OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Odată ce ai pus în dreptul ochiului acest filtru, vei putea să citeşti corect memoriile de faţă. Un alt element de care trebuie ţinut cont e faptul că volumul de faţă are o puternică încărcătură demonstrativă. Nu polemică... Polemica presupune iminenţa răspunsului (într-adevăr, nu atunci cînd te desparţi de Goethe). Nu, Marino toarnă ulei peste valuri, iese dintr-o pseudofurtună cu fruntea sus. Dacă apariţia cărţii a fost însoţită de antereacţii bazate pe fragmente decupate cu o foarfecă boantă, iată că a trecut deja destulă vreme de la „lansare“ şi grupajul din Observator cultural  se anunţă a fi prima dovadă a unei receptări de substanţă. Nu sînt de acord cu afirmaţia lui Silviu Lupescu despre faptul că memoriile lui Marino n-ar putea primi ca replică decît o altă carte: cartea cui? Despre ce? O carte – răspuns la memoriile unui om care există doar prin alte cărţi? Intrăm într-o Bibliotecă Babel din care singura ieşire poate fi doar moartea tuturor scribilor. Cred că răspunsul, dacă aceste memorii au nevoie de răspuns, este o lectură corectă, fără părtinire (deşi cartea de faţă e plină de părtiniri şi idiosincrazii) şi fără ură (aici vreau să atrag atenţia asupra faptului că acele fragmente care au iscat urlete în agora au fiecare parte de o contragreutate aproape egală în talerul aflat tot în paginile ei – cu mici excepţii, Marino vorbeşte „şi de bine“ despre mulţi dintre cei pe care-i blagosloveşte, mai puţin despre Mircea Dinescu). Ar mai fi de adăugat aici faptul că Marino nu e prea blînd nici cu sine şi, cred eu, „autocritica“ nu e una de suprafaţă. Îşi recunoaşte caracterul imposibil, incapacitatea de a socializa, în fine, îşi asumă de multe ori vina unor eşecuri relaţionale.

 

O altă „linie directoare“ a discuţiilor purtate prin tranşee, ce poate fi captată cam ca-n Războiul Rece, ar fi deja clasica păruială „a fost sau n-a fost“. Aici lucrurile se aşază din nou în domeniul inefabilului – cei ce susţin că n-a fost se exprimă oarecum „blînd“: „Eu nu cred că a fost“. Ceilalţi aruncă problema într-o zonă a cunoaşterii intime şi oarecum de extracţie ocultă: „Eu ştiu sigur că a fost“.

 

A fost sau n-a fost? Avem două răspunsuri, dat fiind că amplul capitol dedicat de Marino problemei nu prea rezolvă nimic. Care sînt argumentele? În mare, se reduc la unul singur: cei care-l acuză pe Marino de colaborare (sau varianta ei mai blîndă, indulgenţă compensatorie din partea autorităţilor), se bazează pe frecventele ieşiri în străinătate ale acestuia, după episodul Bărăgan. Marino le răspunde că au fost foarte mulţi cei care au ieşit „în afară“, fără a fi bănuiţi de vreo strîngere de mînă tovărăşească. Am reţinut două exemple: Nicolae Manolescu şi Sergiu Al. George. Şi mai aduce o explicaţie pentru „libertatea“ de care a beneficiat: faptul că nu se afla deloc în graţiile cuplului Lovinescu-Ierunca l-a scos din sfera bănuielilor statului. Ambele argumente sînt tan-genţiale şi firave. Şi nici eu nu mă simt în stare a face poliţie politică. Mai ales cu un om care a făcut închisoare, muncă silnică şi a avut domiciliu forţat în Bărăgan: „Că am suferit umilinţe şi cedări nu contest. Cine poate fi «erou» zi de zi, ani şi chiar decenii întregi, mai ales sub un regim dictatorial, represiv, terorist? Dar punînd cap la cap toate episoadele prin care am trecut, îndrăznesc să afirm că nu mi-a fost şi nu-mi este ruşine, în esenţă, de viaţa mea. Trăită adesea în condiţii-limită, chiar disperate. «Preţ» prea mare? Inevitabil? N-am nici pînă azi un răspuns definitiv, riguros, inatacabil, la această întrebare“. Discursul lui Marino, în capitolul respectiv (pp. 227-255), este, spre deosebire de corpul larg al volumului, plin de nuanţe, de contradicţii, de „schisme“ interioare.

 

Pentru cine a reuşit să parcurgă măcar cîteva dintre cărţile lui Adrian Marino, afirmarea aproape obositoare a superiorităţii ideii şi a sistemului faţă de impresia foiletonistică nu constituie o noutate. Deplasarea, pentru care ideologul român milita încă de la Introducere în critica literară, de la textul literar la idee e pusă în practică, aproape fără abatere, în memorii. Nu am găsit pasaje despre care să pot spune că ar fi literare, în cea mai largă accepţiune a cuvîntului. De altfel, tocmai zona în care memorialistica derapează năvalnic înspre literar, adică evocarea suferinţelor din timpul perioadei petrecute în închisoare şi în Bărăgan, este castrată de memorialist din capul locului: „Se observă, cred, cu destulă uşurinţă, că astfel de amintiri (dacă le pot numi astfel) n-au nimic comun – dar absolut nimic comun – cu aşa-zisa literatură de închisoare. Este un gen pe care-l detest profund. Fals, afectat, artificial şi, mai ales, total indecent. Mistica închisorii n-am avut-o niciodată. Iar a face literatură, beletristică, fraze frumoase, imagini şi formule fericite, a urmări efecte pur estetice pe seama unei imense suferinţe, a unor situaţii profund atroce, inumane, mi se pare, mai ales acum, culmea imposturii literare, a mistificării amorale“.

 

Lupta lui Marino cu, să dăm un exemplu, impresionismul în critica literară, căruia îi opune sistemul, ideea, pare totuşi zdruncinată de afirmaţii precum: „nu am citit literatura de după război“, „nume precum Marin Preda şi Nichita Stănescu sînt doar nume pentru mine“ (rezum, nu citez). Sînt zone ale amintirilor unde Marino nu se contrazice doar cu propriul sistem, ci chiar cu afirmaţii din cadrul aceluiaşi volum. Nu poţi recomanda sistemul în critică, trăind doar în diacronie. În acelaşi timp, negi valoarea întregii critici de întîmpinare, adică a celei care, prin sincronie, va crea canonul, adică baza judecăţii tale (a celor care-ţi vor urma) diacronice. Şi, ca să rup iarăşi ritmul logic, nu poţi susţine non-literaturitatea memoriilor de puşcărie pentru ca singura amintire a ta despre Crainic să se lege de dimensiunea organului său reproducător. Să înţeleg că era atît de mare, încît îl scotea pe cel mai atroce aticist din propriul discurs?