OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Oricit ar parea de curios, mi se pare mult mai simplu sa reconstitui memoria urbana a unui oras decit sa o gasesti. Mai ales atunci cind esti indrumat de fete luminate din medii academice, bine pregatite si gata sa iti arate istoria fiecarui coltisor din capitala lor istorica si culturala, cu poduri, monumente si cladiri de patrimoniu. Prin urmare, la Budapesta a trebuit sa ma fac un calator absolut modern. Altfel nu as fi avut nici o sansa, de vreme ce trecutul se arata in permanenta mai puternic si mai acaparator.

Zece zile, nenumarate povesti. Narate cu atentie maxima la numele unguresti, pentru mine imposibil de retinut imediat. Povesti frumoase, cu tilc, cu senzational si, nu in ultimul rind, cu multa poezie. Despre coloratele saloane liberale ale baronului Hatvany, animate de intelectualii austrieci si germani (intre care si Thomas Mann), despre generozitatea si sacrificiul patriotic al aristocratului Széchényi, fondatorul Bibliotecii Nationale, care ii poarta numele, despre vietile zbuciumate ale poetilor morti de tuberculoza sau in razboi – expozitia permanenta de la Muzeul National al Literaturii ii este dedicata integral lui Petöfi Sándor si este vizitata saptaminal de grupuri de elevi din clasele V-VIII, conduse de profesoare de literatura maghiara. Am vazut si eu sabia, costumul de militar si manuscrisele poetului (adica toata expozitia). O istorisire comica a fost cea despre televiziunea nationala maghiara (pentru care nu se mai plateste de mult taxa lunara obligatorie), fosta MTV, care a trebuit sa-si schimbe imediat numele in MT din cauza inacceptabilei coincidente cu binecunoscuta televiziune de muzica. Aproape de televiziune se afla o statuie mica, intr-un parculet cu gazon. Statuia comemoreaza un general maghiar (i-am uitat numele) care a reusit sa ascunda o parte din tezaurul cultural unguresc in 1919, cind romanii cucereau Budapesta (citi de la noi mai stiu trebusoara asta?).

intre atitea istorii urbane, esti obligat sa ramii lucid. Sa nu te ia valul. Altfel te acapareaza trecutul si n-ai cum sa faci diferenta intre memorie si comemorare trecatoare. Am pus intrebari pe ici, pe colo si mi s-a raspuns cu amabilitate de fiecare data. Toti par sa il adore pe Matei Corvin, regele cel mare; multi au credinta ca imperiul austriac le-a dat mult, dar le-a luat mult; unii isi aduc aminte de inundatiile care au determinat reconstructia orasului; altii au ramas si astazi marcati de Holocaust. Istorii personale, insa, nu am avut bucuria sa aud. Mi le-am imaginat intr-o singura ocazie, in ziua cind am vizitat Casa Terorii, cladire acum muzeu, care a supravietuit celor doua regimuri totalitare prin care a trecut Ungaria. Nu am stiut asta de la inceput. Am intrat, mi-am zis ca e ceva contrafacut, comercial, exagerat (nu de alta, dar la parter ma intimpina un tanc mare). Apoi muzica. O muzica lenta, taraganata si egala, metalica si apasatoare.

Primul semn ca lucrurile nu sint ceea ce par. Pentru ca fiecare camera este altfel, cu instalatii audio si video, cu exponate pe care le stiam foarte bine din amintirile si ilustratiile copilariei mele – caciuli rusesti, steme, insigne, costume, telefoane, cravate, mese cu un sertar etc. etc. Apoi sbsolul, cu celulele suferintei in care au fost torturati si reeducati cei care, vorba lui Petre Tutea, nu au raspuns la imperativul fericirii in vremurile de trista amintire. Am vazut siruri lungi de poze cu detinuti in fiecare celula si m-am uitat atent la anul mortii. O curiozitate macabra, dar care nu imi dadea pace: cine a supravietuit si cine nu? Am urmarit atent trasaturile fetei, am citit atent care a fost profesia fiecaruia, am cautat sa-mi imaginez cauza arestului in functie de dimensiunea si de luminozitatea celulei (fiecare dintre celule arata aproape exact ca atunci). La subsol e liniste, acolo nu ajunge muzica de sus. Nici nu era cazul.

in cele zece zile stabilite in proiectul URME pentru cercetare, nu am simtit nici un moment ca ma aflu in the big city. Mai mult, mi-am dat seama ca acel ca la noi la nimeni e un fals, o scorneala a romanului care nu prea a iesit din ograda sa. Mi-au placut, ce-i drept, metrourile cu scari spectaculos de lungi, in care te simti ca intr-un parc de distractii sau ca intr-o piramida, mincarurile unguresti grele la ficat si foarte picante, podul cu lanturi, barurile din centru construite in case parasite in care nu ti-ai da seama de afara ca mai misca ceva, faptul ca am platit la restaurant cu monede (aspectul asta m-a incintat de-a dreptul) si gradina zoologica reconstruita dupa standarde UE. Limba lor este prea putin cunoscuta, mostenirile arhitecturale ale realism-socialismului deranjeaza, salariile mici ale profesorilor, de asemenea, e greu sa vorbesti de o clasa de mijloc si multe altele. in memoria mea, Budapesta ramine un oras cu o istorie fabuloasa, de poveste, dar si cu probleme politice si sociale – cu falitii ei, cu homeless-ii ei si cu acei oameni minunati care se lupta sa nu-si piarda memoria.