OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion IANOSI
Prejudecati si judecati
Editura Hasefer, Bucuresti, 2002,
462 p., f.p.


Este greu de crezut ca altceva decit un incorigibil optimism pedagogic – pe care experientele anilor din urma, oricit de contrariante, n-au reusit sa-l descurajeze decisiv si definitiv – nutreste admirabila tenacitate cu care filozoful si esteticianul Ion Ianosi nu oboseste in a se ocupa de „idei inoportune“. Caci nu-i lucru putin sa te incapatinezi a sustine astazi, in ciuda sensibilitatilor si asteptarilor unui public intelectual bucurestean cu asumate filiatii culturale „liberal-conservatoare“, ca o comparatie intre Nietzsche si Marx nu reprezinta un afront la adresa democratiei; sau ca, pe de alta parte, dezinvoltura unora in a corela „linear“ fascismul si comunismul, in cautare – legitima pina la un punct – de paralelisme, analogii si identitati, „duce la siluirea istoriei, la confundarea unor etape diferite ca substanta, la anularea distinctiilor dintre personalitati si personaje de anvergura incomparabila“! Luciditatea cu care isi amendeaza iluziile ii reaminteste mereu ca „nodurile gordiene sint taiate indeobste cu sabia“, dar, „umanist“ pursinge, mai spera ca „omul nu va conteni sa apeleze, totusi, si la alte instrumente“. Ca de pilda ratiunea, in apararea careia a simtit ca trebuie sa sara si inainte de 1989, cind, in ton cu „conjunctura“, un „nietzschean“ poet al vremii o admonesta fara a clipi drept „jeg pe sandaua lui Dionysos“. Sau credinta in absoluta „unicitate“ a individului, in ilegitimitatea demersului aneantizant ce-l identifica pe de-a-ntregul cu vreun grup din care, aparent, face parte, si cu atit mai putin a idealului fascist-stalinist al „omului nou“ – „«noua» sluga a stapinului «nou» si a dogmelor sale «noi»“...
Motivatia, ca si destinatia noii carti semnate de Ion Ianosi – a opta dupa 1990! –, i-au determinat migalos construita geometrie „variabila“: este o culegere de studii foarte docte, pe o arie ce acopera aproape toate domeniile de competenta ale autorului, de la filozofie si istorie culturala europeana pina la literaturile rusa si germana, dar concomitent, si nu in ultimul rind, (inca) o „confesiune“. O prima „piesa“ dintr-o serie „marturisitoare“, neobisnuita in comunicarea noastra intelectuala din ultimele decenii, Ion Ianosi a publicat deja in 1980; sub haina „memoriilor“, prea timpurii pentru virsta sa de atunci, autorul incerca sa-si explice, atit cit cenzura i-o putea ingadui in acei ani, „optiunile“ ce ii jalonasera traseul spiritual.

La vremea respectiva am citit volumul Secolul nostru cel de toate zilele cu sentimentul ca, in vadit contrast cu tot ce vedeam si auzeam, altfel zis, sub strivitoarea presiune a sforaitoarelor si asurzitoarelor declaratii de fidelitate ideologica, Ion Ianosi a instrumentat un exercitiu al afirmatiei ce venea, dincolo de o foarte exacta raportare la propriile-i insertii in labirintul istoriei recente, dintr-o veritabila asimilare a dialecticii – caci afirmatia era totodata (si mai cu seama) negatie lucida si implicita, decelabila asa-zicind „cu ochiul liber“ si convocata tocmai ca apel la trezire intr-o clipa de profunda toropeala a ratiunii. Si astazi Ion Ianosi simte aceeasi irepresibila nevoie de a se „explica“, doar ca, spre deosebire de cei care, dupa 1989, si-au „conotat semnul plus in minus“, el nu intelege sa renunte la o etica a responsabilitatii pe care o proiecteaza intr-o continuitate construita pe discontinuitati: „Orice om este acum acelasi si altul decit a fost atunci“. In fond, consecventa pe care si-o atribuie (cu temei) s-ar traduce retrospectiv intr-o similara – acum, ca si atunci – alergie la „mecanica vinovatiilor globale“, la monologurile furioase si partizane, recitate de „procurori autoproclamati“; unitatea de masura ramine ireductibilitatea individuala, neinregimentabila si inclasabila in „termenii generali, vehiculati nu dupa atente generalizari, in cunostinta de cauze si efecte, ci inaintea lor“. Pledoarie pro domo? Poate, insa doar in sensul in care, invocind „nuantele, fazele, modificarile, situatiile distincte, [...] chipul propriu al participantului la evenimente“, Ion Ianosi se supune voluntar, dintr-un impuls moral asumat, unui „dificil examen de constiinta“, menit a cintari inclusiv acele „iluzii care pot alimenta – cu sau fara voie – si vinovatii“. Caci, la urma urmei, „vulnerabilitatea“ insasi este, dupa dinsul, una „utila pentru neuitarea care, totusi, il caracterizeaza sau ar trebui sa-l caracterizeze pe om“.

Temele „sensibile“ asupra carora autorul isi propune sa mediteze in cartea de fata sint alese cu evidenta trimitere polemica la vulgata istoriografica si ideologica instalata, dupa 1990, in locul celei dominante mai bine de patru decenii; explozia mediatica de astazi a amplificat valul simplificator, deliberat sau pur si simplu ignar, ce a tulburat multe minti altfel de buna-credinta si a instituit adevarate „blocaje“ ale gindului in clisee, tabuuri si prejudecati. Sint oare evreii – neaparat „toti“ evreii! – „predispusi“, prin cine stie ce chimie etnica, la „comunism“? Reprezinta fascismul (nazismul) doar o reactie la comunism si, oricum, un „rau mai mic“ decit acesta? Poate fi oare asociat conceptul de „om nou“, cu care „documentele de partid“ ne-au impuiat capul, cu filozofia lui Marx? Daca, in ce fel si cit se datoreaza Manifestului Comunist de la 1848 „malformatiile «socialiste/comuniste» traite“ de noi pina in 1989? Sau: se suprapune cumva portretul unui Tudor Vianu peste poza-robot a „colaborationistului“ si „oportunistului“? Raspunsurile lui Ion Ianosi nu bagatelizeaza interogatiile de acest gen, desi filozoful nu se insala citusi de putin asupra derizoriei lor anverguri „intelectuale“ si, indeobste, nici asupra surselor de unde emana asemenea „gesticulatii verbale“. Din contra, la saracia rudimentara a imprecatiei, „compensind necunoasterea prin resentiment“, el replica prin demonstratii ample, unele aproape didactice, pline de excursuri erudite in textele biblice si in istoria ideilor morale, de referinte la istoria moderna europeana si romaneasca ori de „aplicatii“ hermeneutice exemplare asupra unor pasaje-„cheie“ din Marx, Nietzsche, Dostoievski sau Kafka. „Viclenele corelatii“ dintre „starile de fapt care «par», «apar» si sint «de profunzime»“ sint demontate una cite una, cu rabdare, dar si cu un anume patos persuasiv, contind pe judecata limpede a cititorului.

Punctul de plecare al eseului Evreii si comunismul il constituie, de pilda, o amanuntita discutie terminologica: in raspar cu „ideile primite“, Ion Ianosi contesta validitatea generalizarilor care atribuie entitatii colective „evreii“ insusiri comune aflate deasupra semnelor distinctive de grup ori personale, admitind doar ca ceea ce ar putea trece drept „insemne globale“ ale „evreitatii“ tine nu de o „substanta“ etnica, ci de o incarcatura de reflexe acumulate in experienta istorica, precum „sensibilitatea fata de timp si de dimensiunea temporala a vietii“ – in contrast, iata, cu afinitatea „spatiala“ a „greco-crestinilor“; pe de alta parte, radacinile utopiei „comunizante“ sint identificate fara gres in etica profesata deja de crestinismul originar, completare fundamentala adusa de Noul Testament idealului „iubirii aproapelui“ din Biblia ebraica. Tot asa si mesianismul vestindu-l pe „omul nou“, care, crede Ion Ianosi, ar decurge mai curind din invatatura crestina si care, perpetuat si hipertrofiat de exaltarea romantica sau de scrierile unor Dostoievski si Nietzsche, dar ignorat (!) de Marx, ba chiar si de Lenin, ar fi rodit de fapt in ideologiile totalitare de dreapta, de la fascismul mussolinian pina la „arhanghelismul legionar“, ca lozinca prioritara a (contra)revolutiei conservatoare si nationaliste; in varianta „omului nou“ sovietic, inventat mai tirziu de stalinism si reprodus cu fidelitate in tarile „fratesti“, inclusiv in Romania lui Dej si Ceausescu, ar reverbera, „oricit de deviat spre imanent, lumesc, laic, speranta milenarista, credinta in eroul mesianic, profetismul Parintilor intemeietori“.
Asemenea atente, calme si documentate „indreptari“ n-au parte, din pacate, de marile tiraje in care „comentatorii din speta «cavaleriei usoare»“, cum ii numeste Ion Ianosi, isi pot etala din plin dezinhibarea sablonarda si maniheista cu care trebaluiesc prin istoria lumii si a oamenilor. Din cind in cind, observatiile filozofului depasesc sfera erudita si coboara in actualitatea imediata, caci nu-i este indiferenta cotidiana zgura informationala ce perturba si falsifica metodic perceptia corecta a realitatii.

Nu se sfieste sa-i contrazica, bunaoara, pe aceia care, reluind fara sa clipeasca vechiul slogan al propagandei antonesciene, cum ca deportarea si uciderea atitor evrei din Basarabia si Bucovina s-ar datora, chipurile, colaborarii lor – a „evreilor“ generici – cu sovieticii in 1940-1941, sint dispusi, de dragul Maresalului si in numele nu se stie carei „demnitati“ nationale, sa justifice, „inocenti“, masacre. Iar celor care se incapatineaza sa plaseze la „stinga“ polul extremist al spectrului politic actual, ce-si asuma mostenirea ceausista, le reaminteste „lunecarea antilegionarului, in vorbe, Ceausescu spre esentiale componente din cadrul doctrinei legionare [...]. Cum altfel decit legionaroid sa numesc autohtonismul inveterat, nationalismul exacerbat, slavirea virtutilor presupus dacice ori proprii vitejiei voievodale, autocontemplarea incintata a «eroului intre eroi», atasat neamului in acceptie de rasa si increzator in temeiurile strabune, ca pamintul, glia, singele?!“.