OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dintre toate temele sociale care-au facut in ultimii ani subiectul unor preocupari teatrale, memoria (sau memoriile) comunismului a fost cea mai vitregita. O zi din viata lui Nicolae Ceausescu de la Teatrul Mic are, totusi, un succes nesperat si este primul spectacol care cauta un limbaj teatral pentru comunism, pe intelesul tuturor, nascind, in schimb, reactii negative pentru viziunea zglobiu-satirica in care prezinta dictatura. De ce oare e atit de greu sa vorbesti despre totalitarismul rosu pe scena?

Anca ROTESCU: O zi din viata lui Nicolae Ceausescu nu e, totusi, singurul spectacol despre comunism care se joaca acum pe scenele din Romania, si s-ar putea sa nici nu fie primul. Dar nu ierarhia conteaza, ci faptul ca pe linga O zi... exista si Amalia respira adinc al Alinei Nelega, de la Tirgu Mures, si amindoua sint nominalizate la Premiile Uniter.

Magdalena BOIANGIU: Daca stam sa ne aducem aminte, au mai fost altele si inainte, a fost Evanghelia dupa Ioan al Ancai Berlogea, itinerat peste tot si care tot despre comunism vorbea. Tema n-a lasat indiferenta, n-avea cum s-o faca, lumea teatrului; pentru multi dintre creatori, inainte sa fie memorie, comunismul a fost viata, si viata asta, cu ce-am inteles si ce n-am inteles din ea, trebuie sa existe cumva pe scena. Paradoxul vietii romanesti e ca acele organe, organisme, institutii (si aici vine o lunga lista de forme comunitare) care ar trebui sa se ocupe de memoria comunismului, de cei 50 de ani de istorie traita, fac asta intr-un mod foarte particular si fragmentat. Pe de o parte, avem memoriile celor care-au trecut prin puscarie, pe de alta parte, memoriile activistilor, care nu se potrivesc cu celelalte: primele povestesc niste orori, ultimele povestesc viata unor oameni cu totul cumsecade, care n-au facut decit bine, prinsi intr-un mecanism despre care spun din cind in cind c-a fost rau, dar pe care ei nu-l puteau nicicum influenta.

Alice GEORGESCU: Ceva adevar exista in ambele variante.
M.B.: Din punctul meu de vedere, cele mai valoroase lucruri care s-au scris despre comunism – si care n-au legatura cu teatrul – sint cele doua volume, In cautarea comunismului pierdut si O lume disparuta, ale lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir. Acolo, cei 50 de ani de dictatura – si, mai precis, segmentul trait de cei patru – e rememorat in cotidianul lui, in ce avea el comun pentru toti oamenii, nu pentru cei care treceau prin experiente exceptionale. Si cei din inchisori, si cei din aparat sint exceptii, oamenii care munceau, se indragosteau, faceau copii si apoi mureau au trecut prin ceea ce spun acesti tineri.
Iar ceea ce asteptam e ca acest tip de literatura (proza, dramaturgie...) sa apara cumva, fiindca altfel e de neinteles, si cu cit generatiile care au trecut prin acea epoca trec in istorie si nu mai pot depune marturie, devine tot mai greu de inteles cum s-a putut ca un partid cu patru milioane de membri sa dispara intr-o noapte. Sau cum am putut trai, pentru ca noi vorbim tot timpul despre supravietuiri, dar intre timp n-a fost doar asta; au fost si bucurii, si viata banala, iar istoria, in primul rind, memorialistica, pe urma, si literatura si teatrul, intr-un final, nu pot trece indiferente pe linga acest lucru.

Si, ca sa inchei: in absenta unor piese care sa atace in mod frontal (e ceea ce am apreciat cel mai mult la O zi din viata lui Nicolae Ceausescu) si bine subiectul, cred ca o buna sursa de cunoastere ar fi reluarea unor texte scrise in timpul comunismului, puse in spectacole in care sensurile lor reale, ascunse atunci prin tot felul de strategii, sa fie scoase la iveala. Eu nu cred ca dramaturgia lui D.R. Popescu, a lui Teodor Mazilu sau cea a lui Dumitru Solomon trebuie aruncate la cos, sau ca ele nu sint o marturie despre memoria comunismului romanesc; iar daca cineva se va ocupa de asta, va fi mult mai usor sa ne dam seama de continuitatea lucrurilor, de felul in care o mica porcarie a devenit o mare porcarie sau o mare porcarie s-a transformat in alte, multe porcarii mici.

Colegul meu de redactie, Adrian Cioroianu, care a scris o carte despre Ceausescu, mi-a povestit odata ca le citea, prin ’92-’93, unor studenti de undeva din Canada cintece de slava marelui Conducator, iar studentii lui canadieni se prapadeau de ris. Nu reusea sa-i faca sa priceapa ca nu e nimic comic, lucrurile chiar asa au fost. Ei bine, cind le citeste acum aceleasi texte unor studenti romani, si ei, ca si colegii lor canadieni, se prapadesc de ris. Nu le vine sa creada ca un poet cit de cit serios putea scrie asemenea versuri, iar un conducator de stat putea sa le asculte. Asa ca acea reactie de ris pe care unii o acuza in legatura cu O zi din viata lui Nicolae Ceausescu nu e o bataie de joc, ea apartine, pur si simplu, unei alte generatii.

Totusi, problema cu O zi din viata... nu e atit spectacolul in sine sau faptul ca se ride, cit inexistentele virtuti ale textului – prost – al lui Th. Denis Dinulescu.

A.G.: Recunosc ca si eu am o problema, mai complicata putin decit ceea ce si mie mi se pare a fi calitatea precara a piesei. E interesant faptul ca, asa cum ati spus, el n-a fost primul spectacol despre memoria comunismului. S-au mai facut tentative; despre unele, acum aud, eu, care lucrez „in domeniu“, pentru prima data. Cu atit mai putin se poate sa fi auzit despre ele masa mare de oameni. O zi din viata lui Nicolae Ceausescu a fost primul spectacol care, cum se zice, „a desfundat mahalalele“. Fara indoiala ca asta se datoreaza, in mare masura, distributiei, apoi faptului ca se joaca la un teatru din Bucuresti. Dar mai e ceva: eu ma tem ca spectacolul a avut si are un mare ecou pentru ca le vorbeste oamenilor pe limba lor. Iar daca asta e limba lor, limba memoriei si gindirii lor, atunci lucrurile sint foarte triste, dupa parerea mea. A flata acest gust nu mi se pare un lucru intelept.

In conditiile in care ar fi existat numeroase spectacole despre care sa se stie, in conditiile in care ar fi existat o dezbatere publica (si ma gindesc la numeroasele organizatii despre care vorbea Magdalena Boiangiu, si care asta ar trebui sa faca, printre altele, apoi la media, in primul rind la televiziunea publica) in care sa se discute serios despre astfel de lucruri, nu m-ar fi deranjat sa fie nu una, ci mai multe montari ca cea a lui Tocilescu. Fiindca in conditiile unui discurs public despre comunism, ele ar fi venit sa se adauge acelei dezbateri de care noi toti avem nevoie, si cei care au trait la persoana intii dictatura, si generatiile care aud pentru prima data despre poeziile omagiale. E foarte frumos sa mori de ris, si noi rideam, dar le ascultam si le suportam. Nu mi se pare ca risul e cea mai inteleapta solutie, in contextul inexistentei unei chestionari publice asupra comunismului romanesc.
Coca BLOOS: Eu cred ca dramaturgia e vitregita dupa ’90, in comparatie cu proza, de pilda (unde au aparut si carti de memorialistica, si literatura de sertar etc.). Dramaturgia de acum e saraca, iar teatrul lucreaza, totusi, cu textul. Regizorul, actorii nu pot decit sa-si asume acest text.

Se prea poate sa se fi scurs prea putin timp de la caderea comunismului ca sa putem construi un discurs despre experienta prin care am trecut. E ceva cu totul special sa joci intr-un spectacol personaje pe care le cunosti; eu nu stiu cum arata Nero, altfel decit din carti, dar pe Elena si Nicolae Ceausescu ii stiu, nu de mult ei erau inca aici, dupa colt. Si, atunci, e foarte greu pentru un actor care trebuie sa-si asume ceea ce face pe scena sa „lucreze“ cu personaje inca vii in memorie; inca nu s-a produs o distantare. Cred ca de-asta sint putine spectacole care sa aiba acest subiect.
Ceea ce ma preocupa insa pe mine e felul in care ele sint receptate de spectatori. Alexandru Paleologu povesteste undeva cum provoca uimirea colegilor lui de inchisoare prin faptul ca ridea. E adevarat, si la O zi din viata lui Nicolae Ceausescu, publicul ride; dar sint risuri si risuri. Si aici e problema: tinerele generatii ar trebui sa aiba repere. Nu au, nici parintii lor nu au, iar asta se perpetueaza in timp. Eu, de pilda, n-am aflat decit tirziu dimensiunile a ceea ce s-a intimplat. Sint produsul acelor ani, sint complice, mai mult sau mai putin, la ce s-a petrecut, si simt asta din cind in cind, dar din prea marea grija, justificata, a parintilor, din dorinta de a ma proteja, sint multe lucruri pe care le-am aflat din carti.

O carte te poate impresiona sau nu, insa un spectacol de teatru in mod sigur te misca, intr-un fel sau altul. Iar textele pentru spectacolele de teatru chiar lipsesc. Si sint de acord cu Alice Georgescu, ar trebui sa existe un context pentru spectacolele despre memoria comunismului, o dezbatere si un discurs public despre mostenirea acelor vremuri.
A.R.: Acum, din ce spunea Coca Bloos, imi dau seama ca in toate piesele despre comunism, cite s-au scris dupa Revolutie, tonul a ocolit de fiecare data ceva. Monodramele Alinei Nelega au in centru, in general, o persoana puternica; mai putin in Amalia respira adinc. Amalia e o fiinta confuza, care are flash-uri de luciditate si (auto)analiza, insa scurte si urmate de imagini ale lumii pravalindu-se peste ea. Denis Dinulescu alege comedia, un ris mai mult sau mai putin acoperit...
M.B.: Ca sa folosim o exprimare care a aparut des in istoria teatrului, spectacolul alege mijloacele unui teatru agitatoric de tipul Maiakovski, de tipul Plosnita, care atunci nu i s-a parut nimanui ultragiant. Iar pina la urma, care ar fi formula? Teatrul istoric, teatrul document?

Nemtii, care au trecut si ei, cei din Est, prin ce-am trecut noi, au inventat ceva nou, ca perspectiva de abordare, numit Ostalgie (sa ne amintim de Good Bye Lenin, de Aleea Soarelui...). Iar risul e parte a acestei perspective.

A.G.: Aici as introduce, totusi, o nuanta. Ei, germanii, au mai trecut printr-o experienta totalitara, oarecum similara, a nazismului, despre care vorbesc oarecum altfel. Noi nici despre legionarism nu vorbim, cred, cu suficienta seriozitate, in teatru. Nu stiu sa fi existat vreun spectacol despre memoria dictaturii antonesciene.
M.B.: Ele au existat, dar deformate sub presiunea ideologiei comuniste, care a preluat tema, a prezentat-o intr-un anume fel si i-a schimbat total semnele.
A.G.: La noi, deci, lucrurile sint complicate in straturi suprapuse. Cred, de aceea, ca ceea ce am avea nevoie ar fi un exercitiu de arheologie teatrala. Nu vreau sa merg dincolo de domeniul teatrului: in diversele jurii de dramaturgie la care am participat, am citit zeci de texte care, chipurile, abordau chestiunea comunismului. Cum erau ele? Fie erau textele din anii ’50-’60, care infierau societatea burghezo-mosiereasca, cu termenii inversati (de data asta, infierata era societatea comunista multilateral dezvoltata), dar cu aceleasi situatii, aceleasi personaje pe care le cunoastem bine, fie erau ceva ce nici nu stiu cum sa numesc: se legau de Revolutie, de citeva zile inainte si citeva zile dupa, iar autorul se pasiona in prezentarea miscarilor de mase din acele nopti.

C.B.: Cred ca O zi din viata... are audienta pe care-o are fiindca exista acolo un extraordinar personaj colectiv, care produce in spectator o reactie de solidaritate umana. Dar sint si reactii pe care nu le pot patrunde, care ma surprind.
Cu sarmul binecunoscut al lui Florin Calinescu (care-l joaca pe Nicolae Ceausescu), invariabil spectatorii „merg“ cu el, iar eu simt din partea lor o aversiune, o respingere, si asta la toate reprezentatiile pe care le-am jucat. Si ma intreb: in cazul tinerilor, reactia e din cunoastere sau din altceva?
M.B.: Inca de pe vremuri lumea spunea prin piete ca el e bun, dar ea il strica. Asta era reactia poporului roman, despre care stim ca e macho, si nu poate accepta ca un barbat poate face atita rau.
Faptul ca spectatorii „merg“ cu Florin Calinescu nu vine atit din sarmul lui, cit din respingerea pe care ei o simt, indivi-dual si ca masa, fata de binefacerile democratiei pe care o traiesc. Asta e situatia, iar ea depaseste semnificatia momentului teatral: sint multi cei care ar prefera sa fie nu chiar cu totul ca pe vremea lui Ceausescu (sa avem totusi caldura si sa se gaseasca de mincare), dar sa existe cineva care sa spuna cui i se face perchezitie si cine merge la inchisoare, nu sa se schimbe aceste personaje in fiecare seara.

Ceea ce voiam sa spun insa e ca nu i se poate cere teatrului sa aiba o contributie decisiva in trasarea memoriei comunismului. Sint alte institutii care au instrumentele s-o faca. Ce i se poate cere artei spectacolului sa faca, si cind e vorba de piese despre comunism, si cind e vorba de antichitate, e sa-l determine pe om sa gindeasca cu capul lui. Si comunismul, si dictatura antonesciana despre care pomenea Alice Georgescu au avut momente cind puteau fi intoarse din drum, daca mase semnificative de oameni ar fi gindit cu capul lor, si nu s-ar fi dus inainte ca oile.
Or, teatrul nu educa acest reflex, ba dimpotriva. Marile spectacole educa marile deplasari de oameni care au toti acelasi ideal, nu educa persoana, personalitatea, individualitatea, pe cel care spune nu si dreptatea celui care spune nu impotriva majoritatii. Sint foarte multe lucruri pe care orice gindire democratica le implica si pe care teatrul le poate formula pentru publicul lui.

A.G.: Vin cu un exemplu. La festivalul de la Dublin am vazut, anul trecut, un spectacol care se numea Bloody Sunday. E vorba de un eveniment din anii ’70, cind trupele britanice din Irlanda de Nord au intervenit intr-un conflict stradal, provocind, in final, citeva zeci de morti si alte citeva de raniti. La scurta vreme dupa incident, a avut loc un proces care i-a scos pe britanici basma curata. Acum, dupa 30 de ani, procesul s-a reluat, cu reconstituiri, declaratii etc. Din aceste materiale autentice, puse cap la cap in mod inteligent, cineva a facut un scenariu, de circa doua ore, jucat de actori, pe scena, coprodus de britanici si dus in turneu in Irlanda si Irlanda de Nord. Eu l-am vazut cu o sala plina de elevi, in uniforme de liceu; nu cred ca stiau mare lucru despre acea Bloody Sunday, cert e ca s-au foit cit s-au foit pina sa inceapa spectacolul, dupa care au devenit, incet-incet, foarte tacuti si foarte atenti. Incepea sa-i priveasca. E un posibil model de dezbatere. Si, in legatura cu distanta in timp, nu era vorba numai despre o intimplare veche de 30 de ani, era vorba despre procesul care avea loc chiar in acele zile.
M.B.: Nu cred ca distanta in timp e problema, ci ceea ce spunea Coca Bloos: complicitatea. Faptul ca toti oamenii in stare azi sa tina un condei in mina sint intr-o forma sau alta produse ale comunismului ii impiedica sa scrie normal si cinstit despre acest lucru.
Dar pe rusi, de pilda, asta nu-i impiedica deloc s-o faca. La ei se poate.

M.B.: Nu se poate nici la rusi. Sau se poate abia dupa o lunga traditie de literatura dizidenta, l-au avut pe Bulgakov, pe Soljenitin si pe altii, care au circulat, care au spus ce era de spus in timp ce dictatura inca exista. Ei au avut o literatura despre totalitarism care a vorbit atunci si despre cum a fost cu organizarea dictaturii, si despre cum a fost cu lagarele de concentrare sau cu turnatorii... Iar acum vine o literatura a tranzitiei, care uneori e mai buna, alteori e mai proasta, dar nu vine din neant. Noi nu avem o literatura dizidenta; avem una a puscariilor, dar ea e departe de a acoperi tot ce a insemnat comunismul in Romania. De aceea spuneam ca, daca vrem sa nu cream din neant, trebuie sa repunem in circulatie dramaturgia de dinainte de 1989. Nu despre omul de tranzitie vorbeste Teodor Mazilu in Acesti ingeri tristi?
A.R.: Mai e o modalitate prin care se vorbeste in teatrul romanesc despre comunism, care nu e nici noua, nici originala: cea prin care o piesa clasica e folosita ca vehicul pentru metafora unei alte lumi. Antigona lui Maniutiu e un spectacol despre cuplul dictatorial, Caragialele facut de Anton Tauf la Baia Mare vorbeste despre Ana Pauker...

E nevoie de o bibliografie serioasa ca sa poti „citi“ astfel de... alegorii.

A.G.: Eu n-as incuraja aceasta tendinta, extrem de apasata in teatrul romanesc, pentru ca am impresia ca se inrudeste cu bascalia.
A.R.: Nu, nu cred asta. Spuneam ca vine pe filiera unei alte traditii, a teatrului esopic.

M.B.: Traditia sopirlei. Dar ce nevoie mai avem acum de sopirla?
A.R.: Eu ma intreb altceva: in ce masura cel care vede asa ceva si are in spate autoritatea titlului, a autorului, se lasa mai usor convins, impresionat de un astfel de spectacol decit de piesa unui Denis Dinulescu, care nu stim cu cine voteaza (iar romanii vor sa stie mereu cine cu cine voteaza).
M.B.: Am fost zilele trecute la spectacolul Poker, la care lumea se strica de ris in sala pentru ca-i vedea pe aia, pe scena, furind. Ca si cum n-ar vedea in fiecare seara la televizor cum se fura. Indraznesc sa cred, totusi, ca nu e treaba teatrului sa dubleze acest mod de a vorbi despre realitate, treaba lui e sa mearga mai adinc, sa incerce sa gaseasca o explicatie. De ce oamenii cinstiti (mi-e imposibil sa cred ca sintem o tara de smecherasi) nu sint capabili sa-i pedepseasca pe cei care fura?!
A.R.: Am impresia ca in alte parti lucrurile sint privite mult mai serios, cu mai mult interes si implicare. De pilda: la Sofia exista un centru cultural, numit Red House, initiat de fapt de oameni de teatru, si unde cu putin timp in urma a avut loc o dezbatere despre comunism in context teatral.
C.B.: La noi, lucrurile sint abordate crispat, cu patima, as zice de-a dreptul ura, cu totii sintem impinsi intr-o zona intunecata, n-avem libertatea asumarii acelei experiente. Risul e foarte important, si deschide calea catre dialog; noi sintem inca in perioada indreptarii degetului aratator catre altii, nu catre noi insine.

M.B.: O spun a nu stiu cita oara: impresia mea, si nu de ieri, de azi, e ca in teatrul romanesc lipseste dezbaterea (despre dramaturgie, despre valoarea spectacolelor, despre comunism, despre critica). Noi nu vorbim despre noi, ne intilnim doar cu prietenii, nu ne intilnim cu totii, politicosi, ca sa discutam despre ce ne framinta.
A.R.: Nu cumva una dintre probleme e faptul ca tindem mereu, in orice discutie, spre generalizare? Textele despre comunism, atitea cite sint, sint toate cumva generice: despre conditia femeii, despre situatia unui intreg popor fata cu un dictator si familia lui... De ce ne ferim de fiecare data sa punem degetul pe rana?
M.B.: Pentru ca avem obsesia totalitatii. Daca e ceva ce reprosez spectacolului O zi din viata lui Nicolae Ceausescu e incercarea de a spune totul despre acea perioada. Nu se poate. Se poate doar pe bucati.
A.R.: Dar se poate reconstitui comunismul din parti?
M.B.: Da. Ce trebuie sa facem e sa stimulam fiecare mica incercare de a schimba perspectiva. Si atunci o sa auzim vorbindu-se despre comunism si in teatru.

Magdalena Boiangiu este critic de teatru si comentator de politica externa al saptaminalului Dilema veche.
Coca Bloos, actrita, a fost anul acesta nominalizata la Premiul Uniter pentru cel mai bun rol principal, pentru Elena Ceausescu din O zi din viata lui Nicolae Ceausescu.
Alice Georgescu, critic de teatru, conduce biroul de dramaturgie al Teatrului National din Bucuresti.
Anca Rotescu este critic de teatru si coordonator de proiecte la Fundatia Concept, Bucuresti.

Cred cu tarie ca generatia celor intre 20 si 30 de ani a perceput diferit comunismul fata de cei care l-au trait toata viata lor. Cine nu-si aduce aminte cit de mindri am fost cind am fost facuti pionieri? Noi, cei pina in 30 de ani, avem o alta perspectiva, mult mai relaxata, asupra perioadei aceleia, intrucit nu am apucat sa fim injositi material si spiritual de sistem. Sau cel putin nu am perceput-o ca atare. A venit insa vremea ca generatia noastra sa ofere o alta perspectiva, debarasata de ideologia si complexele parintilor si bunicilor nostri, asupra copilariei noastre. De 15 ani incoace, noi nu stim sa ne tratam trecutul decit in doua moduri diferite, ambele excesive: fie idolatrizam realizarile comuniste, fie aruncam cu noroi in 45 de ani de istorie romaneasca si incercam cu jena sa uitam de el sau sa-l infieram nenuantat. Cred ca a venit timpul unei tratari mai putin patimase a trecutului romanesc comunist, in conditiile in care, slava Domnului, nu mai exista cale de intoarcere de la drumul democratic al Romaniei. Prin urmare, o perspectiva cald-ironica, ingaduitoare fata de cele doua variante ireconciliabile de pina acum (idolatrie timpa versus sarcasm/tragism) este calea cea mai potrivita de recuperare a comunismului pierdut. Eu, unul, nu pot accepta ideea de a-mi lasa redusa copilaria la o simpla dihotomie ideologica.