină seama de ele, în condiţiile unei concurenţe acerbe, cît să le respecte întocmai, pentru a-şi atrage şi păstra clienţii; la urma urmei, „clienţii noştri sînt stăpînii noştri!“.

Bucureştiul de altădată

Metropola de azi a înghiţit micile panici negustoreşti, bîlciurile, dar şi familiaritatea breslelor, a vecinilor şi a prieteniilor de-o viaţă. Urme ale vieţii economisite prin întîmplări memorabile şi amintiri pot fi găsite la tot pasul în volum: Calea Moşilor, Bariera, bulevardele bătute de-a lungul şi de-a latul în vremea copilăriei, animaţia din cartiere, brutăriile, prăvăliile, imensele spaţii de depozitare în perimetrul circumscris între Şoseaua Colentina şi Maşina de Pîine, Liceul „Cantemir Vodă“, Tîrgul Moşilor, cîrciuma lui Gică Grăbitu de pe Făinari, bodega lui Moise ovreiul etc.

Fără grabă, povestitorul are timp pentru istorisiri de tot soiul: bătăi de mahala, înjurături colorate, forfota iubirilor interzise, şotii şi ambiţii personale. Schimbarea arhitecturii Bucureştiului, din micul tîrg, în capitală a impus modificări de substanţă şi netezirea caracterelor înăsprite ale negustorilor mărunţi. Dar uniformizarea aceasta a produs şi imposibilitatea recuperării trecutului: nu ne mai rămîn decît clipele perisabile, prinse de memorialist în insectar. Doar aerul învechit al clădirilor din ilustratele de epocă poate să ne transpună în interiorul poveştilor, un aer şugubăţ, infuzat de Momentele şi schiţele caragialeşti, unde Mitici alogeni văd la tot pasul motiv de rîs sau adieri cvasiorientale din Ciocoii vechi şi noi, de care se îmbibă mahalaua.
Mi-aş fi dorit să pot recupera trecutul invocat de Nicolae Gheran mai des decît o pot face cu adevărat prin intermediul cărţii. Oricît de dinamic este discursul narativ, nu-mi pot construi mental spaţii precise, ci doar contururi. Spaţiile aparţin unui „altădată“ existent doar în limbaj.

Arta de a povesti

Povestea unui idiot spusă de el însuşi pare să fi fost intenţia iniţială a naratorului de a-şi numi memoriile, dacă Felix de Azua, un scriitor spaniol contemporan, nu ar fi fost mai iute de mînă, scriind Historia de un idiota contada por él mismo, în 1986. A fi păgubaş este mai degrabă un efect, şi nu o cauză a istorisirilor. Nicolae Gheran povesteşte cu mult haz şi empatie fapte poznaşe, mici drame din mărginimile Bucureştilor; de cele mai multe ori, ne dăm seama cu greu care este exact doza de umor negru şi cît este întîmplare.

Oricum, faptele personajelor însufleţesc natura negustorească a Bucureştiului de secol XX. Efectele de real sînt topite de aura textului, astfel încît ceea ce le singularizează rămîne doar talentul prozatorului de a conferi autonomie şi coerenţă. În bună măsură, m-a interesat să descopăr mecanismul de funcţionare a povestirilor. Dar mi-am dat seama imediat că lumea descrisă de Nicolae Gheran e o lume de colportaj: memoria ca forma mentis este principiul ordonator al textelor alese. Povestirea nu se petrece în timp real. De aici, efectul de încetinire, de slow motion lăsat de lectura volumului.

Este curios cum povestea devine viaţă, apoi amintire, negociind raportul între eul producător şi produsul creaţiei sale. Dar tocmai din conflictul între supremaţia textului şi tăria memoriei personale ia naştere rememorarea, decantarea. Arta de a fi păgubaş a lui Nicolae Gheran împrumută aerul fiziologiilor lui C. Negruzzi, V. Alecsandri,

I. Heliade-Rădulescu sau Mihail Kogălniceanu, prin ochiul atent la schimbările lumii din jur, la trăsăturile oamenilor şi ale oraşului. Diverse exerciţii de testare a memoriei lingvistice şi matematice ale tînărului au consolidat conştiinţa creativă şi logică a naratorului. De aici, forţa îndemnului lui Ionel Roşu: „dacă te antrenezi bine şi ştii să te concentrezi serios, lecţiile le faci în recreaţie“. Înregistrarea şugubeaţă a întîmplărilor de zi cu zi, rîsul nedisimulat, detaşarea precaută faţă de prezent fac din povestire un act de înscenare a trecutului. Retrospectiv, naraţiunea este îmblînzită de identităţile care populează lumea reală, recuperabilă doar prin dialoguri sparte, prin frînturi de conversaţii, prin imagini disparate.

Cartea este unică prin caracterul inedit al recuperării Bucureştiului prin poveşti. Amintirile, deşi fără intenţii de document istoric, pot umple multe goluri în regăsirea tîrgului bucureştean. Iar familiaritatea cu care sîntem „invitaţi“ în text se menţine de-a lungul întregului volum prin necesitatea de a expune faptele sur le vif, ca şi cum s-ar petrece în faţa noastră. Trecutul îşi are rostul său în existenţa noastră, iar povestitorul este un mesager al spiritului uman.