OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stilul Doina Ruşti

În Lizoanca la 11 ani, roman ce porneşte de la o ştire senzaţionalistă, despre o prostituată de 11 ani ce ar fi „umplut un sat întreg de sifilis“, două lucruri mi-au atras, în mod special, atenţia. În primul rînd, e remarcabilă inteligenţa Doinei Ruşti de a evita judecata morală, reuşind performanţa de a nu-şi judeca nici personajul – pe Lizoanca, tînăra fetiţă ajunsă eroină de tabloid –, dar nici pe oamenii ce-i marchează destinul acestuia. Pentru a înţelege mai bine ceea ce se întîmplă în Satul Nou, o aşezare de cîmpie uitată de lume, Doina Ruşti coboară adînc în biografia protagoniştilor, înfăţişîndu-i, pe fiecare, la vîrsta de 11 ani. Păduchioasa, de pildă, e una dintre profesoarele cele mai pornite împotriva Lizoancăi; prin obtuzitatea şi lipsa ei de tact pedagogic, ea contribuie la îndepărtarea fetiţei de şcoală şi, implicit, la evoluţia nefericită a acesteia, spre prostituţie.

Oamenii sînt, aşadar, monştri pe dinafară, însă fiecare păstrează cîte un bulgăre luminos pe dinăuntru, şi acest bulgăre încearcă Doina Ruşti să-l surprindă în instantanee pe pînză. Al doilea lucru care mi-a atras atenţia este plasticitatea cu care prozatoarea redă mişcările sufleteşti, înglobînd, deopotrivă, impulsuri de moment şi sentimente ce-şi pot găsi explicaţia în acumulări de-o viaţă. Moş Petrache este un bătrîn de 78 de ani care pofteşte, într-un mod, nu-i aşa? condamnabil, la copila ce se prostituează. În faţa fetiţei, bătrînul are o ezitare, apoi cedează tentaţiei. Scena ar putea fi scabroasă, însă Doina Ruşti urmăreşte altceva, surprinzînd cu precizie declicul din sufletul bătrînului: „Era obosit şi învins, liber să aleagă şi liber să se bucure de miezul dulce al vieţii. La urma urmelor, ce făcuse el în lume şi cîte bucurii îi dăduse viaţa care trecuse vîjîind pe lîngă el, îmbrîncindu-l constant printre cuburile de beton, pe schelele şubrede, cărînd saci pe umăr ori mîncînd roşii tăiate pe fîşia proaspătă de ziar? Simţi cum napolitanele îi alunecă printre degete şi din încăperea cea mai dosnică a corpului său bătrîn izbucni potopul. Se simţea ca un participant la curse“.

Desigur, după patru romane şi numeroase povestiri publicate (cel puţin trei dintre ele sînt reluate şi în Cămaşa în carouri) se poate vorbi şi despre un stil Doina Ruşti, fluid, intens senzorial, simplu la nivel lexical, dar cu o stilistică ornamentală, supraetajată, flexibil şi adaptabil deopotrivă episoadelor epice alerte şi radiografierilor psihologice de mare precizie.

Ziua Cîrtiţei

Cămaşa în carouri şi alte 10 întîmplări din Bucureşti reuneşte, spuneam, calităţile prozei de pînă acum a Doinei Ruşti. O serie de întîmplări dintr-o vară bucureşteană toridă, dublate de cîteva evenimente dintr-un Bucureşti de secol XVIII, se leagă printr-un incident de natură fantastică: ultimul cuvînt strigat de o fată a cărei existenţă e întreruptă de un accident de maşină trece în software-ul Ceasului de la Universitate, creînd o oră magică. Alchimia e descrisă vag, „poate că doar întrebarea făcuse ca între şirurile de semne albe să se furişeze o mişcare insesizabilă, o naştere necontrolată, un fel de virgulă perturbatoare“. Cuvîntul fetei moarte e compus din opt sunete, Cristian, şi e numele iubitului de pe partea cealaltă a şoselei. Se nasc de aici tot soiul de legende urbane, subiect pentru nesfîrşite speculaţii: „În schimb, ora 18 îşi clădi în scurtă vreme o mare faimă, mai ales în cercurile preocupate de ocultism, printre studenţii care luptau împotriva tradiţiilor îngrăditoare sau pe măreţele bloguri ale aşteptării“.

Fantasticul se inserează, aşadar, prin prelungirea unei dorinţe aprinse, a cărei intensitate va căpăta puterea de a marca destinele altora. Multe dintre întîmplările celorlalte povestiri, construite după tiparul „Groundhog Day“ – un personaj e prins într-un şir de evenimente ce se repetă la nesfîrşit, retrăind, iar şi iar, cîteva momente-cheie sau reluîndu-şi, de cîteva ori, viaţa de la un moment-cheie – sînt şi ele prelungiri ale unor traume sau carenţe psihologice. Cristian, băiatul al cărui nume îl strigă Madi în momentul morţii, va trăi o viaţă „smochinită“, lipsită de iubire şi măcinată de remuşcări, însă va avea şansa unui nou început cînd cuvintele iubitei îi vor ajunge, în cele din urmă, la ureche; Ema, fata fiţoasă şi cam rigidă emoţional, va retrăi de cîteva ori existenţa Bojorinei, o tînără din secolul al XVIII-lea, pentru a fi salvată, în cele din urmă, de aceeaşi înşirurie de sunete, „Cristian“; Monica, eleva timidă din clasa a IX-a îndrăgostită de Dani, dintr-a XII-a, va trăi, şi ea, la nesfîrşit, o serie de patru întîmplări, ca semn – explică Doina Ruşti – al unei schizoidii emoţionale.

Din nou despre iubire

Acest tip de fantastic ar putea să profite foarte bine de – şi să se construiască pe – ambiguitatea conţinută în însăşi geneza lui: episoadele existenţelor paralele/ ale existenţelor captive în bucle închise ar putea să fie prelungirile unor şocuri emoţionale descărcate prin nodurile unei reţele de întîlniri şi întîmplări suprapuse pe încrengătura epică a cărţii. Fantasticul ca ezitare niciodată rezolvată între două explicaţii posibile, în mod egal legitime, ar fi soluţia cea mai la îndemînă pentru un prozator experimentat.

Din păcate – şi aceasta e, poate, singura mare scăpare a volumului – Doina Ruşti încearcă să rezolve dilema „Zilei cîrtiţei“ abuzînd de omniscienţa naratorului auctorial. Şirul de patru scene trăite, la nesfîrşit, de Monica e întrerupt de întîlnirea elevei captive în realitatea paralelă, bătrînă şi epuizată, cu ea însăşi, pe holul de liceu unde începuse calvarul. Cîteva indicii bine plasate i-ar putea sugera cititorului că întîlnirea se petrece, de fapt, nu pe hol, ci chiar în mintea fetei. O explicaţie directă pentru ceea ce s-a întîmplat distruge, dimpotrivă, ezitarea şi, odată cu ea, o parte din magia episodului fantastic:

Altfel, sînt remarcabile descrierile psihologice, plastice şi precise totodată, ce surprind sentimentul iubirii în diverse ipostaze, în sufletele unor tinere femei; Cămaşa în carouri e, în fapt, un volum despre iubirea unor eroine oarecum schematice – Madi, Ema, Lori, Monica – a căror personalitate e condensată tocmai în acest sentiment: „simţea doar că între perplexitatea lui şi fericirea ei creştea fără grabă un bulgăre pufos“; „ei îi crescuseră fulgi luminoşi în irisul de smoală, iar deasupra lor fremătau nevăzute opt voci expulzate de o carne încolţită de moarte“.

Bucureştiul medieval descris de Doina Ruşti e, mai degrabă, unul senzorial, adus la viaţă nu prin abundenţa unor amănunte istorice, ci prin detalii cromatice şi sonorităţi exotice: „În timp ce papucii verzi tulburau praful albicios al drumului, îşi aminti de nişte ochi veniţi de departe, dintre tufele colorate de indruşaim“. Vechiul Bucureşti e un abur ce se suprapune peste cel nou, aşa cum argotismele Emei coborîte în secolul al XVIII-lea, „ar fi cam kinky, ce să zic“, pătrund în dialogul Bojorinei cu un farmacist medieval.

Cămaşa în carouri a Doinei Ruşti mi-a amintit, şi ca tematică, şi ca modalitate de îmbinare a puzzle-ului narativ, de un alt volum apărut anul trecut, tot în colecţia „Ego. Proză“, la Editura Polirom – Celelalte poveşti de dragoste, ale lui Lucian Dan Teodorovici. Ambele sînt volume de proză scurtă bine construite, ce depăşesc simpla colecţie de nuvele, tinzînd spre unitatea romanului. Cămaşa în carouri poate fi sau nu perechea volumului de anul trecut, semnat de Lucian Dan Teodorovici, însă e, cu siguranţă, un excelent montaj de povestiri fantastice despre iubirea prin prismă feminină.