OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

José ORTEGA Y GASSET
Citeva lectii de metafizica
Traducere din spaniola de Sorin Marculescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999, 160 p., f.p.


„Metafizica este un lucru inevitabil“, afirma la un moment dat Ortega Y Gasset intr-una dintre prelegerile care alcatuiesc substanta densa a cartii sale consacrate acestei teme. Si, intr-adevar, parcurgind cele paisprezece „lectii“ de metafizica, cititorul, indiferent daca adera sau nu la sistemul de gindire propus de Ortega Y Gasset, nu poate sa treaca peste aceasta provocare. Inevitabilul ar decurge tocmai din faptul ca metafizica se confunda, in viziunea filozofului spaniol, cu viata, cu biografia fiecaruia dintre noi; altfel spus, facem metafizica vrind-nevrind, pentru a ne salva din mijlocul „circumstantei“, in conditiile in care substanta radicala a vietii este nesiguranta, iar constientizarea acestui fapt presupune, obligatoriu, aspiratia spre siguranta, necesitatea ineluctabila de „a fabrica“ o anume certitudine:
„Metafizica nu este o stiinta; ea este constructie a Lumii, si acest fapt, construirea lumii cu circumstanta este viata umana. Lumea, Universul, nu e dat omului; ii este data circumstanta, cu continutul ei incalculabil s…t. Interpretarea pe care i-o dam circumstantei, in masura in care ne convinge, in care o credem, ne face sa ne aflam in siguranta, ne salveaza“. (p. 108)
Demonstratia sa porneste de la premisele cele mai simple, de la date concrete si umile, reusind, treptat, printr-o desfasurare de investigatii graduale, sa delimiteze acest adevar prim (viata, trairea). Perspectiva sa este, in datele ei esentiale, incontestabil diferita de cele doua orientari majore din istoria filozofiei, realismul si idealismul.

Caci gindirea lui Ortega Y Gasset incorporeaza, pe de o parte, elementul subiectiv, peripetia temporala, biografia (in spiritul lui Descartes), dar pe de alta parte asuma, cu reprezentantii orientarii realiste, si in opozitie cu Descartes, elementul obiectiv, lumea exterioara, cu toata concretetea ei indubitabila:
„A afirma ca realitatea radicala sint lucrurile era o greseala, pentru ca realitatea lucrurilor nu e sigura decit atita vreme cit un subiect cugetator asista la ea. Prin urmare, nu e posibil sa existe doar lucruri, daca ar exista doar lucruri nu am putea fi siguri de nimica, adica nu ar fi sigura existenta, realitatea a nimica. Numai in masura in care lucrurile sint gindite de mine am siguranta ca ele se gasesc, dar atunci, ceea ce e sigur sint nu atit ele, cit gindirea mea despre ele. Realitatea lucrurilor, asadar, complica realitatea gindirii.“ (pp. 123-124).

Minimalista prin excelenta, metafizica ratiovitalista a lui Ortega Y Gasset, topeste, intr-o sinteza sui generis elemente de idealism si realism, insistind, in descendenta fenomenologica, asupra relatiei dintre subiect si lume, si intorcindu-se, iarasi si iarasi, la acel adevar prim care este viata, viata in sensul cel mai nepretentios al cuvintului. Acesta este nucleul dur al sistemului propus de filozoful spaniol – trairea, vazuta ca singura realitate care „poseda, fara doar si poate, formidabila conditie ca toate celelelate realitati, oricare ar fi ele, sa fie incluse in ea, deoarece toate acestea exista pentru noi in masura in care le traim, adica in masura in care apar in cadrul vietii noastre.“ (p. 44)

Desi respinge solutia evadarii intr-o circumstanta imaginara si sanctioneaza orice forma de utopie, totusi Ortega Y Gasset incearca sa gaseasca o explicatie a mecanismelor dupa care functioneaza procesul de mitizare. Aceasta rezida, dupa parerea sa, tocmai in nevoia compensatorie de siguranta: „s…t cind inventeaza mitul vargutei fermecate si, o data cu ea, o lume magica in care i se realizeaza, fara efort sau rezistenta, toate dorintele, omul nu da o definitie directa a lumii reale, ca lume in care dorintele nu se implinesc s…t, dar in faptul de a imagina un asemenea mit, el isi exprima indirect siesi, ca, in secret si fara sa o stie, conteaza pe o lume defavorabila si anti-magica, adica pe o lume alcatuita din ingrediente care ne insala, care nu ne servesc.“ (p. 86)

Mitul paradisului pierdut si al baghetei magice, nostalgia lumilor fermecate din care omul a fost alungat, constituie cea mai sigura dovada ca lumea concreta este tocmai anti-paradisul (este perplexitate, alarma necontenita, dezorientare):
„Lumea magica e o circumstanta imaginara in care totul ne-ar servi, in care pamintul nu s-ar cutremura niciodata. In acea lume omul ar trai un sentiment de siguranta imperturbabila. Dar daca o imagineaza, o face pentru ca, in aceasta lume, in cea reala, in cea care nu trebuie sa fie imaginata de catre om, ci care-l invaluie si-l intemniteaza inexorabil, el se gaseste nesigur, strain si pierdut.“ (p. 86)

Dar a trai este tocmai opusul acestei forme, de evaziune, este „a scapa de-a inotul“ in acest aici si acest acum, nu intr-o circumstanta imaginara, este, la urma urmelor, o forma de eroism, caci ce altceva poate sa insemne a accepta circumstanta in realitatea ei efectiva, cu toata incarcatura sa istorica? Dar este un eroism... inevitabil...
In ultima instanta, metafizica aceasta, foarte umana si, paradoxal, practica, presupune un elogiu implicit al realitatii, al vietii de aici si de acum, singura care contureaza pentru noi, care ne raneste cu durerile si nefericirile ei, dar si singura care ne da plenitudinea existentei.
La sfirsitul lecturii, putem avea impresia ca prelegerile de filozofie pe care le-am parcurs compun un univers nu cu totul strain, in fond, de cel fictional (stiut fiind ca metoda filozofica a lui Ortega Y Gasset este naratie dramatica, peripetie), un univers in care conceptele se redimensioneaza, apar reimprospatate, revitalizate si surprinzator de actuale.