„Cele mai importante alegeri din
toate cîte au fost.“ E un clişeu jurnalistic ieftin de tot,
din categoria „meciul secolului, lumee-lumeee“. Dar clişeele nu
dispar pentru că, deh, măcar din cînd în cînd,
sînt adevărate. Un alt clişeu, împrumutat tot din presa
sportivă, zice că „meciul se joacă pînă la fluierul
final“. O invitaţie la prudenţă. Comentariul politic însă,
ca şi cel sportiv, presupune şi divinaţie. Dat în bumbi,
ghicit în cafea, glob de cristal. N-ai ce-i face. Asta-i
cutuma. Aşa că hai să ne distrăm. McCain–Obama riscă să fie
cea mai importantă alegere din istoria democraţiei. Nu doar
americane. În general. De la grecii antici şi pînă azi.
Momentul în care socialismul va răpune fiara capitalistă
chiar în bîrlogul ei. Nu prin revoluţie, ci prin
alegeri. Na!
Aţi înţeles, ideea ar fi că
iese Obama. Aţi înţeles-o mai demult. S-a spus, s-a repetat,
s-a răs-repetat. Caz în care Barack Hussein Obama va fi primul
preşedinte american ales nu de electorat, ci de mass-media. N-a
existat vreodată un candidat mai puţin criticat. Practic, cu
imunitate la critică. O explicaţie e că la Barak Hussein Obama nu
e nimic de criticat. O altă explicaţie posibilă e corectitudinea
politică, în sensul că, Obama fiind negru, orice critică nu
poate fi decît o dovadă de rasism. De fapt, însăşi
invocarea acestei variante e o dovadă de rasism. Astfel, rămîne
valabilă doar prima variantă, anume că Barack Hussein Obama e
perfect. Deci, cîştigă sigur. Bun, acuma, dacă tot glumim, e
cu putinţă şi a treia variantă. Anume, că elitei presei
americane, care, după propriile mărturisiri, e de stînga în
proporţie de 90%, i-au cedat nervii după opt ani de Bush. Aşa că
şi-a aruncat bunul-simţ pe geam şi-a hotărît să treacă
necondiţionat, cu arme şi bagaje, în tabăra lui Obama. Mai
exact, să nu-i mai prezinte campania, ci să i-o facă. Ar fi de
neimaginat, nu? Desigur.
Pe 24 octombrie, Michael S. Malone a
publicat pe site-ul ABC News un articol năucitor. Malone are
ziaristica în gene. Reprezintă a patra generaţie de
jurnalişti din familie. Străbunicul lui a înfiinţat un ziar
legendar – Oregon Journal. Bunica lui a fost prima ziaristă din
stafful cotidianului Los Angeles Times, iar tatăl lui, un cunoscut
jurnalist free-lance. În 30 de ani de carieră, Michael a
lucrat pentru Wall Street Journal, Fortune, Economist, Forbes,
televiziunea publică americană PBS, ABCNews.com – cît şi
pentru „Biblia“ presei americane, New York Times. Scrie mai mult
despre industria informatică şi are 12 cărţi publicate. Ei, cu
mai puţin de două săptămîni înainte de alegeri, omul
a simţit nevoia să spună cîteva lucruri. Ideile principale:
„Elita mass-media face un joc foarte, foarte periculos – cu
publicul, cu Constituţia ţării şi cu propria-i soartă…
Părtinirea din această campanie electorală e uluitoare şi
scandaloasă… nu se compară cu nimic din ce-am văzut… Nu, nu
sînt unul dintre cei care spun că presa e prea dură cu
republicanii… Reproşul meu (şi, cred, al majorităţii
americanilor) e lipsa durităţii echivalente în ceea ce-i
priveşte pe democraţi – şi, mai rău, rolul de cîini de
atac jucat de presă în favoarea senatorilor Barack Obama şi
Joe Bidden… Dacă sondajele nu greşesc, sîntem pe cale să-l
alegem ca preşedinte pe un om care e, în esenţă, un cifru.
N-a lăsat în urmă documente, pare să aibă foarte puţini
prieteni dispuşi să vorbească şi din biografia lui lipsesc ani
întregi. Evident, nu e vina senatorului Obama: treaba lui e să
se pună în cea mai bună lumină cu putinţă. E vina presei
de elită, singura care avea resursele să prezinte aşa cum se
cuvine aceste alegeri şi care a refuzat sistematic să o facă“.
Obama a fost acuzat de multe. Că a
fost lansat de aşa-numita „Maşină Politică“ din Chicago, larg
recunoscută în America pentru corupţia revoltătoare şi
investigată de FBI. Că a avut legături cu un terorist marxist, pe
nume Bill Ayers, şi cu Tony Rezko, un om de afaceri de origine
siriană, condamnat pentru corupţie. Marea presă americană le-a
declarat „nimicuri“ şi a trecut peste. În repetate
rînduri, Obama a spus că doreşte „redistribuirea avuţiei“
Americii, prin impozite, desigur. O mantra a marxismului, de la
Manifestul Partidului Comunist încoace. A promis educaţie
universitară plătită de la buget pentru toţi cei care vor să
facă o facultate, în schimbul unui fel de „muncă
patriotică“; îngrijiri medicale universale; crearea a cinci
milioane de locuri de muncă în sectorul „energiilor curate“
– solară, eoliană etc. – prin care America să devină
independentă, în următorii 10 ani, de petrolul din Orientul
Mijlociu. A declarat că va numi judecători care vor lua decizii
bazate, în primul rînd, pe „empatie“ cu victimele
nedreptăţilor. Şi, revenind la „mantra“, a sugerat că rolul
Curţii Supreme de Justiţie ar putea fi şi de a „redistribui
avuţia“ prin decizii judecătoreşti, nu prin legi votate de
Parlamentul ales al ţării. Subiecte aparent neinteresante, peste
care marea presă a trecut în grabă.
Pregătindu-ne să încheiem
gluma, alte cîteva lucruri: Barack Hussein Obama e, fără nici
un banc, adorat de mulţimi ca un Zeu. Pe Internet, există chiar
site-uri unde e comparat, la modul foarte serios, cu Iisus. Iar unii
îl declară, de-a dreptul, Mesia. Pe propriul lui site de
campanie, a fost semnalată o poză cu o interesantă inscripţie –
„Obama is God?“.
Acum cîteva luni, la Berlin,
celebra Cristiane Amanpour, de la CNN, a spus, în direct, că
Obama a ţinut „un discurs mesianic“. Iar un realizator de
talk-show de la MSNBC, Chris Matthews, a mărturisit, pe post, că
simte „un fior urcînd pe picior“ atunci cînd vorbeşte
Obama. Pentru cine nu ştie, poate merită menţionat că Iisus nu
era interesat de vreo candidatură politică, nici măcar la funcţia
supremă în stat. În caz de victorie, Obama ar putea,
totuşi, mulţumi sorţii: desprinderea în sondaje s-a produs
odată cu criza financiară. Care putea foarte bine să mai întîrzie.
Pe de altă parte, există analize care spun că respectiva criză
putea fi, dacă nu oprită, măcar redusă considerabil de o lege din
2005, care urmărea să elimine riscul faimoaselor „obligaţiuni
bazate pe ipoteci fără acoperire“. Senatorul John McCain a fost
printre sponsorii legii. Senatorul Obama s-a numărat printre cei
care au îngropat, prin vot, iniţiativa.
Obama e un orator de forţă şi de
farmec. Fascinează. Fascinantă va fi şi dilema în care se va
găsi, dacă va cîştiga. A fost propulsat în prim-plan
de stînga radicală din Partidul Democrat. Care aşteaptă
politici radicale de stînga promovate de la Casa Albă. Cu o
săptămînă înaintea alegerilor, sondajele îi dau
însă lui McCain în jur de 43%. Iar o bună parte din
electoratul democraţilor e de centru-dreapta. Ceea ce confirmă că
publicul american rămîne, în esenţă, conservator. Dacă
promovează politici socialiste, Obama riscă să-şi suie ţara în
cap. Dacă merge pe politici conservatoare, riscă să-şi suie
partidul în cap. Dacă încearcă să le combine, îşi
urcă pe toată lumea în cap. Bine, şi despre McCain, nimic?
Ba da. Un singur lucru: i se spune „The Survivor“.
Supravieţuitorul. A scăpat cu viaţă din detenţia cumplită din
Vietnam. A scăpat de cancer. Anul trecut, era mort din punct de
vedere politic, şi totuşi a cîştigat învestitura
Partidului Republican. Dacă recuperează 4 procente din avansul de
7% pe care îl are Obama, cîştigă. Mai e mai puţin de o
săptămînă. Dar „în politică, o săptămînă e
o veşnicie“, zice un alt clişeu, cu care chiar încheiem
gluma.