Campania în desfăşurare pentru
alegerile locale îmi aminteşte de un incident petrecut în
Franţa anului 1981. Cu ocazia alegerilor generale, Valéry
Giscard d’Estaing, candidatul din partea UDF, fost preşedinte al
celei de-a V-a Republici Franceze, se lansează în noua
campanie electorală cu sloganul: Il faut un président pour la
France (Franţa are nevoie de un preşedinte). Slogan care îl
face pe Jean-François Revel să scrie într-un articol
din L’Express: „Franţa are nevoie de un preşedinte. Mulţumesc
pentru informaţie“. Similar, omniprezente în campaniile mai
tuturor candidaţilor pentru primăria capitalei, sloganurile:
„Bucureştiul are nevoie de un primar general“, sau „X primar
general!“ te îndeamnă la un răspuns de genul: „Bucureştiul
are nevoie de un primar. Aşa, şi?“. Cu toate că răspunsul poate
părea ironic, el denotă o stare de fapt mai degrabă
îngrijorătoare.
Exemplul sloganului lui Giscard
d’Estaing este folosit de către mulţi specialişti în
comunicare politică pentru a exemplifica reacţiile pe care le poate
genera un mesaj incomplet, ce trece repede în uitare, din cauza
lipsei de asociere cu ceva nou sau concret. Pe de altă parte,
exemplul sloganurilor folosite de marea parte a candidaţilor pentru
primăria Bucureştiului se pot constitui în formule pentru
sloganuri letargice. Acestea, fie nu spun nimic, fie nu spun nimic
nou, fie nu spun nimic interesant. Mai există desigur şi acele
campanii care se derulează pe modelul bătăliei de la Termopile,
unde candidatul, un soi de Xerxes cel Mare, îşi conduce armata
cu scopul eliminării fizice a inamicului.
În acest punct, exemplele cele
mai bune sînt cele ale campaniilor lui Codrin Ştefănescu şi
Cozmin Guşă. Primul îşi întÎmpină alegătorii
cu sloganul „General! Primar general!“, invitîndu-i pe
alegători, prin intermediul unei campanii de aţîţare, să
acceseze website-ul www.tancul.ro, loc unde se promite „alungarea
politicienilor“, „strivirea corupţiei“, „străpungerea
traficului“ etc.
Cozmin Guşă fraternizează cu
cetăţenii revoltaţi, prin sloganul „Ne-am săturat cÎt
ne-au furat“. Fără a mai pune la socoteală eludarea prepoziţiei
de, candidatul PIN îşi asociază campaniei sloganuri
auxiliare, precum: „De la primărie, în vacanţă la
puşcărie“ sau „V-aş coase la gură cu sfoară, vreau să vă
doară!/ Să ne minţiţi doar din priviri pentru ultima oară/
Iubiţi-ne cum iubiţi parfumurile tari,/ Cînd vă numim tîrfe
politice, călăi şi măcelari“.
Departe de mine gîndul de a pleda
pentru o formă de cenzură sau de îngrădire a liberei
exprimări. Din contră, diferite tipuri de cultură alternativă pot
fi teribil de subtile şi de fundamentate; însă, unul dintre
principiile de bază ale politicii democratice liberale, cu citire de
la John Stuart Mill, spune simplu: „libertatea mea merge pÎnă
în punctul în care ajung să invadez libertatea
celuilalt“. Or, a-ţi asocia o astfel de abordare, ce impresionează
prin violenţă, este în primul rînd o lipsă de respect
faţă de libertatea candidaţilor adverşi. Şi, mai mult, este o
strategie care ameninţă să ducă la pierderea unei părţi
serioase de electorat, nedispusă a se întovărăşi cu
asemenea perspective.
Cuvîntul slogan provine
într-adevăr din termenul sluagh-ghaien, un strigăt de luptă
al unui vechi clan scoţian; însă de la clanurile scoţiene la
democraţiile de secol al XXI-lea se presupune că termenul se reduce
acum (doar) la acea simplificare ultimă, la fraza care transmite
esenţialul, păstrînd din sluagh-ghaien doar puterea
impactului, nu şi conţinutul. În afară de de tipologia
luptătorului, campania din 2008 mai aduce cu sine încă patru
tipologii. Sorin Oprescu înfăţişează imaginea de „singur
împotriva tuturor“; este individul abandonat de partidul pe
care l-a servit ani îndelungaţi, care încearcă să
atragă electoratul, cerîndu-i, literalmente, sprijinul – pe
website-ul lui Sorin Oprescu există un link: „Donează pentru
Sorin Oprescu“.
Cristian Diaconescu este, din păcate,
candidatul fără caracteristici dominante. În lipsa unui
sprijin vizibil din partea PSD, cu o campanie ce pare încropită
şi fără nici un mesaj cu rezonanţă, vicepreşedintele Partidului
Social Democrat nu poate miza – pînă la proba contrarie –
decît pe voturile electoratului fidel PSD-ului. Şi cu toate că
nu este aici locul unor afirmaţii cu un caracter normativ, nu pot să
nu îmi exprim nedumerirea faţă de strategia
social-democraţilor, care i-au dat o sarcină ce presupune un grad
îndestulător de brutalitate unuia dintre cei mai eleganţi
politicieni din România prezentului.
Ludovic Orban are, cel puţin din
punctul de vedere al teoriei folosite în comunicarea şi în
marketingul politic, campania cea mai legată. Sloganul „punem
Bucureştiul pe roate“ face apel atît la veşnica problemă a
circulaţiei, dar şi la experienţa sa de ministru al
Transporturilor. Şi cu toate că a debutat cu stîngul prin
plasarea unor afişe fade şi greu perceptibile, lucrurile par a se
îndrepta prin înlocuirea lor cu altele, ce promovează o
imagistică mult mai clară şi mai coerentă cu imaginea lui Orban.
Candidatul PDL este cel mai uşor de
definit. Fotografia care ni-l înfăţişează pe Vasile Blaga
frontal, uitîndu-se încruntat şi ameninţător în
obiectiv, este înfricoşător de similară imaginii Fratelui
cel Mare, aşa cum este el descris de către George Orwell, în
romanul 1984.
Dincolo de imagistică şi de
picanteriile de moment, campania pentru alegerile locale nu
impresionează prin nimic. Cu nişte candidaţi apatici şi un
electorat plictisit, rezultatele din 1 iunie vor fi doar cumulul
acţiunilor politice ale ultimilor trei, patru ani.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters