OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un triptic sui generis ii revela profesionistului literelor engleze cadrul in care, in toamna acestui an, se incheia cea de a sasea conferinta a Societatii Europene pentru Studiul Limbii engleze (European Society for the Study of English). ESSE 6, asadar, mi s-a parut ca se inscrie normal sub titlul Mentalitatile, anglistica, noua Europa.

Mai intii, locul, anume Universitatea Marc Bloch din Strasbourg, de unde, cu circa trei patrimi de secol in urma, iradia celebra scoala a mentalitatilor, instalata mai apoi confortabil la Paris si producind succesive generatii de teoreticieni si analisti ai holismului cultural, de la Bloch si Febvre, la Braudel si Ariès, Le Roy Ladurie si Lefebvre, Besançon si Furet, Le Goff si Duby, Vovelle si Pomian, Lacouture si Patlagean, Minois si Laroche1.
Apoi, disciplina atit de tipic modelata pe masura, tiparul si imbratisarea promise de Marc Bloch si Lucien Febvre, „parintii fondatori“, in 1929: studiul culturii ca istorie totala, cu ambitia de a recupera nuantele vietii umane, reunind viata intelectuala si spirituala, jocurile de spirit si sensibilitatea, in teritoriul institutiilor culturale. Acestora, „noua istorie“ le definea contururile, evaluindu-le functionarea si evidentiindu-le folosul, cu delicatul si cu atit mai precisul instrument numit outil mental, pus la treaba pentru a aprecia la longue durée, incomparabil mai atent la tendintele de amploare decit la accidentul trecator, preocupat de prefacerile insesizabile, pentru ca imposibil de marcat in termeni cronologic ficsi, interesat de modul in care omul se prezinta pe scena istoriei drept un trecut care „rontaie un viitor“. Acest „om marunt“ al istoriei ca simpla curgere cotidiana i se arata precum minusculul rozator din pivnita gospodariei, participant deopotriva la „mersul lucrurilor mari“, in felul si cu rostul lui parte a istoriei locului ca si dobitoacele cele cuminti, strunite de stapin sa sporeasca venitul amenintat de asemenea vermine2.

Intr-un asemenea tablou comprehensiv se plaseaza astazi anglistica si americanistica, beneficiarele atitor alte scoli ale identitatii culturale, de la reasezarile nietzscheene si rasturnarile bahtiniene la grila structuralist-mitica, apoi contextual-poststructuralista a lui Barthes, de la analiza politica a esteticului avansata de Scoala de la Frankfurt la asertiunile lui Eagleton, Easthope sau Jameson, de la investigarea sub lupa etimologica a uitatului secret al fiintei aruncate in lume la puzderia de studii dedicate fiintei in timp care sint tot atitea manifestari societale ce ne scapa usor, de la statisticile comandate de vreo institutie la concluziile privind conditia postmoderna, de la deconstruirea naratiunii mentale traditionale la teserea ei in tipare alternative cu scopul declarat de a servi inca mai fin tocmai identitatea culturala, de la istoria evenimential-punctuala la metaistoria din uriasele tablouri ale comunitatilor interpretative, de la registrul oficial al maturei instante paterne la viziunea cealalta, „imatura si feminina“, de la punctul de vedere al metropolei la privirea „imatura si provinciala“ a coloniei, o privire susceptibila de miopie chiar si dupa tratamentul aplicat prin decolonizare, de la mindra afirmare a rasei albe la dreptul reclamat deopotriva de celelalte. Pe scurt, „de la Leavis la Lévinas“, pentru a parafraza in termenii propusi de un recent studiu despre roman3. Romanul ca gen, romanul ca viziune, romanul ca identitate culturala? Romanul ca discurs al modernitatii insesi. Romanul ca libertate. Romanul ca alteritate.
In sfirsit, configuratia disciplinei cindva strict demarcate de granitele analizei de text sau, in vocabularul anglo-saxon, close reading, acum interdisciplinara, precauta la exclusivismul formalist-structuralist, cautind confirmarea in context – acum multicultural mai mult ca oricind, pluralist mai mult ca niciodata, deschis alteritatii mai mult decit vreodata in Europa clasica. Contextul noii Europe.

*

Santinela latina pe malul Rinului, Strasbourg gazduieste Parlamentul European, palatul cu intimidante coridoare ducind spre sali somptuoase si birouri majestuoase dintr-un basm postmodern spus copiilor de toate virstele in Europa (re)unita. Metropola Alsaciei, orasul este sediul unei arhidioceze si al unei universitati de mare forta, gratie careia pulseaza in intreaga regiune o impresionanta activitate culturala. Colonie romana cunoscuta drept Argentoratum, Strasbourg devine focar european de cultura in vremuri medievale, cind incepe sa se ridice mindria locului, strania catedrala cu un singur turn, sfidind rigorile geometriei, de teama de a nu supara legile fizicii. Cei avizati iti vor detalia aprehensiunile mesterilor constructori, generatie dupa generatie, intre secolul al XI-lea si secolul al XV-lea, incheiate cu decizia ireversibila de a nu adauga turnului din aripa dreapta pandantul din stinga – sinistra, cum se zice in latina... Doar pe programul conferintei noastre, unul dintre colegii organizatori a „imbunatatit“ privelistea, pe computer, cladind electronic o pereche de twin towers ca replica, in septembrie 2002, la oroarea precedentului septembrie, luna purtind fatidicul numar sapte, in calendarul pagin al colonizatorilor primei Europe unite.

O plimbare, seara, pe strazile cu fatade ca in ilustratiile la povestile fratilor Grimm sfirseste, in mod firesc, cu popasul la o halba de bere, pe o terasa din preajma catedralei, unde va urma un spectacol de sunet si lumina. Impresurat de simbolurile ghildelor, asaltat de concertul clopotelor, solicitat de strigarile chelnerului excedat de comenzi, dar perfect ordonat si impecabil serviabil, ramii suspendat, o clipa, din realul imediat. Aceeasi senzatie ti-o procura „croaziera“ cu vaporul turistic prin la Petite France, unde retina impresionata germanic se pune anevoios de acord cu timpanul impregnat de sunete galice. La receptia din prima seara a conferintei, l-am chestionat pe colegul Fritz, de la o universitate din fosta RDG, cu privire la identitatea bunatatilor etalate: nenumarate piini gigantice, scobite cu arta de sculptor, pentru a adaposti pateuri hipersuave, asortate cu minuscule feliute de castraveciori murati, brinzeturi intens condimentate, paste de carne si cascaval aromate cu ierburi aspre si creme opulente ne faceau cu ochiul de pe mesele aranjate in acelasi timp sobru si delicat. „Cantitativ, totul e german, calitativ, e francez“, mi s-a confesat teutonul. Si s-a intins dupa un mille-feuilles pufos si un pahar de scinteietor vin rosé.

Statuarul medieval si malurile riului Ill, frontoanele crenelate ale vechii vami (Ancienne Douane), turnurile podurilor acoperite si fortificatiile ce imprejmuiesc urbea se prezinta privitorului intr-o tacita competitie cu esplanadele renascentiste laudate cindva de Erasmus sau cu magnificele resedinte nobiliare vizitate, in rastimpuri, de Mozart tatal si fiul adus sa concerteze sau de Goethe, in timpul studentiei. Stilul parizian dialogheaza cu cel promovat de printii-episcopi, pina in vremea Revolutiei Franceze, in timp ce epoca napoleoniana concureaza cu romanticul episod al compunerii, aici, in actuala capitala politica a noii Europe, a celebrei Marseillese, imnul noului homo europaeus, la 1792, cind putin ii mai separa pe fiii revolutiei de „marea teroare“...

Punctul zero al mult rivnitei noastre capitale comune ramine catedrala, ale carei temelii se pun in 1176 – cind normanzii cucerisera triburile anglo-saxone de circa un secol –, pentru a-si vedea turla inaltata la 1439. Astfel, Notre Dame de Strasbourg devenea cel mai inalt edificiu al crestinatatii, pina in secolul al XIX-lea. Portalul cu ceasornic, uriasa rozeta cu vitralii si scenele istorice alternind cu episoadele biblice reprezentate in interior compun o istorie totodata intinsa inapoi, in timpurile Europei de Sfint Imperiu Roman, si inainte, in vremurile protectiei UNESCO, ale excursiilor de studiu si ale conferintelor de tot soiul. Pe toate le consemneaza, in curgerea astrala a timpului, ornicul astronomic mostenit din turbulentii ani ai Reformei, opera a unui mestesugar elvetian. Intrat in asteptare anistorica tocmai in toiul destabilizatorului 1789, gigantescul mecanism isi reia ticaitul precis in 1840, gata parca sa intimpine o noua revolutie, o noua si mai neta modernitate europeana. Estimp, taranii alsacieni trebaluiau in gospodariile lor ordonate, mindri ca au mobila ca la oras si ca nimeni nu-i intrece la gatitul fripturii cu Sauerkraut si Spaetzle, sau la plamaditul deliciosului Kougelhopf, priceputi la fermentarea berii, inca de pe la 1260, cind zornaitul armelor cruciate nu parasise inca ulitele.

*

In prezenta vicepresedintelui Comisiei Europene, ESSE 6 se deschide cu cuvintul de bun-sosit la rectorului Universitatii Marc Bloch, care remarca, din capul locului, extinderea seminariilor de identitate culturala in programul celui mai mare eveniment continental in materie, primul in noul mileniu. Incheie cu o butada: ESSE este, sigur, European Society for the Study of English, sau eat your sausage and sauerkraut etc. Cum va place... Conferinta inaugurala sustinuta de Neil Forsyth (Universitatea Geneva) trateaza despre „maretie si nimic“, la momentul de cumpana abia depasit, intre civilizatie si barbarie. Neil isi ia interlocutori exemplari, din istoria batrinului continent – Socrate, Sf. Augustin, Shakespeare, Milton. Conchide cu „inventarea“, in secolul modernitatii clasice care este secolul al XVIII-lea, a unui tip antropologic nou: criminalul institutionalizat.

Reveniri constante la imaginarul modernitatii clasice regasesc in diverse seminarii. Unul dedicat romanului de secol al XVIII-lea, altul proteicului gen numit romance imi intregesc orizontul de asteptare. Cineva sustine ca fenomenul solitudinii extramatrimoniale alimenteaza alienarea urbana, chiar daca marcheaza emanciparea individuala si sprijina lansarea profesionala a femeii din clasa de mijloc (a se vedea institutia guvernantei si a educatoarei angajate in familiile afluente). Alt anglist subliniaza interfata economie-moralitate, tema recurenta in romanul anilor 1700, insistind ca, chiar daca scrisul insusi este o indeletnicire cu deosebire barbateasca, lectura se democratizeaza vadit la nivelul publicului feminin si al celui juvenil. Ramin „serioase“ meseriile militare, religioase si economice, dar sint acceptate cu simpatie „neserioasele“ deprinderi de a frecventa saloanele, teatrele, gradinile si parcurile, statiunile balneare. Astfel, nedespartitul nostru prieten numit roman se impune ca succedaneu al realitatii, indulcind benefic distanta dintre fabula si fapt, omorind balaurii si printesele fermecate, aducind in preajma noastra lume „ca noi“, etalind interiorul domestic in galantarul oferit ochiului public. Este genul modern prin excelenta, cel mai abil in teatralizarea reprezentarii, in asimilarea strategiilor altor genuri, mai putin referentiale, in dibuirea irealitatii realismului cotidian, pentru a-i macina, o clipa mai apoi, contururile si a i le topi in propria naratiune.

In fond, aud in alt cadru de dezbatere, relatia istoriei ideilor cu literatura este testul sustinut al veridicitatii, dupa caderea fictiunii de la inaltimea metafizica a „marilor naratiuni“. Este, adaug, intuirea unei structuri, ca principiu de organizare, in chiar substanta vietii. Or, acesta este marele cistig burghez, marea achizitie a vietii de burg, anume identificarea ordinii in virtejul cotidian. Richardson, de pilda, pregatea un indreptar pentru redactarea scrisorilor, pe cind isi rafistola formula epistolara de roman. Fielding, mi se alatura colegul Gerd Rohmann (Universitatea Kassel), urmarea adevarul naturii umane, nu adevarul vietii, constient de caracterul incert al celui de al doilea, dorea, ca si Samuel Johnson, sa aduca romanul cit mai aproape de realitate, dar nu-si ascundea tertipurile menite captarii bunavointei „de recunoastere“.

Alunecoasa ii pare granita dintre real si posibil si Claudiei Corti (Universitatea din Florenta), pentru care institutia romantica a viziunii este doar prelungirea unei mai vechi dispute intre filozofie, religie si stiinta. Largirea cimpului de vedere merita efortul, cu tot inconfortul psihic ulterior. Dovada ca generosul opiu este inlocuit de laudanium, deliciu lingvistic care vorbeste de la sine. Mai ieftin decit berea si decit ginul, el este administrat ca sirop de catre mamele sarmane bietilor lor copii, intru folosul unei luxuriante narative care invadeaza mentalul colectiv. Atasind tuturor acestor cazuri de consum „firesc“ de opiu cazul Coleridge, vom obtine „efectul de ecou“ exact in maniera mentalitées: tipul de exceptie nu face decit sa amplifice tipul mediu, cu care se afla intr-un raport de neintrerupta colaborare. Tot astfel, exemplifica Claudia, antica statuie numita Colossus si introdusa in mentalul colectiv de catre Erasmus Darwin, bunicul celebrului evolutionist, ajunge la British Museum, la 1818, figurile titanice din poemele marilor romantici englezi fiind doar personificari ale acestui obsedant prototip.
Dominic Rainsford (Universitatea Aarhus) are o preocupare similara: iluzia ca realitate, realitatea ca vis.

Intre cartografie si literatura, spatiile reale si cele conceptualizate se impart cu egala larghete. Iata, de exemplu, faimosul English Channel, test al noii tehnologii, test al noii identitati europene, perceput de catre combatantii din primul razboi ca hotarul catre o lume infricosatoare si frontiera sigura ca Anglia – nu Marea Britanie! – este altceva. Catalanul Fabio Vericat surprinde aceleasi poroase limite identitare in procesul incendiarului Salem puritan descris de Hawthorne, in care iluzia unei teleologii supreme a vietii, potrivit proiectului divin, se hraneste cu violenta simbolica a comunitatii. Stuart Robertson (Universitatea din Birmingham) analizeaza ambitia lavateriana de a oferi o explicatie stiintifica fiziognomiei in paralel cu opinia ca locurile orasului sint ele insele niste fete ce pot fi cartografiate. Nick Selby (Universitatea Glasgow) vede in intreaga America un teren discursiv, o suma de texte prelevate din alte texte, in care individual si national compun un cuprinzator text identitar, cu urmele pasilor absorbite de pamintul ce nu uita nimic, ci se preface intr-o constructie ideologica cu fals aspect de geografie neutra4.

Un seminar substantial dedicat genului-problema romance extinde benefic terenul dezbaterilor. Corinne Saunders (Universitatea Durham) se apleaca asupra fascinatiei exercitate de acea alta lume care intersecteaza laicul cotidian in romanturile cavaleresti. Ne atrage atentia ca prin senzationalele romans se intelegea literatura vernaculara, cu accent pe valorile individuale, in secolul al XII-lea francez, talmacirile in proza ale unor naratiuni clasice mijlocind, mai apoi, institutia modernitatii timpurii numita galanterie. Pe la 1300, romantul patrunde in lumea cititorilor burghezi, dar engleza dobindeste statut de limba demna de a fi suportul literaturii abia in secolul al XV-lea. Este si momentul in care se stabilizeaza literatura nationala a arhipelagului. Am spune, iata pe scurt demonstratia lui Fielding, primul care defineste noul gen in limba „marelui Will“ – o proba in plus ca asertiunile categorice au nevoie de margine de siguranta.

Discutam despre specializarea vehiculului lingvistic: versul pentru mediul de curte, proza pentru cel urban, despre revolutia care este introducerea tiparului in viata comunitatilor occidentale, despre, in consecinta, democratizarea accesului, a lecturilor, a gustului, despre meritocratie ca valoare moderna, inlocuind traditionala aristocratie, despre trecerea de la turnirul medieval-renascentist la modernul Grand Tour, deopotriva experienta initiatica individuala si colectiva. Este institutia prin care „acasa“ se exporta „in strainatate“, pentru a se legitima, depasind complexele, acceptind confruntarile, asimilind alteritatea ca pe un binevenit leac. Inainte de primul „secol de aur“ al romanului englez, avem novella tip anagnorisis, prin care recunoasterea farimelor ce compun lumea promite succesul odiseii moderne care este viata de zi cu zi.

In propria-mi interventie ma refer la byronianul romance cu valoare de document identitar european intitulat Pelerinajul Infantelui Harold. Si eu vad in traiectul visatorului protagonist rescrierea calatoriei initiatice a secolului saloanelor augustane. Marchez deschiderea de expresie a textului, caracterul colocvial, accesibilitatea care vor fi cu atit mai evidente in Don Juan, prototipul modernitatii peripatetice – modernitatea ca atare. Si semnalez interesul lui Byron pentru textele romaice culese in Balcani si scoase ostentativ la lumina, intr-o epoca in care aceasta „lume a treia“, aceasta „a treia Europa“ nu se inventase inca. Colegul Edward Larrissy (Universitatea Leeds) vede strategii asemanatoare in recursul lui Yeats, Pound si Eliot la mit, legenda si romant, toate epocile, potrivit irlandezului, coexistind si reprezentindu-se, in acelasi timp.

Cu totul exceptionalul Valentine Cunningham, de la Corpus Christi College, Oxford, atrage magnetic o sala ultraplina la conferinta magistrala despre teorie literara si tactless textual grippers, aruncind din prima fraza miza contextuala: nu exista lectura, nu exista scriitura, nu exista literatura lipsite de ideologie. Cartile ne cheama, ne trag de mineca, ne ating si ne string de mina, tactul fiind, in acelasi timp, o chestiune de strategie si de con-tact! Chiar actul lecturii e unul tactil, de intima atingere fizica a textului. In autobiografia sa, George Steiner isi aminteste cum, in copilarie, tatal il invatase literele alfabetului grecesc, punindu-l sa pipaie contururile stranii cu degetul. In prefata la Tess d’Urberville, ne aminteste Val, Hardy vorbeste despre critici ca boxeri care ataca textul, violenta simbolica precum fringerea si ingurgitarea simbolica a trupului lui Crist in cina eucharistica. Tot astfel si dispozitia teoriei fata de text. A spune orice despre text provine din dispozitia numita katarsis, adica abusia, in latina! Astuta si curioasa, teoria poate distruge, poate demoniza, incit chirurgia critica se cere facuta cu tact!

*

Public numeros la sesiunea Area Studies, Civilisation, Landeskunde, the World of English, Kulturwissenschaft, Cultural Studies. Protagonistii: colegi din universitati germane si franceze, ceea ce explica si stufosenia terminologiei, care penduleaza simptomatic intre formulari „clasice“ si redefiniri recente a ceea ce s-a pastrat, cu o aura traditionala, sub numele de culture et civilisation. Pentru Michel Lemosse (Universitatea din Nisa) civilisation este o materie universitara interdisciplinara, a carei preocupare este sa analizeze societatea britanica de astazi, dar si istoria institutiilor cu care s-a impus in epoca moderna, punctind natura multiculturala a caracterului britanic si aportul metropolitan la edificarea Commonwealth-ului. Jacques Carré (Paris IV) remarca neincetata largire a teoriei culturale, cu semnificativul aport al formelor reprezentarii si al istoriei intelectuale.

Jürgen Kramer (Universitatea Dortmund) recunoaste influenta scolii de la Birmingham, dar indica specializarea „germana“ a materiei ca trecere de la semiotica la analiza discursului, de la poetica la politica identitatii culturale. Un text „global“, compus din textul politic, cel economic, cel social, cel literar figureaza ca obiect de studiu al „disciplinei interdisciplinare“ numita Area Studies. Jürgen Schläger (Universitatea „Humboldt“, Berlin) prezinta Centrul de Studii Britanice organizat ca structura de sine statatoare, in care, sub numele de Area Studies, se predau identitate culturala, antropologie, relatii politice, institutii de drept, institutii culturale, discurs public, teorie postmoderna. Parte a programului, cursantii beneficiaza de un semestru de „practica“ in Marea Britanie, pentru a se familiariza la fata locului cu specificul cultural studiat. O excelenta ilustrare a celor dezbatute va fi prelegerea insotita de imagini si sunet a istoricului social Richard Holt (Universitatea De Montfort), despre Amatorism: gloria si decaderea unei idei britanice, dedicata memoriei lui Marc Bloch si prestantei istoriei totale in studiile de identitate culturala la sfirsitul secolului al XX-lea.

*

In sfirsit, conferinta magistrala despre Intelepciunea romanului sustinuta de André Bleikasten (Universitatea Marc Bloch, Strasbourg) incheie runda dezbaterilor pe teme ale modernitatii europene. Romanul nu este un gen, ci un hibrid. Este genul literar „degenerat“, daca avem in vedere ca 90% din ce se publica avind pretentia de a se numi astfel este maculatura pentru prosti! Kundera vorbeste despre „spiritul romanului“, dar nu este acesta genul care, din start, a fost atacat virulent? De la Decameron la Moll Flanders, de la Don Quijote la Gargantua, de la Doamna Bovary la Amantul doamnei Chatterley, de la Ulise la Versete satanice, nu am asistat iar si iar la satanizari de natura indeobste morala? Nu am fost spectatorii unui proces de incriminare lansat cindva de Platon, mefient la adresa capacitatii literaturii de a fi „serioasa“, dedata, cum este, amuzamentului si placerii? Caci ce este ea, daca nu o impardonabila frivolitate? Chiar Freud vedea in placerea lecturii o sursa de alte placeri.

„Placerile imaginarului“, intr-adevar, trec drept otrava a sufletului credinciosilor, dar au nemaipomenita putere de a „gidila“ simturile, atitindu-le dorintele. Farmakon modern prin excelenta, romanul stimuleaza extravagantele fabuloase si alimenteaza reactiile imorale, sub acoperisul lucrului cuvenit, pentru ca a metabolizat de mult lectia aristotelica. In Spania, Anglia, Franta, Italia renascentista, nuvele de un fel sau altul imping in avanscena atentiei publice viata cotidiana, oamenii de rind, individualitatea privata, operind o deschidere fara precedent – proba a naturii morfeic-proteice a seducatoarei sale naratiuni. Virginia Woolf conchidea, la un moment dat, ca nu exista o substanta „anume“ a romanului, Cervantes, Marivaux, Fielding, Dickens, Flaubert sau Joyce straduindu-se sa puna ordine in „vraistea“ vietii curente, facind din tragicomicul ei obiect de cult privat...

Exista insa si forta inversa in acest minunat mecanism modern de conservare a amintirilor noastre. Romanul induce o re-incintare a realitatii cenusii vaduvite de marile proiecte ale spetei. Gaseste extraordinarul in indivizi cu totul obisnuiti din locuri obisnuite, angajati in practici obisnuite, dedicati unor scopuri obisnuite, si ni-i face simpatici, dind pornirilor si indemnurilor lor obisnuite o inaltime aparte, ridicind micile lor adevaruri la rangul de adevar, transmutind periferia in centrul existentei, pe moment, timp in care cititorul sau cititoarea vor putea jura ca una ca asta se intimpla „numai in romane“. Romancierul este, am spune, un antiplatonist militant, in cautare de configuratii mereu noi la nivelul contingentului. Discursul lui este cel mai putin apodictic. Este cel mai realist si mai pedestru, resimtindu-se dupa secularizarea culturii europene, gratie cuvintului scris, a diversificarii comunicarii si infundarii limbajului in meandrele realului. Este o arena de lupta si un spatiu democratic, pentru ca nu concede preponderenta vreunei autoritati. Urmind linia butadei flaubertiene, romancierul, precum Dumnezeu, este prezent peste tot, vizibil nicaieri.

Ca preaplin al vietii cu care se confunda, romanul este un gen al excesului, lucru confirmat in strategiile narative din secolul al XVIII-lea: trucul manuscrisului gasit din intimplare, al scrisorii reasternute intr-un cadru mai amplu, al confesiunii filtrate pentru (un potential) cititor sint tot atitea manevre de stergere a liniei de demarcare dintre fapt si fictiune. Victoria celei din urma – sa luam numai modelul baudrillardesc – indica deliciul modelului isomorfic. Stra-stra-stranepot al lui Platon si Parmenide, Baudrillard se trage si din Heraclit, caci simulacrele nu pretind accesul la adevar verificabil, nu sint cunoastere, ci recunoastere, or, dinamica contingentului permite aproximari, dar nu certitudini. In chiar acest moment sintem si nu sintem aceiasi. De unde si intelepciunea romanului, „intelepciunea incertitudinii“, cum stim de la Milan Kundera. Romanul ne invata citeva principii liberale, printre care placerea de a cultiva gradina indoielii, refuzul de a lua orice drept bun in mod neconditionat, toleranta, flexibilitatea, risul ireverentios. Ne invata libertatea. Spiritul romanului este occidental prin obirsie, pentru ca este spiritul „drepturilor omului“. O chestiune de mentalitate in noua noastra Europa.

_________

1. Histoire des choses banales – Naissance de la consommation, XVIIe – XIXe siècle, a acestuia din urma, aparuta la Fayard, Paris, in 1997, certifica soliditatea celui de al treilea val de analisti, ca, de altfel, si excelentul studiu semnat de Piroska Nagy, sub titlul Le don des larmes au Moyen Age, Éditions Albin Michel, Paris, 2000, ambele reclamindu-se de la „scoala lui Jacques Le Goff“, celebra pentru programatica viziune numita historiser le sujet.
2. Fascinanta demonstratie a lui Carlo Ginzburg din Il formaggio e i vermi: Il cosmo di un mugnaio del Cinquecento, Giulio Einaudi Editore, Milano, 1976, potrivit careia cultura dominanta si cea populara intretin o relatie de perpetua circularitate, confirma, si ea, percutanta modelului analist francez. Morarul Domenico Scandella, zis Menocchio, sfirseste ars pe rug de catre Inchizitie pentru ca se incapatineaza sa sustina ca originea lumii se afla in procesul de putrefactie, dupa cum vedem, spune simpaticul nostru amic, „omul marunt“ al locului, din cele ce se petrec cu faina de la moara, cu piinea brutarului si cu brinza laptarului, pe care le rod abitir viermii, daca au scapat de harnicii soareci din camara si de fiorosii sobolani din beci. Tot asa si pamintul, un soi de cascaval „cit lumea“, adica „mare brinza“, din care s-au nascut pe rind toate, chiar si ingerii, si care sint roase, treptat, de soareci si sobolani. Pentru ca, chibzuieste Menocchio, daca Dumnezeu ar fi facut cu adevarat lumea, nu ar fi ingaduit rastignirea prea iubitorului Crist si i-ar fi plasmuit pe oameni astfel incit sa se ajute la nevoile zilnice, mai inainte de a se dedica lui Dumnezeu, pe care nici nu-l vad vreodata. Iar cind trupul moare, moare, cu siguranta si sufletul, din moment ce unele neamuri cred in unele, altele in altele, iara nu toti in toate si aceleasi lucruri.

Si de ce sa-i fi facut bunul Dumnezeu „copiii cu care a impinzit lumea, pe potriva crestinilor“, daca unii sint „turci sau evrei“ (p. 49), inzestrindu-i cu vrerea de a trai dupa propria lege, caci nu poate fi o singura lege in lume?! Ei, bine, conchide Ginzburg, Menocchio nu rationa altfel decit un anume nobil din Périgord, pe nume Michel de Montaigne, care avusese un similar soc relativist pe cind facea lectura unor relatari despre bastinasii din Lumea Noua. Irepresibilul zimbet pe care ni-l stirneste concluzia se conjuga sobru cu recunoasterea literala a traditiei analiste in care se inscrie teza: asa cum Jacques Le Goff si Robert Mandrou subliniaza relatia dintre cultura oficiala si cea populara, iar François Furet mizeaza serios pe studiul cantitativ al societatilor, tot astfel Ginzburg vede intre cele doua un discret sistem tip vase comunicante, ceea ce il indreptateste sa contrazica opinia lui Bahtin cu privire la obliterarea culturii populare de catre vocea centrului si sa respinga parerea lui Foucault despre arheologia tacerii. Or, afirmarea credintelor „pe termen lung“, murmurate de „silentioasa masa“ a natului de rind si racnita in gura mare, la moara, vine in contra istoriei evenimentiale a „marilor idei“ ale „marilor oameni“, propunind, in loc, tot atitea idei cite capete, dintre care, ce sa vezi?, unele – doar unele – capete de „oameni mari“.
3. Andrew Gibson, Postmodernity, Ethics and the Novel: From Leavis to Levinas, London &New York, Routledge, 1999.

4. Franco Moretti, autorul unui studiu de sociologie literara (Signs Taken for Wonders: The Sociology of Literary Forms, London &New York, Verso, 1983), semneaza o lucrare de referinta, in ultimii ani, intitulata Atlas of the European Novel, 1800-1900 (London &New York, Verso, 1998), in care trateaza efectiv romanul ca „genul modern insusi“ in paralel cu si folosind instrumentele cartografiei. Premisa teoretica este ca romanul si statul national se intemeiaza pe mitul patriei-muma, pe geografia ideilor, relatia centrului cu periferia, a drumului mare cu strada si ulita, a satului cu provincia si metropola, a mozaicului lumilor mici in raport cu lumea larga. Pe aceste temeiuri, Moretti compara Parisul cu Londra, rescriind textul intr-un nou text – a tale of two cities. Si tot pe temeiurile acestea introduce trei Europe, asa cum se modeleaza ele prin/ca naratiune romanesca: Europa lui Cervantes, in care celebrul roman „de granita“ are efectul pietrei aruncate in apa, adica traseaza cerc dupa cerc de volbura, fara a putea opri fenomenul, Europa lui Mos Goriot, care poate calatori relativ normal intre granitele textelor nationale, subintinse de textul numit de Braudel Mediterana, si, in sfirsit, Europa imperiilor habsburgic si otoman, adica Mitteleuropa, din care provin nenumaratele entitati ce au pus la incercare unitatea monolitica a vechii puteri! Modernitatea si romanul am putea numi acest ingenios mod de a vedea identitatea culturala europeana, in spatio-timpul ei tipic. In fond, un Georg Lukács sau un Mihail Bahtin nu difera flagrant in vederi, cronotopii cu care opereaza ei insisi definind romanul in termenii de mai sus.