Ce poate fi mai frumos şi mai emoţionant, pentru un om ajuns
la 87 de ani, decît să-şi amintească de un vechi prieten? Mircea Carp, celebra
voce de la Europa Liberă, care se adresa ascultătorilor cu îndemnul „Să auzim
numai de bine!“, rememorează prietenia sa cu Adrian Marino. Şi ne spune de ce
i-a cerut iertare lui Adrian Marino. Vă invit să citiţi un interviu faţă în
faţă, liber de constrîngeri şi fără fasoane, realizat în redacţia revistei Observator cultural.
De cînd îl cunoşteaţi pe Adrian Marino?
Îl cunoşteam de la Botoşani, din anii ’30 sau poate chiar
înainte, de la sfîrşitul anilor ’20. Tatăl meu era atunci comandant de regiment
la Botoşani şi am locuit acolo vreo patru ani. Eram vecin cu familia Pilat, un
foarte cunoscut avocat moldovean, a cărei soţie era sora mamei lui Adrian
Marino. Cei doi băieţi ai familiei Marino – Adrian şi Dan – îşi petreceau
vacanţele la familia Pilat, care stătea gard în gard cu familia noastră. Eram
un grup de prieteni, copii de vîrstă preşcolară. Eu am stat la Botoşani de la
vreo patru ani, pînă cînd am mers la şcoală. Adrian Marino era cu vreo doi ani
mai mare decît mine. Între noi s-a format o prietenie, ne-am revăzut la Liceul
Militar din Iaşi, unde el era cu două clase mai mare ca mine. La Iaşi, ne
întîlneam frecvent, veneam în casă, la părinţii lui. Eu, duminica, îi vizitam
pe unchii mei: pe Garabet Ibrăileanu – sora cea mai mare a tătălui meu era
măritată cu Garabet –, pe colonelul Carp, de la Regimentul 7 Roşiori, pe
profesorul Mihai Carp, de limba română, autor de manuale. Dar mergeam şi în
casă la părinţii lui Adrian Marino.
Prin ce ani vă întîlneaţi cu liceanul Adrian Marino?
Prin 1936-1938. Ultimele două clase de liceu, Adrian Marino
le-a făcut la Liceul Internat, s-a transferat de la Liceul Militar.
Cum era Adrian Marino ca elev de liceu?
Ca o constantă a vieţii lui, Adrian Marino a fost tot timpul
un revoltat. Disciplina militară nu prea l-a prins. Lui Marino îi spuneam „soldatul
Revoluţiei Franceze“. Nu milităria era vocaţia lui, a rămas un răzvrătit. A
fost cel mai fericit om din lume cînd a abandonat milităria. El fusese forţat
de tatăl său să meargă la Liceul Militar, cu gîndul că-l va disciplina puţin.
Cei doi fraţi, Adrian şi Dan, nu se înţelegeau deloc, iar părinţii căutau să-i
despartă, aşa a ajuns Adrian la Liceul Militar.
M-am mirat că Sadoveanu s-a dus cu comuniştii
În momentul în care aţi plecat la Mănăstirea Dealu de la
Tîrgovişte, v-aţi despărţit şi de Adrian Marino. Cînd v-aţi revăzut?
Cred că era începutului anului 1948. Ne-am întîlnit
întîmplător, în faţa Universităţii din Bucureşti.
Ce făceaţi în acel moment?
Fusesem dat afară din armată la 9 august 1946, făcusem
închisoare, eram urmărit, n-aveam voie să plec din Bucureşti. Timp de un an de
zile, am fost consideraţi cadre disponibile.
De ce aţi fost dat afară din armată?
Am fost dat afară pentru activitatea mea anticomunistă. Eram
împotriva regimului comunist deja instalat în urma alegerilor de la 6 martie
1945. În 1947, am fost închis, din august pînă în noiembrie.
Ce aţi vorbit cu Marino?
Atunci am aflat că avea un conflict cu G. Călinescu, îi era
asistent, mi-a spus că nu se înţelege cu G. Călinescu, că e dezamăgit de
atitudinea lui politică, trecuse trup şi suflet de partea comuniştilor. Marino
nu era un asistent docil, era foarte tare pe poziţii. Eu i-am spus că nu mai am
nici o situaţie în România şi că vreau să plec din ţară. Mi-a răspuns că îi
pare rău că oameni ca mine trebuie să plece. Mă aprecia, ştia care îmi sînt
gîndurile, şi întîlnirea noastră ne-a arătat că mergeam amîndoi pe acelaşi
drum. Ne potriveam foarte mult. Aşa cum Marino a fost dezamăgit de G.
Călinescu, tot aşa şi eu eram dezamăgit de Sadoveanu. Eu îl ştiam de la Iaşi,
de cînd eram copil. Toată copilăria şi adolescenţa mea l-am „înfulecat“ pe
Sadoveanu, i-am citit toate cărţile. Moşul meu, Ibrăileanu, m-a întrebat, cînd
eram la liceu, dacă îmi place să citesc. I-am spus: „Da“. Şi mi-a spus că pot
să iau din biblioteca sa cîte cărţi doresc, cu condiţia să i le înapoiez. M-am
întors la şcoală ca un erou, cu cărţi primite de la Ibrăileanu. Întotdeauna,
luam şi cărţi scrise de Sadoveanu, pe care îl apreciam enorm. M-a mirat foarte
mult că s-a dus cu comuniştii. Pentru mine a fost o amărăciune să văd că oameni
ca Mihail Sadoveanu sau G. Călinescu trec la comunişti. Sadoveanu n-avea
nevoie. Dacă un scriitoraş oarecare pactiza cu comuniştii, era o scuză: încerca
să supravieţuiască. Dar Sadoveanu n-avea nevoie.
Cît aţi stat atunci cu Adrian Marino?
Am vorbit vreo jumătate de oră, în picioare, nu ne-am dus
nicăieri să bem o bere. Atunci am văzut că avem afinităţi, că el gîndeşte ca
mine şi eu ca el.
Aţi plecat în Occident, aţi ajuns la Washington, apoi la
München. Aţi lucrat la Vocea Americii, apoi la Europa Liberă. Aţi mai ţinut
legătura cu Marino?
Nu, nu se putea. Cînd eram şeful Departamentului românesc de
la Vocea Americii, primeam de la USIA (Agenţia americană pentru presă şi
informaţii) date despre românii care veneau în Statele Unite în cadrul
schimburilor culturale. Puteam să-i contactăm, să le luăm un interviu. La un
moment dat, apare numele lui Adrian Marino, care urma să ajungă la Biblioteca
românească din statul Washington. I-am scris o scrisoare la Biblioteca
românească. Nici un răspuns. Am aflat că n-a mai ajuns în America, i s-a
refuzat viza. Cînd am ajuns la München, eram încă la Vocea Americii, transferat
ca şef al corespondenţilor pentru Europa de Răsărit, m-a căutat la serviciu, în
drum spre Paris. Era cu o bursă la Paris.
Ştiu că v-aţi văzut o dată şi la Cluj. Cum s-a întîmplat?
Cîtă vreme am funcţionat la Vocea Americii, am venit de 14
ori în România, în perioada 1969-1978. Prima oară, am venit cu ocazia vizitei
preşedintelui Nixon, în august 1969. Relaţiile româno-americane cunoscuseră, în
acea vreme, o încălzire, de cînd Ceauşescu condamnase invazia sovieticilor în
Cehoslovacia. Vocea Americii era un post guvernamental, susţinut de
Departamentul de Stat. Eu veneam şi relatam despre întîlnirile oficialilor
americani în România. Ultima mea călătorie în România a fost în 1978. În acea
vreme, ziarele din Occident se ocupau de situaţia etnicilor maghiari din
Transilvania şi citau o declaraţie a lui Károly Király, membru al Comitetului
Central al PCR, care criticase regimul comunist. Şefii mei de la Washington m-au rugat să plec
în România şi să-l caut pe Károly Király pentru un interviu. Am ajuns la
Bucureşti, încercam să-l găsesc pe Károly Király, dar ni s-a refuzat orice
întîlnire cu acesta. De la agenţia oficială de presă, Agerpres, ni s-a spus că,
dacă ne interesează soarta maghiarilor din România, să mergem la Tîrgu-Mureş şi
la Cluj, unde Agerpres se oferea să ne pună în legătură cu jurnalişti maghiari,
cu profesori maghiari. La Tîrgu-Mureş şi la Cluj, am fost întîmpinaţi de şefii
locali PCR, care ne aranjau întîlnirile. Toate sterile, toate în limbaj de
lemn. La Cluj, profesorul Ştefan Pascu a vorbit trei ore fără să putem să-l
întrerupem, nici nu era un interviu, era o odă închinată politicii partidului.
Pe Adrian Marino îl sunase cumnata mea, din Bucureşti, şi-l întrebase dacă e de
acord să mă vadă. A acceptat imediat. Cum am ajuns la Cluj, l-am sunat şi ne-am
întîlnit acasă la familia Marino.
Discutam normal, fără să ne ferim unul de altul
Cum a fost reîntîlnirea?
Eu eram însoţit, la toate întîlnirile mele, de un domn
Vasile Rebreanu, care era şeful Agerpres, la Cluj. Acest domn Rebreanu m-a
întrebat, la un moment dat, dacă nu mă interesează vreo studentă, că îmi poate
pune la dispoziţie un catalog cu studente. M-am uitat la el: „Domnule Rebreanu,
chiar crezi că eu, aflat într-o misiune oficială şi reprezentînd Vocea
Americii, pot să mă pretez la asemenea gesturi, să mă întîlnesc cu studente?“.
Şeful Agerpres mi-a spus: „Eu v-am întrebat, n-am vrut să vă jignesc“. Într-o după-amiază,
cînd n-aveam program, i-am spus că vreau să-l văd pe Adrian Marino. „Nu-i nici
o problemă, domnule Carp“, mi-a răspuns. M-am dus la Marino acasă, singur, în
văzul tuturor. Marino m-a primit în biblioteca mare şi frumoasă. N-am vorbit
deloc politică. Am vorbit despre familie, l-am întrebat ce mai scrie, cînd mai
vine în Occident. A fost şi o chestie amuzantă. Imediat după ce am plecat, a
sunat un securist la uşă şi l-a întrebat, alertat şi neliniştit: „Unde a plecat
domnul Carp?“. Marino a rîs şi a răspuns: „Cred că la hotel, la Belvedere“.
De ce, cînd v-aţi întîlnit acasă, n-aţi vorbit politică?
Eu am fost cel care n-a vrut să discute politică. Eu eram
într-o poziţie oficială, de ziarist care lucra la Vocea Americii, statutul
nostru era să relatăm, fără să ne amestecăm în politica statului român. Pentru
această neutralitate a mea, am şi putut să vin de 14 ori în România. Deci, eu
am impus o discuţie fără politică. Cînd mă vizita la München, deja nu mai aveam
nici o oprelişte, discutam politică.
Şi Adrian Marino a povestit despre acea întîlnire petrecută
la Cluj. De fapt, în jurnalele de călătorie, Marino vă pomeneşte frecvent şi
putem detecta o anumită căldură. Vă considera un prieten şi locuinţa dvs de la
München era o a doua lui casă; se simţea acasă cu dvs, în Germania.
Şi eu mă simţeam bine cu Adrian Marino. Îl consideram şi-l
consider prieten. Obiectivul principal, năzuinţele noastre erau aceleaşi. Cu
mine, cînd venea la München, Adrian Marino n-avea nici o reţinere în a discuta
despre politica statului român. Discutam normal, fără să ne ferim unul de
altul.
E adevărat că v-a oferit materiale pentru emisiuni de la
Europa Liberă?
În 1979, am trecut la Europa Liberă. Realizam programele
politice şi mă ocupam, ca jurnalist, de relaţiile româno-americane. În
întîlnirile noastre, îmi povestea despre situaţia culturală din România. Erau
lucruri profunde, pe care numai un om ca Marino le putea şti. Mi-a propus să
scrie cîteva materiale şi m-a rugat să le difuzez pe post cu vocea mea, ca
material al meu. Condiţia era ca, dacă lucrurile se schimbă în România, să spun
că acele texte îl au ca autor pe Adrian Marino. Altfel, să nu-i dezvălui
identitatea. Le-a scris şi i le-am citit pe post, ca şi cum eu eram autorul.
Asta se întîmpla prin 1980-1981. Cred că acela a fost un moment important
pentru Marino, cînd şi-a dat seama că trebuie să acţioneze împotriva regimului.
Acela a fost momentul cînd Marino s-a detaşat de eventualele acuzaţii că ar
lucra pentru Securitate. Din partea mea a avut tot sprijinul, l-am încurajat să
scrie, dar i-am şi protejat identitatea.
Securitatea a intrat imediat în alertă. Ştiu că s-a făcut o
analiză a textelor difuzate de dvs. Unul dintre criticii de atunci, Valeriu
Râpeanu, directorul Editurii Eminescu, aşa cum rezultă din dosarele de la
CNSAS, a ajutat Securitatea să identifice autorul. Valeriu Râpeanu a spus că
stilul din materialul difuzat la Europa Liberă seamană cu cel al lui Adrian
Marino.
Eu eram foarte bucuros că reuşisem să-l fac pe Adrian Marino
să scrie împotriva regimului. Satisfacţia mea era cu atît mai mare cu cît ştiam
că Securitatea va intra în alertă, întrebîndu-se de unde am toate acele
informaţii. De la München, pătrunsesem în văgăuna lor, aveam o satisfacţie
fiindcă arătam că ştiu ce se întîmplă în România.
N-am simţit niciodată că Marino era trimis de Securitate
Vreau să lămurim o problemă, de fapt, cea mai gravă
problemă. Credeţi că Marino venea la dvs, în casă, trimis de Securitate?
Nu, n-am simţit niciodată că Marino era trimis de
Securitate. El venea, ca prieten, la mine acasă, la un prieten. Cred că am
greşit cînd am dat declaraţiile la Evenimentul zilei. Din acest motiv, pentru
că n-am crezut niciodată că e trimis în misiune, i-am cerut iertare lui Adrian
Marino. Am fost prea tare în acea declaraţie dată la Evenimentul zilei, prea
repezit, am fost oarecum presat să răspund imediat. Asta nu-i o scuză. La
vîrsta mea şi la cariera mea, trebuia să fiu mai atent. Îmi pare rău pentru
acea declaraţie.
Aţi fost rugat să vorbiţi la o lansare publică şi i-aţi cerut
iertare lui Adrian Marino. Vă întreb: v-a venit atunci această pornire spre
iertare sau aveaţi un gînd de mai înainte?
De cîteva săptămîni, mă frămînta situaţia. Simţeam că n-am
linişte. Cînd am început să vorbesc, nu ştiam că-mi voi cere iertare. Pe măsură
ce-mi aminteam de Adrian Marino, creştea în mine gîndul iertării. Şi am
încheiat micul meu discurs cerîndu-mi iertare.
În articolul din Evenimentul zilei, se spunea că Adrian
Marino era spion, infiltrat în exilul românesc. Credeţi că îi spiona pe alţii,
din exilul românesc?
Nici asta nu cred. Toţi cei care ieşeau din ţară trebuiau să
dea informaţii. Cine îmi spune astăzi că, ieşind din ţară, nu se întîlnea, la
întoarcere, cu vreun ofiţer de Securitate, minte, mă crede naiv sau chiar
dobitoc. Securitatea se întîlnea cu toţi cei care plecau în afara României.
Asta nu înseamnă că toţi cei care veneau în contact cu ofiţeri de Securitate
îndeplineau şi misiuni ale Securităţii. Dar de întîlnit, se întîlneau. Cred că
şi Marino se întîlnea cu ofiţeri ai Securităţii. Şi cred că nu dădea informaţii
esenţiale, îi ducea cu vorba, îi fenta.
V-a povestit că se întîlnea cu ofiţeri ai Securităţii?
Nu, nu mi-a povestit niciodată. Am o mică amărăciune: nu mi
s-a confesat niciodată despre acest aspect. Nici nu era nevoie de confesiune,
măcar să mă lase să înţeleg că are anumite contacte. Nu trebuia o confesiune,
nu trebuiau explicaţii, într-o prietenie sînt anumite lucruri pe care le poţi
lăsa să se înţeleagă.
Nici după 1989 nu v-a povestit despre întîlnirile sale cu
ofiţeri ai Securităţii?
Nu.
Aveţi o explicaţie, de ce, după 1989, nu v-a spus nimic
despre întîlnirile sale cu ofiţeri ai Securităţii?
Nu, n-am nici o explicaţie. Relaţia noastră a fost foarte
apropiată, foarte strînsă. N-aveam nevoie să-mi spună: „băi, Mircea, ştii că
eu, cînd mă întorc în ţară, dau fuga la Securitate“. Dar să-mi sugereze că are
nişte întîlniri. Ceea ce vreau să spun: indiferent că mi-a spus sau nu,
atitudinea mea faţă de Adrian Marino era şi este aceeaşi. L-am considerat
prieten, am discutat cu el, la München, fără să mă feresc, şi el la fel, nu s-a
ascuns de mine, nu mi-a făcut nici un rău, dimpotrivă, informaţiile sale din
ţară erau foarte bune, au fost folosite în emisiunile Europei Libere.
În discuţiile din Germania, aţi simţit că vrea să vă
influenţeze în vreun fel, că vrea să vă determine să fiţi mai blînd cu politica
lui Ceauşescu şi a regimului comunist?
Niciodată. La fiecare vizită la München, îl simţeam de
partea noastră. Iar materialele pe care mi le-a propus să le citesc de la microfonul
Europei Libere mi-au confirmat că vrea să se implice într-o luptă împotriva
comunismului.
Nu puteam să-mi îmblînzesc tonul faţă de regimul Ceauşescu
În dosarul de Securitate, se vorbeşte despre sarcinile clare
pe care le primea Marino cînd pleca spre Germania.
Puneţi bază pe dosarele de Securitate? Şi eu mi-am citit
dosarele şi toată lumea care le-a citit ştie că era o măsluire generală. În
dosarul de Securitate, se vorbeşte despre atitudinea mea faţă de iredentismul
maghiar. Credeţi că Marino trebuia să mă provoace? Eu am avut nişte poziţii,
dar nu sub formă de antimaghiarism sau antiiredentism.
Despre ce era vorba?
În desele mele întîlniri cu autorităţile române, inclusiv cu
ambasadorii României de la Washington sau de la Bonn, eu le făceam reproşuri pe
faţă, fiindcă nu ştiau să reacţioneze la ce se publica la Budapesta cu privire
la istoria României. Ştiţi că, în 1986, a apărut Istoria Transilvaniei,
tipărită la Budapesta, un volum editat în condiţii excepţionale. Mi s-ar fi
părut normală o reacţie profesionistă a istoricilor români. Aveam doar
răspunsuri prin reviste, propagandistice, care nu puteau să fie o contrapondere
precisă şi profesionistă la Istoria Transilvaniei. Iar Securitatea, prin
această poziţie a mea, considera, în unele rapoarte, că aş fi împotriva
iredentismului maghiar, chestiune exagerată. Dar, ca român, nu puteam accepta
anumite situaţii pornite de la Budapesta. Nu eram antimaghiar, susţineam
drepturile lor ca minoritate, dar consideram că se impunea o reacţie din partea
statului român şi a istoricilor din România.
Repet întrebarea: din acele aşa-zise sarcini pe care se
presupune că i le-a trasat Securitatea, Marino a acţionat de partea
Securităţii?
Niciodată, în nici un moment. Eu n-am fost influenţat nici
de Marino, nici de altcineva, ca să-mi îmblînzesc tonul faţă de regimul
Ceauşescu. Nici nu puteam, n-am găsit nici un element pozitiv în politica lui
Ceauşescu. Unii ziceau, în exil, că România îşi plăteşte datoriile externe. Iar
eu replicam că totul e făcut prin sînge şi prin suferinţa poporului. Iar în
privinţa lui Marino vreau să spun foarte clar: Marino nu mi-a făcut niciodată
vreo aluzie că aş putea privi altfel politica de la Bucureşti. Noi criticam pe
faţă politica lui Ceauşescu. Adrian Marino era un democrat convins, un
anticomunist şi un antilegionar, un european. Îşi iubea România, dorea ca ţara
să ajungă la democraţie. Ideile de democraţie, de libertate, de europenism,
asociate cu un profund patriotism românesc, au fost o constantă a gîndirii lui.
Discutaţi despre emisiunile de la Europa Liberă, îşi spunea
anumite păreri despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca?
Da, discutam despre emisiunile şi redactorii de la Europa
Liberă. Europa Liberă nu era o cuşcă în care să n-ai dreptul să-ţi spui
părerea. Şi el avea anumite păreri şi eu le aveam pe ale mele. Eu, dacă n-am
scris nici o carte despre Europa Liberă – şi n-am să scriu –, a fost pentru că
m-am gîndit că reamintirea activităţii mele la Europa Liberă ar include şi
părţi negative, cancanuri, portrete caustice. Au fost unii colegi care au scris
despre ce se întîmpla, în interior, la Europa Liberă. Eu n-am să scriu. Dacă aş
face-o, ar însemna să ponegresc Europa Liberă, care a însemnat ceva pentru
România.
Ce discutam acasă, spuneam şi la microfon
Vă rog să rezumaţi: cînd venea la München, care erau
relaţiile cu dvs?
Eu i-am făcut rost de gazdă la München, cînd a primit o
bursă germană. Marino era un studios, stătea multe ore în biblioteca de la
München, pe care o considera mai bună decît cea de la Paris. Uneori, stătea şi
la mine, ne-am petrecut un Crăciun împreună. Era prietenie, ceva care ţinea de
normalitatea relaţiilor dintre doi oameni, într-o situaţie anormală, cum era
cea din ţară.
Nu v-a fost frică să discutaţi cu el?
Vă mulţumesc că îmi puneţi această întrebare. Nu, nu mi-a
fost frică, discutam orice. Să ştii, dragul meu, că noi, ce discutam acasă,
spuneam şi la microfon, asta a fost marea problemă a regimului comunist, că nu
ne putea închide gura.
Cum a curs mai
departe, după 1989, prietenia cu Marino?
Aveam relaţii foarte bune, veneam des la Cluj. Lui îi
datorez, în mare parte, publicarea cărţii „Vocea Americii“ în România
(1969-1978), el m-a mobilizat să scriu.
După 1989, în schimbul de scrisori dintre dvs. şi Adrian
Marino, scrisori aflate în Fondul „Mircea Carp“ de la Biblioteca Centrală
Universitară din Cluj, am simţit, din partea amîndurora, o foarte mare
dezamăgire faţă de traseul pe care l-a avut România după 1989 şi regretul că
toate sacrificiile pentru a clădi democraţia s-au dus de rîpă.
Momentul decembrie 1989 a fost luminos. Dar ce s-a întîmplat
mai departe a fost, într-adevăr, o cruntă dezamăgire. Din 1990, eu n-am mai
vorbit de Revoluţia din decembrie 1989, am folosit sintagma „evenimentele din
decembrie 1989“. Eu cred că a fost cîte puţin din toate: şi revoluţie, şi
lovitură de stat…
Am citit acele note informative, pe care le-au redactat
ofiţerii de Securitate. Acestea, se presupune, ar fi fost alcătuite pe baza
informaţiilor verbale oferite de Adrian Marino. Cum vi se par referirile la
dvs?
Eu cred că Adrian Marino a încercat să se eschiveze şi mai
cred că aceste note sînt măsluite, că ofiţerii de Securitate adăugau opinii
despre mine, fără ca ele să vină de la Adrian Marino. Toate aceste note mă lasă
rece. Eu ştiu care a fost activitatea mea la Vocea Americii şi Europa Liberă,
ştiu cum am acţionat, ştiu că noi doi am fost prieteni, aşa că nu pun bază pe
acele note informative. Nu cred în atotputernicia Securităţii în a decide
destinele noastre. Marino a camuflat relaţia noastră şi, probabil, dar e numai
o supoziţie, voluntariza alte aspecte. Dar nu cred că mi-a făcut vreun rău,
nici mie, nici altora. În general, cred că puteai să rezişti asalturilor
Securităţii. Pe mine nu m-a contactat nici un ofiţer al Securităţii. Niciodată.
Am fost la Bucureşti de 14 ori, am lucrat la Washington şi la München, nici un
ofiţer de Securitate n-a intrat în vorbă cu mine.
Chiar şi notele informative vă sînt favorabile dvs. Se
remarcă tenacitatea dvs, perseverenţa în a lupta împotriva comunismului, felul
tranşant în care vă făceaţi cunoscute opiniile. Notele spun că Marino încerca
să vă determine să mai veniţi încă o dată în România. V-a cerut acest lucru?
O prostie. Marino nu mi-a cerut niciodată să vin în România.
Marino ştia foarte bine că un angajat al Europei Libere, cum eram eu din 1979,
nu putea ajunge în România. A vrut să ajungă în România directorul de atunci,
Noel Bernard, pe care eu îl apreciam. Noi vorbeam la München. Îi explicam că eu
călătoresc în România din partea Vocii Americii, care este postul guvernului
american, ce are alte relaţii cu România. Îi spuneam lui Noel Bernard: „Tu,
care reprezinţi Europa Liberă, dacă ajungi în România, atunci lumea va spune că
Europa Liberă s-a dat cu regimul“. Şi Noel Bernard a renunţat la dorinţa de a veni
în România. Aşa că, lucrînd la Europa Liberă, nu mai puteam călători în
România. E o prostie să credem că Marino mă putea convinge să vin la Bucureşti.
Eu am ajuns doar ca trimis special al guvernului american, reprezentînd Vocea
Americii. Cînd veneam în România, nu provocam, dar niciodată nu mă lăsam
îmbrobodit. Un oficial al guvernului de la Bucureşti a încercat să le descrie
unor corespondenţi străini canalul Dunăre-Marea Neagră, considerat o realizare
măreaţă a epocii comuniste. L-am întrerupt, întrebîndu-l: „De ce nu vorbiţi şi
de canalul morţii? Cîţi au murit la Canal? Vreţi să vă spun eu cine a murit la
Canal?“.
Dacă nu te întorci la ceva şi pentru ceva, nu mai vii
În scrisorile aflate în Fondul „Mircea Carp“, scrisori de
după 1989, putem detecta felul în care au evoluat sentimentele dvs. Eraţi
entuziaşti amîndoi, în 1990, Marino s-a implicat în acţiuni civice, colabora cu
Doina Cornea şi cu Ana Blandiana, apoi se poate detecta o dezamăgire, o
oboseală.
Eu sînt o fire optimistă. Dezamăgirea mea o revărs în
proteste. Marino a preferat să fie mai retras în ultima parte a vieţii, nu se
mai implica în politică. Eu cred că lucrurile se vor schimba în România, deşi
acum sînt la pămînt. De exemplu: găsesc ca fiind lipsit de civilizaţie să nu
răspunzi cuiva. Lumea nu mai ştie să spună mulţumesc, nu-şi respectă cuvîntul,
limba română s-a degradat îngrozitor.
Credeţi că România e o ţară pierdută?
După 1990, am venit în fiecare an. Cred că lucrurile
degenerează tot mai mult. Situaţia politică, dacă o compar cu democraţia
americană sau cu cea germană, pe care le-am cunoscut bine, e foarte
periculoasă. Cîteva alunecări şi România poate derapa într-un regim autoritar.
Aş dori, la vîrsta mea, să văd că apar în România motive de optimism. Să văd un
partid, un om, o gîndire politică, nişte oameni care să fie preocupaţi de
binele public. Eu cred că, în România, nu mai există dragoste de ţară. Toţi se
bat cu pumnul în piept, dar nimeni nu acţionează cu responsabilitate. Dragostea
de ţară înseamnă, după părerea mea, să te preocupe soarta semenilor tăi. Cînd
unui copil nu poţi să-i mai dai să mănînce destul, pentru că părinţilor li s-au
scăzut salariile, asta e o lipsă de dragoste de ţară. Mai cred că este o lipsă
de dragoste de ţară faptul că tu, ca stat, nu le oferi posibilitatea celor care
au studiat în străinătate să se întoarcă acasă. Eu cred că fiecare om are
dreptul la căutarea fericirii, oriunde pe glob, aşa cum se spune în Constituţia
americană. Dar mai cred că poţi să te întorci, să faci ceva pentru ţara ta. Mulţi
nemţi, care au studiat în Statele Unite, se întorc în Germania, pentru că se
gîndesc că au o ţară faţă de care au o responsabilitate. Dar trebuie să te
întorci la ceva! Dacă nu te întorci la ceva şi pentru ceva, nu mai vii. Şi
românii ar trebui să se întoarcă, dacă ar vedea că aici există un plan, un
crez, ceva aşezat, ceva temeinic, o ţară.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters