OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am citit cu profunda dezamagire observatiile critice ale dlui Petre Roman referitoare la citeva pasaje ale interviului meu acordat Observatorului cultural in nr. 23, din 4-10 august 2005. In relativ putine rinduri ele contin multe inexactitati si fantezii. Voi raspunde, punct cu punct, tuturor afirmatiilor formulate de dl Roman, insa nu in ordinea enuntarii lor.
1. Poate ca partea extraordinara a textului dlui Roman consta in negarea categorica a unui adevar, din fericire demonstrabil: anume ca d-sa a vizitat Universitatea Bucuresti impreuna cu Mihai Sora si cu subsemnatul, la invitatia noastra, in ziua de 15 iunie 1990.

„Nu domnul Cornea m-a chemat la Universitate pentru a vedea urmele trecerii minerilor, ci eu am fost cel care am decis, in dimineata zilei de 15 iunie, sa ma duc acolo in calitate de prim-ministru“ – scrie dl Roman, cu convingere, adaugind, fara sa roseasca: „Daca domnul Cornea ar fi fost cel care mi-ar fi sugerat vizita la Universitate, s-ar fi aflat alaturi de mine in acele momente. Nu s-a intimplat asa“. Dimpotriva, s-a intimplat exact asa! Dupa doua telefoane date la cabinetul d-sale, unul al lui Sora, celalalt al meu, in care n-am putut obtine legatura cu primul ministru, la o a treia incercare am reusit sa-l gasim si sa-l invitam sa viziteze Universitatea si Facultatea de Arhitectura, pentru a lua act de devastarile produse. Dl Roman a acceptat, dupa o ezitare, sa faca acest lucru, cerindu-ne doar sa asiguram o maxima discretie. Impreuna cu Sora, m-am dus la Palatul Victoria sa-l intilnim pe primul ministru, pe care l-am insotit in aceeasi limuzina pina la Universitate, intrarea Edgar Quinet. L-am condus apoi in subsolul cladirii, in incaperea in care fusesera arestati liderii studentilor, in frunte cu Marian Munteanu, unde se distingeau inca pete de singe. Am urcat apoi in marele hol al Facultatii de Litere, l-am traversat si ne-am angajat pe culoarul care duce spre facultatea de Geologie.

Usile deschise lasau sa se vada un spectacol dezolant: scaune si mese rasturnate, dulapuri sparte, dosare zvirlite prin toate colturile, coburi de sticla, o vandalizare brutala si fara sens. Dezastrul era si mai mare la Geologie, fcultatea situata la nivelul balconului de unde se vorbise multimii in zilele manifestatiilor din Piata Universitatii. Aici, pe linga distrugerile ordinare, minerii isi revarsasera furia pe colectia de mineralogie, spargind vitrinele care o adaposteau si risipindu-le continutul, si pe aparatura de laborator, facind-o inutilizabila. Intre timp, in pofida vointei noastre de a pastra secreta vizita primului ministru, un zvon se raspindise, astfel incit la coborirea dlui Roman cu insotitorii sai de la primul etaj, ne-a iesit in cale, in dreptul intrarii la liftul din extremitatea estica a cladirii, un grup de studenti. Atmosfera era tensionata, studentii intaritati. Cereau insistent eliberarea colegilor lor arestati. Dl Roman a incercat sa dea explicatii, eu insumi am apelat la calm, un dialog era insa vadit imposibil.

Atunci, la sfatul cuiva din anturaj, dl Roman a decis sa plece, renuntind sa-si continue vizita. Iesirea n-a fost tocmai usoara fiindca se crease imbulzeala, iar atitudinea studentilor nu era deloc amicala. Ajunsi totusi cu bine la poarta centrala din Edgar Quinet, inainte ca masina sa-i demareze in tromba, dl Roman ne-a soptit lui Sora si mie sa-l urmam... Ceea ce am si facut, prinzind in extremis cea de-a doua masina, a escortei, care se grabea dupa cea dintii. La Guvern am fost rugati sa-l asteptam. D-sa a aparut cam dupa 20-25 de minute. Atunci a avut loc discutia pe care am calificat-o in interviul meu ca „foarte dezagreabila“ si pe care admite si d-sa ca am purtat-o. In schimb, episodul pe care tocmai l-am relatat si pe care-l descrie si Mihai Sora, intr-un interviu acordat revistei 22 (nr. 797, din 14-20 iunie 2005), e desfiintat de dl Roman. Dupa d-sa pur si simplu nu exista: „Nici o autoritate universitara sau ministeriala nu m-a primit in localurile devastate, dovada a caracterului spontan al unei vizite a carei initiativa mi-a apartinut in intregime“. Cum poate cineva sa sfideze in asa masura adevarul? „Se sparie gindul“!

2. In discutia avuta de Mihai Sora si de mine cu dl Roman la 15 iunie, d-sa ne-a spus ca la 13 iunie a avut loc la noi o incercare de „rebeliune legionara“. Afirmatia ne-a socat si pe Sora si pe mine, de aceea ne-a si ramas proaspata in minte. Dl Roman neaga azi aceasta afirmatie, spune ca „o astfel de caracterizare istorico-politica mi-a fost absolut straina“. Din pacate, nu exista o inregistrare a discutiei respective, nici o stenograma. Nu pot deci produce o proba definitiva. Litigiul pare sa ramina formal nedecis, desi, caeteris paribus, marturia a doua persoane cintareste probabil mai greu decit a uneia singure. Si totusi voi cita un fapt tulburator, care pune intr-o lumina cruda negarile de azi ale dlui Roman. In Raportul asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990, publicat de Grupul pentru Dialog Social, Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului si Comitetul Helsinki, e reprodusa o conferinta de presa sinuta de dl Petre Roman – stranie coincidenta – chiar in ziua de 15 iunie 1990! Or, la pag. 237, dupa ce descrie incidentele produse la 13 iunie de bandele organizate care ar fi atacat unele institutii ale statului, vorbitorul spune: „Modul lor de actiune a fost, dupa expresia pe care a folosit-o Presedintele Republicii, a constituit-o o actiune de tip legionar.

Cei care au participat, cu sensul de a fi vazut cum s-au derulat asemenea evenimente exact acum 50 de ani in urma, in 1939, au recunoscut, in 1941, pardon, au recunoscut ca tipul de lupta a fost acelasi“. Lasind deoparte bilbele si lapsusurile acestor rinduri – semne ale unei stenograme neretusate –, retinem caracterizarea evenimentelor din 13 iunie, e drept, neapartinind dlui Roman, dar pe care d-sa si-o asuma deplin. Si atunci se pune firesc intrebarea: cind spune dl Roman adevarul – in scrisoarea adresata Observatorului cultrual sau in conferinta de presa din 15 iunie 1990?
3. Dl Roman inventeaza un demers pe care l-as fi facut la citeva zile dupa mineriada din 13-15 iunie 1990 pentru „a cere insistent ca domnul Sora sa ramina in cotinuare ministru a invatamintului in noul guvern si pe cale de consecinta sa-si pastreze el insusi functia de adjunct al ministrului“. Avem de-a face aici cu un neadevar flagrant, care are si proprietatea de a fi cu totul neverosimil.

Chiar pentru persoane care nu ma cunosc si nu sint initiate in detaliile situatiei, e implauzibil sa creada ca cineva, aflat dupa 15 iunie in relatii proaste cu primul ministru, care nu apartinea anturajului sau, nu avusese cu el decit raporturi episodice de serviciu, mai jos in ordinea posturilor cu doua trepte ierarhice, ar fi avut tupeul (si prostia) de a interveni pentru numirea unui ministru si anume – culmea perfidiei – pentru ca, in felul acesta ocolit, sa obtina el insusi marea favoare de a fi adjunct...
4. In chestiunea politicii de cadre dusa la Ministerul Invatamintului, dl Roman se insala din nou. In primul rind, d-sa ignora ca, a doua zi dupa intrarea in minister, l-am invitat pe profesorul Mihai Zamfir, ale carui calitati de competenta, viziune si integritate le cunosteam bine, sa mi se asocieze in opera de reorganizare a invatamintului superior. Pe dl Zamfir l-am instalat in postul de director general al Invatamintului superior, mentinindu-l insa si pe dl Ianculescu in pozitia de director general adjunct, in ideea de a nu ne priva, intr-un moment extrem de dificil, de cunostintele si experienta unui specialist edificat pina in cele mai mici detalii cu activitatile Directiei. Ma felicit azi ca am luat aceasta deicizie. Dl Ianculescu s-a dovedit un om harnic, constiincios, de un rar devotament. In munca sa, de altfel, nu de conceptie, ci de administratie pura.

In orice caz, a-l invinovati de „inertia“ ministerului e de doua ori fals: mai intii, fiindca, in pofida tuturor carentelor, pe care de altfel le-am enumerat partial in interviu, numai de „inertie“ nu poate fi vorba in cele cinci luni si jumatate ale activitatii ministeriatului Sora; in al doilea rind, fiindca erorile facute, cite si care vor fi fost ele, ne apartin tuturor celor care am lucrat in Minister, neputind fi aruncate asupra unui tap ispasitor. Adaug ca in cadrul directiilor pe care le coordonam am efectuat si o alta schimbare majora, inlocuindu-l pe Seful Directiei Internationale cu profesorul Silviu Angelescu. Sub impulsul lui Mihai Sora au avut loc miscari similare si in alte compartimente ale Ministerului.
5. E limpede ca deblocarea promovarilor interesa in grad major toate cadrele didactice. Nu e de mirare ca primul ministru, profesor si el, a fost preocupat de problema si a discutat-o cu eminenti colegi.

Banuiesc ca a fost informat de Mihai Sora (a carui lipsa momentana din tara ma impiedica sa verific presupunerea) de intentia noastra de a rezolva lucrurile si ca si-a dat in acest sens acordul. Dar toate acestea nu schimba faptul ca inscrierea problemei pe ordinea de zi a urgentelor (ca urmare a unei coferinte pe tara, in februarie 1990, cu reprezentantii tuturor universitatilor), elaborarea materialelor necesare si punerea lor in executie, mai ales ceea ce numim azi procesul de implementare, care s-a dovedit mai dificil decit parea si ne-a dat mult de furca, s-au efectuat – cum era si normal – in cadrul Directiei Generale a Invatamintului Superior, pe care o coordonam.
In incheiere, un singur cuvint: pentru un om politic ca dl Petre Roman, care se cazneste sa iasa din discreditul in care a cazut in ultimii ani, debitarea senina de neadevaruri, nascocirea de fapte si afirmatiile peremptorii, dar in necunostinta de cauza, nu reprezinta calea indicata pentru recistigarea audientei pierdute.