OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Doina Ruşti a publicat pînă în prezent trei romane. Omuleţul roşu (2004) a fost primit cu entuziasm, reţinut de o parte a criticii de întîmpinare, ba chiar a „beneficiat“ şi de „raderi“ fără drept de apel, dacă ne amintim reacţia vehement negativă a lui Alex Ştefănescu. A urmat Zogru (2006). Şi a început o nouă etapă. Dacă pînă atunci se vorbise despre autoare cu o oarecare generozitate de care beneficiază de regulă debutanţii mai răsăriţi, despre cel de-al doilea roman nu s-a scris decît cu entuziasm autentic. Şi pe bună dreptate. Doina Ruşti a sărit peste mai multe trepte valorice, ajungînd foarte repede în vîrful ierarhiei. Personal, consider romanul Zogru una dintre realizările notabile ale prozei noastre postdecembriste, în ciuda faptului că există acolo, între cele două planuri mari ale naraţiunii, un dezechilibru structural, un viciu de construcţie despre care nu este cazul să vorbesc aici. Poate cu altă ocazie. Important este că Zogru a deschis un nou drum în literatura română a ultimilor ani, un drum pe care, iată, autoarea păşeşte din nou, nu pentru a-şi bătători propria cale, ci pentru a dovedi mai multă personalitate şi anvergură.

 

 

Fantoma din moară (Polirom, 2008) este, din punctul meu de vedere, cea mai bună scriere de ficţiune apărută anul trecut, şi asta, în condiţiile în care romanul aplaudat la unison, Zilele regelui de Filip Forian, a apărut cam în acelaşi timp. De data aceasta, Doina Ruşti propune un proiect mult mai ambiţios ca desfăşurare narativă, ca structură şi modalitate de expresie. Reînvie şi, în acelaşi timp, inventează o lume romanescă. Readuce în literatură satul românesc prin nişte secvenţe temporale ce se circumscriu unui interval de circa 100 de ani. Mărunta localitate Comoşteni pare a fi locul unde se desfăşoară la scară redusă istoria unei naţiuni, tot aşa cum Macondo al lui Gabriel Garcia Marquez ascunde povestea unui întreg continent. Autoarea inventează o lume: realităţilor obiective li se adaugă realităţile fantasticului, mult mai pătrunzătoare, care scapă înţelegerii raţionale, facile. Doina Ruşti dă fantasticului însuşirile realului. Aceasta e mutaţia pe care o produce. Nu asistăm la o serie de întîmplări pe care le acceptăm doar pentru că ni s-a trasat de la început un pact al neverosimilităţii, ci înregistrăm toate datele ca pe nişte răsfrîngeri, reflexii uşor modificate ale realului, în oglinda fantasticului, şi invers. Acele fapte, chipuri şi trăiri modificate se ordonează într-un subsidiar ce însoţeşte întreaga desfăşurare narativă, pentru ca, la final, să treacă din planul secundar, greu sesizabil şi ambiguu, în primul plan. Fantomele din carte sînt acele rămăşiţe de identitate pierdută ce bîntuie indivizii în anumite momente cruciale din viaţa lor.

 

 

Romanul beneficiază de un incipit incitant, ce-l face pe cititor să plonjeze în miezul cărţii abrupt şi definitiv. Personajul principal al primei părţi a romanului, Adela Nicolescu, descoperă în vitrina unei librării o carte în care era descrisă în amănunt propria sa viaţă. Această primă secţiune a volumului, intitulată „Viaţa secretă a Adelei Nicolescu“, se întemeiază pe un artificiu compoziţional ingenios. Sînt aşezate faţă în faţă două texte, cel al lui Florian Pavel, autorul romanului găsit în Librăria Sadoveanu, şi cel al Adelei, relatarea aceloraşi evenimente. Textele se suprapun parţial, dar, în primul rînd, se completează. Interesant este că, deşi avem de-a face cu doi naratori diferiţi, perspectivele nu diferă foarte mult. De mai multe ori, naratorul Adela se miră de exactitatea faptelor şi a trăirilor, cufundîndu-se, parcă fără întoarcere, în oglinda de cuvinte. Alternanţa dintre persoana întîi şi a treia aduce naraţiunii foloase certe. Prin Adela/Del, cititorul are acces la un segment din istoria familiei Nicolescu, istorie completată cu alte cîteva flash-uri în partea a doua a cărţii, „Moara“, pentru ca, tabloul de ansamblu şi, totodată, revelaţia majoră să se închege la sfîrşit, în capitolul „Două zile“.

 

Moara este pentru Comoşteni un adevărat axis mundi. Toate faptele şi întîmplările au legătură cu această moară din cărămidă roşie ce pare să adăpostească o fantomă a cărei prezenţă este o certitudine, un fapt acceptat de toată lumea. Aici se produc crime şi dispariţii misterioase. Aici se joacă copiii. Uneori se pun la cale planuri conspirative. Moara e un loc al tainei care provoacă simultan frică şi fascinaţie. Fiecare protagonist e legat prin ceva de această clădire înaltă cît un bloc de două etaje, ce adăposteşte o părticică din fiinţa lăuntrică a fiecăruia. Odată cu demolarea ei, spre sfîrşitul romanului, lumea se schimbă, pentru că fiecare individ pierde ceva din sine.

 

Dimensiunea fantastică coexistă, aşa cum am mai spus, cu realitatea obiectivă. Romanul este şi o parabolă a vieţii în comunism. Nu sînt uitate marile probleme ale oamenilor de rînd, cum ar fi colectivizarea şi consecinţele ei. Se pune accentul pe mutilarea individului sub presiunea ideologiei. Evocarea anilor ’50 îi oferă autoarei prilejul de a-şi demonstra pe deplin calităţile de prozator de forţă, care ştie să gestioneze cu abilitate registrul realist. Personajele sînt bine conturate, beneficiază de caracterizări multiple. Un ins aparent fără importanţă într-un moment dat al desfăşurării narative se dovedeşte pînă la urmă extrem de util în economia ansamblului. Cred că nu greşesc dacă afirm că nu există personaje cu adevărat secundare. Partea a doua a romanului condensează mai multe destine ce se întrepătrund. Nici unul nu este lăsat la voia întîmplării. Textura e minuţioasă şi amănuntele nu sînt întîmplătoare. Acest fapt se verifică cel mai bine dacă urmărim evoluţia unor protagonişti precum Grigore, cel care l-a ucis în moară pe unchiul Adelei, Maxu, sau Nini, acela care, intimidat de Grigore, a luat crima asupra lui. Amîndoi ajung să fie după o vreme reprezentanţi ai puterii comuniste în teritoriu. Primul, miliţian al satului, al doilea, securist de frunte, coordonator al unei reţele informative foarte complexe. De o atenţie deosebită din partea autoarei se bucură şi personaje precum Săndina, Gabriel Neicuşoru, Mircea Buţescu sau Lucica.

 

Un moment de o foarte mare importanţă în roman este cel al demolării morii din ordinul lui Nini. Sînt pagini de o încărcătură emoţională deosebită; autoarea redă dramatismul situaţiei prin surprinderea reacţiilor celor veniţi să asiste la incredibila execuţie a unui sanctuar blestemat. Rămîne interpretabil dacă prin dărîmarea morii oamenii au pierdut ceva din fiinţa lor sau au recîştigat un crîmpei de identitate pierdută: „peste Comoşteni plutea un parfum discret, ca o boare ridicată din inima buruienilor de vară, iar oamenii nu erau nici veseli, nici trişti, doar preocupaţi de noua stare de spirit care îi lega fără să-şi dea seama de ruinele morii, atîta vreme cît ea făcea încă parte din vieţile lor. Dispărută într-o singură dimineaţă, crucea roşie continua să trăiască în memoria fiecărui ins care trecuse pe lîngă zidurile groase, gîndindu-se la stafia cuibărită acolo, temîndu-se ori sperînd în ajutorul ei. Nimeni nu se îndoia că între zidurile roşii se adăposteşte un spirit înrudit cu spiritul lor, născut din fericirile ori nefericirile mai multor generaţii“.

 

 

Partea a treia a cărţii este compusă din două flash-uri, fiecare de durata unei zile, de unde şi titlul. Primul îl înfăţişează pe străbunicul Adelei, Ion Nicolescu, profesor de ţară, întemeietor de şcoală la 1910, care se afla în corespondenţă cu Spiru Haret, al cărui admirator înfocat era. Cititorul înţelege acum mult mai multe despre protagoniştii celorlalte două capitole ale romanului, pentru că acum, în ultimile pagini, se dez-văluie începutul tuturor lucrurilor, începutul neamurilor din Comoşteni. Reala vocaţie de dascăl îl face pe Ion Nicolescu să încerce o apropiere pedagogică de doi elevi problematici, Mitiţă Pistol şi Andronache Pavel. Toate tentativele profesorului de a le insufla acestora dorinţa de învăţătură eşuează, ba mai mult, efectul se dovedeşte contrariu. Ziua a doua soseşte abia după 43 de ani. Acum Ion Nicolescu este bătrîn, bolnav şi desproprietărit, iar fiul său, Sile, prizonier într-un lagăr rusesc. În scena ce premerge deznodămîntului, cei doi foşti elevi, Pistol şi Pavel, năvălesc peste bătrîn şi-i răpesc pentru a-i mistui în flăcări cea mai de preţ avere, cărţile şi corespondenţa cu Spiru Haret. În timp ce fumul se ridică deasupra satului, bătrînul dascăl moare răpus de suferinţă, nu înainte de a-şi vedea pentru o clipă, în străfulgerarea morţii, fiul întors din lagăr. „Şi atunci, suferinţa lui Ion Nicolescu, răbufnită ca o lavă, se ridică la cer printre măciuliile de porumb, albă şi plutitoare ca o fantomă […]. Dintre tufele de smochin, vedea cum sufletul lui disperat, încolţit şi neputincios, devenit un balon de fiere, se furişează, lichid, prin geamul spart, între zidurile roşii, în pîntecul încă viu al morii […]. Şi, iluminat de fulgerul morţii, înţelesese că toată nefericirea lui de acum va supravieţui intactă, evadată din lumea stăpînită de Pavel. Iar pentru multă vreme, oamenii din Comoşteni o vor căuta şi-o vor cinsti, ca pe un zeu.“