OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bogdan TATARU-CAZABAN(coord.)
Pluralitatea metafizicii medievale. Istorie si structuri
Editura Polirom, Colectia „Seminar. Filo-zofie“, Iasi, 2005, 374 p.


Sub titlul Pluralitatea metafizicii medievale. Istorie si structuri, Bogdan Tataru-Cazaban reuneste o suma de texte mai mult sau mai putin recente – de la Étienne Gilson pina la antologatorul insusi – in jurul temei „ce este filozofia medievala?“. Intrebarea nu este formulata in gol. Telul ei e acela de a aduna, in tentativa de a gasi raspunsul sau raspunsurile potrivite, un grup de cercetatori pasionati de domeniu. „Stimularea unei comunitati stiintifice aflate inca la inceput“ in Romania – in cadrul careia B. Tataru-Cazaban, un foarte promitator exeget, ocupa deja un loc important, alaturi de Ioan Ica jr., Alin Tat s.a. – este un deziderat care revine si in dialogul cu tinarul expert ce apartine aceluiasi domeniu, Alexander Baumgarten. Dupa ani de eforturi, cei doi interlocutori resimt ca imperioasa conturarea unei piete autohtone de idei si de proiecte relevante pentru gindirea Evului Mediu.

Absenta ei face ca, pe de o parte, reusitele sa nu poata fi corect estimate si sa ramina fara urmari, iar, pe de alta parte, demersurile sa fie sortite marginalitatii si ra-refierii. Antologia privitoare la istoria si structurile metafizicilor medievale este, prin urmare, un adevarat program de „chemare la cruciada“ intru afirmarea triumfatoare a nobilei preocupari.

Este salutar entuziasmul care da curs pasiunii pentru revizitarea, traducerea si evaluarea celor care au asezat in cheie rationala revelatia divina, chiar daca racordarea intentionata cu traditia europeana in domeniu, asa cum apare ea in introducere, poate fi completata. Ramine inexplicabila absenta lui Nicolae Iorga dintre contributorii romani la cunoasterea domeniului, desi la sfirsitul anilor ’80 ai secolului trecut s-au reeditat vo-lumele scrise de el despre marile carti ale evului de mijloc, intr-o editie datorata lui Alin Gherman. Si, tot la fel, s-ar fi putut avea in vedere si unele pagini din filozofia lui Lucian Blaga, ce se revendica mai cu seama de la filozofia bizantina. Asemenea omisiuni pot fi explicate prin conceptia profesata de Bogdan Tataru-Cazaban cu privire la filozofia medi-evala in general. El pare dispus sa extinda cercul acesteia de la sfera latinitatii si asupra gindirii arabe, dar cea evreiasca il gaseste intr-o atitudine circumspecta – desi astazi beneficiem de exemplare exegeze datorate lui Gershom Sholem si lui Moshe Idel –, iar filozofia bizantina ii retine atentia printr-un singur autor.

Si totusi: daca intelegem Evul Mediu nu numai printr-o identificare cu feudalismul clasic, apusean, ci intr-o accep-tiune pur practica, drept cadru cronologic, decupat in durata lunga a istoriei cel putin europene, de nu si universale, atunci nici una dintre aceste arii de cultura nu poate lipsi de la apelul exegetilor. De acord insa ca una dintre expresiile de excelenta ale filozofiei medievale este cea occidentala si totodata crestina, chiar daca Ibn Sinna, Ibn Rosd si alti islamici, pe de o parte, si Moshe ben Maimon, pe de alta, nu pot fi in nici un chip trecuti cu vederea. Adaug, pentru conformitate cu pledoaria de mai sus, ca nici numele lui Grigorie Palamas nu este de ocolit in acest context, chiar daca, la prima vedere, ceea ce a dat el ramine de revendicat mai degraba pe seama teologiei ortodoxe. Valorizarile politice ale isihasmului, privit in unele ambiante aulice rasaritene ca filozofie politica, indreptatesc includerea lui.

Din acest punct de vedere, afirmatia dupa care „Oricit de rar am face apel la Evul Mediu, s-ar cuveni sa ne insusim totusi o imagine mai putin statica, mai putin monolitica, pentru ca efortul care ne revine nu este acela de a respinge «prejudecatile» medievale, ci propriile prejudecati despre Evul Mediu“ (p. 9) se probeaza in chip neasteptat. Ea nu poate fi decit incuviintata si intarita, mai cu seama ca pe teritoriul nostru a fost profesata filozofia scolastica de cea mai autentica factura occidentala. Ma gindesc, acum si aici, la Gerard de Cenad (Morisena), monahul italian sanctificat curind dupa moartea lui din 1046, autorul tratatului Armonia lumii sau talmacire a cintarii celor trei coconi catre Isingrim dascalul. Traducatorul lui, istoricul Radu Constantinescu, putea figura cu depline drepturi in succinta reconstituire introductiva, mai cu seama ca in vremea nu tocmai aureolata a dictaturii ceausiste – volumul a-parea in 1984 – nu erau multi romanii care produceau asemenea prodigioase editari. Daca ar fi consultat Armonia lumii…, B. Tataru-Cazaban ar fi intilnit, in Cuvintul inainte semnat de Razvan Theodorescu, si mentionarea unor „...informatii de epoca potrivit carora in asezamintul cistercian de la Igris – nu departe de Cenad [...] – erau cititi, catre 1200, Cicero si Seneca, Anselm de Canterbury si Yves de Chartres, intr-un climat scolastic ce era in fond acelasi, cu minime nuante si diferente, din Anglia pina la Carpati“.

Macar istoricii culturii si civilizatiei noastre – Nicolae Cartojan, P.P. Panaitescu s.a. – puteau fi luati in discutie fara nici un rabat. Preocuparile lor pentru retrasarea cadrelor de dezvoltare generala a unei culturi, fara de care nu se poate incerca nici o estimare corecta a contributiilor de filozofie si teologie locala, indreptateau un apel de acest gen la acesti maestri ale caror contributii ramin – pentru mine, de neinteles – pe dinafara. Daca noua generatie de exegeti romani ai filozofiei medievale nu va include si ipoteza – deja probata – ca si prin aceste locuri s-au profesat idei si rationamente legate de credinta, de natura puterii seculare si de sensul existentei umane, profitind de excelenta asezare a arealului romanesc, intr-o zona a multiplelor interferente spirituale si culturale, o sansa uriasa a culturii noastre de a interesa si de a se redescoperi se va irosi iarasi. Ipoteza nu este noua si, in felul lui, pornind dinspre istoria si fenomenologia religiilor, a formulat-o deja, mai mult sau mai putin explicit, Mircea Eliade. Cred ca asumarea testarii ei ar putea fi unul dintre punctele forte ale specialistilor formati in Romania, sensibili la bogatia de nuante a fenomenului si la caracterul virginal al peisajului, abia marginal dezvaluit, deocamdata.

Despre aceasta complexitate imi atragea atentia Moshe Idel cu prilejul unei convorbiri aparute in revista Apostrof nu cu mult timp in urma. Dupa acest mare cunoscator al misticii iudaice, hasidismul s-a forjat asa cum il stim, cu fizionomia lui uimitoare si profund originala, pe la inceputurile modernitatii, intr-o zona situata la interferenta Poloniei cu Moldova integrata Imperiului Otoman, primind influxuri atit dinspre cultura catolica polona, cit si dinspre cea ortodoxa ucraineana si, poate, romaneasca, si dinspre Islam. S-ar putea obiecta ca hasidismul priveste mai curind religia decit filozofia. Dar asta ar insemna sa reducem insusi cimpul de investigat, caci filozofia medievala a insemnat, pretutindeni, gindirea in legatura cu teologia si cu experienta religioasa.

Faptul ca unele aspecte ale chestiunii ramin neinventariate de antologator nu este, la urma urmei, grav. Meritele antologiei, bine intocmite, cu o selectie de texte indispensabile, scrise de autori cu greutate in domeniu (Étienne Gilson, Paul Vignaux, Jan A. Aertsen, Olivier Boulnois si Anton I. Adamut ocupa o prima sectiune, Alexander Baumgarten, Jean Jolivet, Anca Vasiliu, Marie-Anne Vannier, Serge-Thomas Bonino, Basile Tatakis si Christian Trottmann pe cea secunda), fac din carte o reusita de neignorat. Prilejul este insa favorabil schimbului de idei si dincolo de marginile propriei specializari, drept care m-am simtit chemat sa astern gindurile de mai sus.