OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Frédéric Beigbeder
Memoriile unui tinar ticnit,
Traducere de Marie-Jeanne Vasiloiu, Editura Pandora-M, Tirgoviste, 2005,
152 p.

Memoriile unui tinar ticnit este primul roman al lui Beigbeder, aparut in 1990. Putini critici vorbesc insa de performantele lui estetice. Pierre Jourde le considera nule, de pilda, in La Littérature sans estomac, dar rateaza miza literaturii lui. O data cu Beigbeder, proza literara a primit doua lovituri aplicate de acelasi pumn in acelasi loc: in primul rind, a devenit o anexa a retoricii publicitare – mai degraba decit sa si-o fi anexat; in al doilea, o „prezentare a imprezentabilului“, intr-un alt sens decit cel dat de Lyotard: se afiseaza ca literatura, intr-un gest iconoclast, ceea ce ar trebui sa fie antagonic literaturii, asa cum pisoarul lui Duchamp ar trebui sa fie opusul artei. Intr-o epoca imuna la socuri estetice, insa, etalarea de care vorbesc se poate traduce prin „afirmarea inutila a inutilului“, asemanatoare cu actele eroilor emisiunii de pe MTV, Jackass: nihilism la patrat, un „nu“ amuzant spus „nu“-ului raspicat si serios sau „da“-ului prescriptiv ori admirativ.

Paradoxal, astfel de teribilisme dezabuzate au ca substrat intocmai ideea „artei pentru arta“, intoarsa pe dos: Beigbeder scrie de amorul artei asa cum jackasii urineaza in zapada sau vomita pe strada intr-o neintrerupta si timpa stare de beatitudine, de chichi. Lucrurile pot fi asezate si asa: daca omul credea, mai demult, ca lumea merita sa fie reprezentata de Balzac, azi omul crede ca lumea il merita pe Beigbeder.

Tocmai aici e miza. Creative in publicitar, scriitorul si-a dat seama ca cititorul contemporan este sensibil la un anume tip de retorica, violent autopromotionala, patetica. El instituie astfel o literatura de consum cu doua niveluri: primul, al naratiunii – secundar –, al doilea, al retoricii. Povestea poate interesa cititorul naiv, retorica, insa, il va subjuga. In culisele acestui spectacol nu se afla nimic insa, afara doar de „sinceritate“, o conventie narativa dar mai ales enuntiativa pe care Beigbeder o joaca pina la capat: cititorul atent va sti sa citeasca indiferenta (cinismul, vulgaritatea, aroganta) afisata a protagonistului ca indiferenta a autorului fata de valoarea estetica a propriei literaturi si ca dispret, provocator, fata de cititor. Citez: „Dintr-o data, mi-a devenit indiferent daca ma masturbez sau nu. s…t Dintr-o data, mi-a devenit indiferent daca mor sau nu“. Intentia naratorului este aceea de a sugera efectele unui coup de foudre. In acelasi timp, cele doua fraze concentreaza arta poetica a lui Frédéric Beigbeder. Cititoare/ cititori, tocmai ati intrat in lumea unde nimeni nu este mai presus decit celalalt – Beigbeder este simpatizant comunist, de chichi, desigur –, in care indivizii traiesc fara sa stie de ce, dar n-au de gind sa se sinucida, in care cred ca se indragostesc, dar la o adica isi lasa iubita de izbeliste, care au citit printre picaturi niscaiva literatura pe care se multumesc s-o maimutareasca in calambururi gratuite.

Pornind de la titlu: Mémoires d’un jeune homme dérangé sint mustatile puse titlului Mémoires d’une jeune fille bien rangée din 1958 ale Simonei de Beauvoir. Frédéric Beigbeder este acel scriitor-copywriter care stie azi ce va citi cititorul de miine, pentru a parafraza o afirmatie pe care-o face in al sau succes 99F. El este, spre deosebire de toti ceilalti scriitori „de consum“, un simulant sincer. Stie ca stupizenia (se) vinde bine, cu conditia sa fie pusa in scena. Stie cit de simpatic este publicului un nemernic care-si afiseaza cu nonsalanta nemernicia. What you see is what you get: stupiditate pura, autoreferentiala, intentionata. Beigbeder scrie cu aceeasi franchete si cu acelasi cinism – gratuite, dar sincere – care cuceresc publicul amator de senzatii fara implicatii. Memoriile unui tinar ticnit este o carte de care tu, profesor de romana, student silitor sau venerabil intelectual care iubesti spiritul, n-ai nevoie.

N-ai voie, as adauga, s-o deschizi, pentru ca ideea ta inalta despre literatura sa nu fie intinata. Este o carte pe care nici tu, adolescent furios, revoltat, feroce sau blind care zgirii rau, amator de hip-hop, n-ai nevoie s-o deschizi, pentru ca o sa te izbeasca cu snobismul ei, cu lehamitea ei, cu trivialitatea ei lipsita de orice fronda. Voua va recomand o carte de eseuri a lui Gilles Lipovetsky, L’Ere du vide: era vidului. Despre epoca indiferentei albe, a umorului vlaguit, politicos, cool, a trairii periculoase in jocurile de pe computer, a sexului light si a tigarilor light. Memoriile unui tinar ticnit, o carte pe care o termini in doua ore cu tot cu pauzele publicitare de rigoare, este o naratiune scrisa intentionat indiferent, aparent repede, al carei protagonist face pe mimul in piata publica si in dispretul amatorului de frumos. Marc Marronnier e un cronicar monden care se-mbata crita, dar nu se drogheaza prea tare, care se indragosteste subit dar scurt, care calatoreste buimac fara sa vada nimic. Este o carte care-ti rasplateste curioziatea: cititorule/ cititoareo, ai baut vreodata Coca-Cola Vanilla? Nu-i asa ca ti-a rasplatit curiozitatea?

Singura motivatie a actului scriptural o reprezinta, se pare, jocurile cu cuvinte gratuite, aluzii decodate prompt de traducatoarea Marie-Jeanne Vasiloiu. Naratiunea are ritm, dar vei constata ca de fapt nu se intimpla nimic. Vei constata ca nu afli nimic despre Anne, noua iubire a lui Marc – o semi-prostituata foarte frumoasa pe care indragostitul o duce la Praga. Vei constata ca, desi cuplul ajunge la Praga tocmai in toiul Revolutiei de catifea, nu afli nimic despre caderea comunismului, despre comunism. Ci, daca te intereseaza, despre „modul in care au influentat revolutiile din est calitatea cazarii la marile hoteluri“. Sau, despre solidaritatea umana, la modul urmator: „Am avut sansa de a trai, in acest loc, momente de mare caldura umana. Democratizarea ne-a folosit oarecum ca radiator“. In sfirsit, se parea ca vom asista la o lovitura de teatru: protagonistul isi impusca, spre final, amanta. Dar totul dureaza pret de un paragraf. „Ceea ce v-am povestit acum este complet fals. Anne este in plina forma si imi aduce cafeaua. Vom trai fericiti pe vecie...“

Marronnier e un fel de nepot al lui Rameau lipsit de orice frustrare, de orice invidie pe unchiul lui compozitorul, pentru ca stie ca Rameau nu exista – a murit sau nici n-a existat, sau a murit ca si cum n-ar fi existat. De aici inainte, cititorule, as putea sa-ti spun o poveste despre literatura impasibila, despre ideologia care o serveste, despre personajele ei banale si viata lor lipsita de sens – dar asta ar insemna sa intru in detalii estetice, sa speculez, sa devin acel cititor pe care Beigbeder vrea sa-l socheze. Ar fi o poveste in care nu mai cred decit teoreticienii literaturii si studentii idealisti. Or, that’s all, folks!