OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Personajul principal este Galip, avocat, care se trezeşte într-o zi părăsit de soţia sa, Rüya („vis“, în traducere). Aceasta nu-i lasă decît o scrisoare de 19 cuvinte, fără nici o explicaţie a dispariţiei sale. Odată cu ea dispare şi Celâl (fratele vitreg al femeii şi verişorul lui Galip) editorialist la unul dintre cele mai renumite ziare din localitate. Galip, un bărbat veşnic neîmpăcat cu propria-i identitate (ca de altfel, mai toate personajele romanului), le ascunde rudelor dispariţia femeii şi se transformă într-un soi de agent secret, ajungînd să i se substituie lui Celâl şi chiar să scrie în locul acestuia articolele atît de bine ancorate în realitate. Între acest moment de început şi finalul romanului cînd cei doi apar şi sînt omorîţi – nu se ştie de cine, misterul rămîne neatins –, se deschide un drum al poveştilor (cu valoare de indicii), purtate prin timp, din gură în gură, şi introduse în roman fie de Galip, fie de Celâl, sub forma articolelor unde, de la un moment dat, vocea celor doi se suprapune, confundîndu-se.

 

Aceste editoriale atipice prin dimensiunile lor şi prin elementele criptice sînt, de fapt, poveştile Istanbulului şi ale oamenilor care l-au locuit şi îl locuiesc, poveşti ce surprind, pe de o parte, tradiţia autentică, iar pe de altă parte, hibridizarea acesteia prin amestecul strident de Orient şi Occident. Suprapunerea alterităţilor şi, mai ales, căutarea identităţii necontrafăcute trec aproape la fiecare rînd din planul individual la cel colectiv şi invers. Realitatea din romanul lui Pamuk are un caracter „prefabricat“, radiografierea acesteia şi căutările concretizate în scrisul-literatură („cea mai mare dintre vrăji“) căpătînd valoarea unui ghid prin realitatea mutilată de imitaţie. În viziunea autorului, realitatea este cea falsă, iar ficţiunea are rolul de a recupera veracitatea unui univers, în ipostaza sa de viaţă trăită. Ambiguitatea indusă de mister şi de echivocuri este întreţinută şi sporită cu multă abilitate. Celâl este convins că e imposibil să faci diferenţa între „originalul poveştii“ şi „originalul vieţii“. Cu atît mai mult cu cît totul ar putea fi o imitaţie a lumii care pare fericită. „Nimic nu este atît de uimitor ca viaţa. În afară de scris“, afirmă un alt ziarist, sugerînd, astfel, o anumită ierarhie a „trăitelor“. Plecînd din prezent, nu iluziile viitorului orientează condeiul scriitorului, ci iluziile trecutului. Întîlnirea pe fundul Bosforului a monedelor bizantine de pe Olimp cu capacele sticlelor de răcoritoare Olimpus este una dintre numeroasele coincidenţe cu potenţial subversiv, presărate în roman.

 

Printre cele mai sugestive poveşti legate de pierderea identităţii naţionale sau personale, de povara măştilor în spatele cărora se ascunde cel mai adesea dorinţa amăgitoare de a trăi alte vieţi, se numără „înspăimîntătoarea istorie a plăsmuirii manechinelor în Turcia, care a ajuns să fie tăinuită în subterane“. Alcătuiri miraculoase, plămădite cu mare iscusinţă artistică din lemn, ipsos, ceară de albine, piele de gazelă, de cămilă şi de oaie, dar şi din păr uman, manechinele Maestrului Bedii reprezentau imitarea desăvîrşită a creaturilor Domnului, ceea ce a stîrnit mînia conducătorului suprem al musulmanilor, ducînd la excluderea acestora din muzeu. Interdicţia oficială şi acuzaţiile de vrăjitorie, nebunie sau erezie nu suprimă însă dorinţa maestrului de a plăsmui manechine odată cu care să le pună oamenilor în faţă o oglindă nedorită. Meşteşugul său subteran durează mai bine de douăzeci de ani. Cînd occidentalizarea este în floare, în vitrinele magazinelor apar tot felul de manechine cu zîmbete străine, însă ale sale sînt refuzate, căci semănau... cu turcii: „Clientul, îi spusese un proprietar de magazin, nu vrea să umble cu genul acela de palton cu care îi vede încotoşmănaţi pe concetăţenii săi mustăcioşi, crăcănaţi, oacheşi şi slăbănogi, pe care îi întîlneşte zilnic pe stradă, cu zecile de mii, ci vrea să îmbrace stilul de sacou purtat de un bărbat «frumos», din cine ştie ce ţară îndepărtată şi necunoscută, aşa încît să fie convins că se schimbă şi el odată cu sacoul, că poate deveni altcineva“. Din faţa oamenilor care voiau, de fapt, să cumpere iluzia că pot fi asemenea „celorlalţi“, meşterul se retrage din nou în tenebrele atelierului său, unde continuă să dea expresie „înspăimîntătoarelor iluzii autohtone“, esenţa rămînînd ascunsă în acele plămădiri stranii, pline de praf. Ferite de privirile oamenilor, ciudatele păpuşi duceau o existenţă ce sfida mersul existenţei celorlalţi: unele stăteau jos, altele vorbeau, mîncau, se rugau, întruchipînd acele gesturi care „ne fac să fim ceea ce sîntem“, căci, credea meşterul şi mai tîrziu fiul său, unui popor poţi să-i schimbi istoria, tehnologia, cultura, arta şi literatura, dar nu-i poţi schimba gesturile. Iluzie spulberată destul de repede, deoarece bătrînul le vede şi pe acestea dispărînd. Candoarea necizelată a felului în care-şi suflau nasul ori se uitau în jos cînd mergeau pe stradă se transformă în gesturi corcite. Bătrînul moare cu speranţa că „oamenii de la noi urmau să fie suficient de fericiţi încît să nu-i mai imite pe alţii“. Cînd un negustor încearcă varianta „exotică“ a expunerii ciudatelor manechine, acestea semănau atît de mult prin poziţii şi gesturi cu muşterii aflaţi dincolo de geamuri, încît rămîn neobservate. Negustorul le hăcuieşte mînios cu ferăstrăul: „după ce întregul care dădea noimă gesturilor a dispărut, braţele şi picioarele au sfîrşit prin a fi folosite ani de zile, în mica vitrină a măruntei prăvălii, spre a-i înfăţişa gloatei din Beyoglu umbrele, mănuşi, cizme şi încălţări...“.