OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Primatul anomaliilor in spatiul teatral romanesc este, din pacate, din ce in ce mai evident. Se resimte acut lipsa unei comunicari viabile si programatice intre creatorii de spectacole si receptorii lor. Cum se spune, fiecare pe limba lui, ceea ce face ca reteta stagnarii sa aiba toate ingredientele de rigoare. Cele mai multe spectacole plutesc in zona unei alarmante mediocritati, avind insa pretentia impunerii unor repere irecuzabile – cazul Nationalului bucurestean, unde stigmatele vechii ideologii colective, cu directori si directorasi cit cuprinde, si-au gasit terenul fertil. In acest context, orice initiativa devine, cel putin la prima vedere imbucuratoare, lucru explicabil tocmai pentru ca nu se prea intimpla nimic. De aceea un demers ca Actul lecturii, initiat de Victor Scoradet la Teatrul Act, ce tine in fond de normalitatea unui fenomen in continua miscare cum este teatrul, a avut un impact atit de puternic, motivind nevoia unor intilniri si discutii absolut necesare.

Festivalul Capul de... regizor, desfasurat la Teatrul „George Ciprian“ din Buzau si conceput de Marius Zarafescu, Oana Bors si Marinela Tepus, axat pe productiile tinerilor regizori de teatru, s-a inscris in seria acelor evenimente tot mai frecvente care merg pe principiul „se poate oricum, numai sa fie“. Nu voi lua in discutie calitatea spectacolelor prezente pentru ca nu le-am vazut la fata locului, desi se pare ca se poarta. Ma voi opri doar la citeva aspecte de principiu care tin, dupa parerea mea, de un minim bun-simt. Nimeni nu contesta faptul ca este extrem de dificil de organizat un festival de teatru, in primul rind din punct de vedere logistic si financiar. Dar daca tot s-au gasit fondurile necesare, nu se putea oare gasi o conceptie de creatie coerenta si fundamentata pe o baza care sa nu para aleatorie? Un afis penibil, total lipsit de imaginatie, in care sint reprezentate unele dintre figurile regizorilor invitati (optiunea e total intimplatoare si deci iese din discutie existenta vreunui criteriu) e poate exemplul cel mai bun pentru vidul creator. Unde mai pui ca Radu Apostol, aflat in prim-planul afisului, nici nu a mai participat deoarece a aflat in ultimul moment ca nu i se pot pune la dispozitie stangile necesare pentru spectacolul Drept ca o linie, promise, de altfel. Ma intreb ce raspuns a primit spectatorul buzoian dornic sa stie ce spectacol a facut regizorul de pe afis.

Asta daca a indraznit sa mai intrebe. Ideea de a acorda 5 premii pentru 5 directii in regia tinara romaneasca e aberanta. 5 directii – concept iarasi folosit aleatoriu – ...nu e cam mult? Pina la urma o directie, in cazul de fata regizorala, tine de o articulare foarte bine definita a fenomenului desemnat, de o raportare la ce se intimpla in jur si la ce a avut loc inainte. Directia trebuie sa se impregneze in spatiul in care se instituie, sa-l reprezinte si sa-si fixeze un corpus coerent de mecanisme interioare, un instrumentar, reusind sa structureze niste puncte de reper, sa lase niste urme si sa formeze chiar un val. Directia se impune tocmai prin ceea ce reuseste sa propuna ca emblematic pentru un anumit tip de limbaj teatral si prin ceea ce induce sistematic. Se poate vorbi mai degraba de niste tendinte identificabile stilistic si recurente. De aceea cred ca singurul care a meritat acest premiu tocmai pentru ca inoveaza la nivelul discursului spectacolului printr-o frustete si lipsa de conventional in abordare este Florin Piersic jr., care se poate inscrie intr-o directie. In rest, tocmai regizorii care si-au asumat programatic niste tendinte estetice novatoare – Sorin Militaru, Radu Afrim, prezent, alta anomalie, cu un spectacol facut acum aproape doi ani, cind de atunci a mai realizat inca patru – au lipsit de pe lista cistigatorilor. Nu mi-am dat seama pina acum ce directie reprezinta in regia romaneasca Alice Barb sau Serban Puiu. E probabil vina mea, desi n-ar fi rau sa ni se explice, poate ne mai desteptam.

Declaratia domnului Mircea Ghitulescu, care s-a retras de altfel din juriul format din Ludmila Patlanjoglu, Dorel Visan, Calin Ghetu, arunca un semn de intrebare asupra profesionalismului celor implicati in jurizare: „Sint nemultumit, in primul rind, pentru ca membrii juriului nu au urmarit toate spectacolele“. In ce tara din lume cei chemati sa dea verdicte valorice absenteaza cu nonsalanta de la ceea ce trebuie sa judece? Ce importanta mai poate avea un premiu luat in asemenea conditii? Nu cumva ipocrizia devine pentru unii norma?