OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

I

Din cer picură noapte, colorează aerul, coboară printre şirurile de case. Devine compactă cînd se-aşterne pe sol, umple gropile. Denivelările dispar. Mă împiedic, tropăi milităreşte pe pămîntul uscat, prăfos – sau e nisip? –, încetinesc ritmul paşilor. Următorul felinar e foarte departe. Luminează slab.

Capilarele acestui oraş sînt negre, golite de oameni şi căptuşite cu Dacii roase de rugină, din ale căror pneuri ţîşneşte aerul; pisica ajunge dintr-un singur salt pe celălalt trotuar. Oriunde pun piciorul foşnesc frunzele. Mă sprijin de pereţi, mortarul se cerne pe capota maşinii; un vibrato subţire ca bătăile ritmice pe-o tobă de tinichea.

În lumina de neon a centrului de spălat autoturisme stau cîţiva bărbaţi; au doze de bere în mîini, mă văd, o femeie în geacă gri cu glugă care trece pe lîngă ei, grăbeşte pasul şi-şi închipuie cum se uită după ea bărbaţii de la centrul de spălat autoturisme. În întunericul capilarelor, mă aflu din nou în siguranţă... nu mai simt în ceafă pofta pe care vreau s-o uit.

Noaptea e ca un ficat care purifică oraşul de lumina zilnică. Sperii un cîine, el mă sperie pe mine. Îmi scuipă lătratul lui în ureche, sare sus de tot pe grilajul de fier. Lanţul zornăie. Îi răspund mîrîind. Acum urlă toată strada, în spatele gardurilor spumegă lătrăturile, clefăie şi hămăie şi nu pot decît să sper că gardurile sînt destul de înalte şi că le ţin piept. Brusc dau colţul pe altă stradă.

Merg pe mijlocul drumului printre Dacii din care se scurge rugina cînd le atinge vîntul în visul unor vremuri apuse; pe-atunci, mai erau daci şi aparţineau poporului trac; construiau oraşe, purtau războaie glorioase. Lîngă o maşină sticlesc doi ochi de pisică, mari şi galbeni. Preţ de-o secundă lovesc o doză de bere goală; animalul o ţîşneşte din loc, pînă dispare în întunericul străzii. Pe cer se arată luna.

Palidul astru e stigmatul nopţii, e şezutul ei, punctul ei orb. O dezbracă; ea nu-l poate ţine ascuns, el îşi duce viaţa lui, vine-pleacă, hrănit de lumină pînă se face rotund şi plin, exact ca acum. Degetul meu atinge parbrizul unei maşini, ezit – şi desenez totuşi în stratul de praf o movilă. Semn că am fost aici.

Norii se înghesuie în faţa astrului nopţii, movila dispare. Fac o mişcare greşită, îmi scrîntesc glezna, caut ceva de care să mă sprijin. Dacul se înclină sub greutatea mea. Eu mă sprijin de el, durerea se extinde, pulsează, îmi dă trup şi amintirea unui prieten mort; îmi mişc buzele ca să-mi menţin durerea şi amintirea în echilibru.

Noaptea învăluită de nori mă înconjoară, mă înfăşoară. Aştept. Tace. Golită de gînduri mă îndrept, mă pun iar pe picioare, şchiopătez, eu însămi o siluetă a nopţii pe asfaltul cocoşat, acoperit de frunze de-a lungul unei nesfîrşite parade de veterani. Şterg praful de pe parbrize şi desenez în ceaţa zorilor moviliţe, moviliţe multe cît cuprinde.

II

Ziua sparge noaptea, o face cioburi, mă expune, cît ai clipi, străzii care mă orbeşte cu stridenţa ei. Cu capul dat mult pe spate urmăresc cablurile negre care se-ntind deasupra străzii, formează îndoituri şi-şi fac loc de-a lungul zidului, în interiorul caselor, prin ramele geamurilor închise, prin canaturile uşilor zăvorîte.

Sînt corzi de nervi înfăşurate pe stîlpi stîrnind ca lianele de copaci, sînt frînghii, laţuri. Parcă înaintează. Tresar, mă ascund. Se apropie de mine ameninţător cu capetele lor, acolo unde au fost rupte sau tăiate, unde îşi dau arama pe faţă. Limbi de metal. Atît de neocrotite, rănite şi agresive.

Siluete diurne se tîrăsc cu umbrele lor în tramvaiele albe, coboară din autobuze, trec razant pe lîngă tine, înfăşurate în tablă colorată. În interiorul maşinilor strălucesc cioburi. Aorta bubuie, orbeşte, pute; guri de balauri scot limba la cer, prin parbrize sparte cade o ploaie de frunze. Aorta ţopăie: ar vrea să mai stau pe loc.

Caut pisica, ochii ei galbeni ca luna, paşii ei neauziţi. Îmi imaginez sensibilitatea perilor ei, forma ascuţită a urechilor, moliciunea şi netezimea blănii. Simt intensitatea cu care toarce, ascuţişul ghearelor şi cît de îndoite sînt. Mă vîr sub automobile, caut pe după copaci, ziduri umede au prins o crustă verzuie, inspir mirosul de mucegai.

Fără lumina de neon în hala de spălat maşini e mai întuneric ca-ntr-o burtă. Totul vibrează. Chem pe cineva. Nici un cîine nu latră în miezul zilei în spatele gardului. În geamul lateral al unui Range Rovers o femeie îşi trece pieptenul prin păr. Păr blond, lung; fusta e gata să-i plesnească pe şoldurile înguste. Se priveşte în oglindă, se rujează.

Ochiul înregistrează: cablurile electrice se balansează, turturele, pe masă, ţopăie o vrabie. Sub ferestre zuruie instalaţia de aer condiţionat, pe tavan se fărîmiţează stucul, două antene au rămas înfipte în acoperiş şi bărbatul care stă la restaurant vizavi de o femeie o mîngîie pe obraz ca pe un copil – ochiul înregistrează mai departe.

Figura de pe poarta garajului are ochi rotunzi ca două cercuri, testicule şi un penis; o întîlnesc în mai multe ipostaze. Imortalizată cu spray-ul pe un zid vorbeşte despre marea de care nimeni nu se poate salva. La intersecţie, figura se intersectează cînd mi se descarcă bateria. Aorta tresaltă. Din cer cad frunze galbene. Cioburile sclipesc şi bărbatul din restaurant îşi mîngîie femeia pe păr.

În gînd îmi aduc noaptea înapoi. Capilare negre, golite de oameni, un vibrato subţire ca bătăile ritmice pe-o tobă de tinichea. Şuieratul aerului care ţîşneşte din pneuri. Frunzişul, freamătul lui în liniştea aceea. Aorta bate semnalul de-alarmă, trezeşte Dacia, alungă ochii galbeni-lunari din amintire şi cel gol încearcă să comunice pe tabla vălurită că lumea se-nvîrte în jurul lui.

III

Mă rănesc cu un ciob. Preţ de-o secundă tace şi vîntul. Nimeni nu vede. Nimeni nu miroase ziduri umede de-un verde suspect. Nimeni nu simte vibraţia în blană; nu se aude pisica torcînd. Nici un cîine nu hămăie. Nici un lătrat nu spumegă peste garduri. Nici o stradă nu schelălăie. În nisip, pe sub frunze picură sînge.

Figura de pe trunchiul copacului are testicule, un penis şi se holbează la mine. Tace. Nici o frunză nu cade pe jos. Nici o pasăre nu zboară prin rămuriş. Nici o pisică nu o pîndeşte. Copacul şi-a pierdut coroana. Doar figura îşi mai află loc pe trunchiul mort. Şi ăsta e tot Bucureşti. O după-amiază în Bu-cureşti. Nici o durere nu pulsează.

Lîngă Dacii au parcat mai tinerele Mercedes, Audi, două Renault-uri. Curate lună, ies din hala de spălat maşini, la soare. Moţăie pe trotuar. Visează la viitor. Vrînd să ocolesc, mă frec de şirul de case. Fărîme de tencuială mi se prind în păr, rămîn lipite de rochia mea. Urmele zidurilor umede de-un verde suspect mă stigmatizează.

Îmi tîrăsc piciorul după mine să adun frunzele la un loc. Le împing din toate părţile înspre mijlocul străzii. Unde cade soarele luminează brun-auriu. Conservele de bere aruncate strălucesc. Nu mă sperie nici un lătrat de cîine, nici o figură încremenită pe-un trunchi care se holbează la mine. Cu piciorul amorţit fac movile de frunze, movilele se înmulţesc şi cresc.

O Toyota trece razant pe lîngă mine. Un Range Rover, un Ford. Stivuiesc iar frunzele, mă ajut şi cu mîinile. Cîinii îşi întind gîturile. Îşi rotesc albul ochilor prin colţuri. Se asmut în haite, adulmecă movilele mele, hămăie pe urmele unui Renault, o iau la fugă. Cei închişi în curţi se-agită. Mă odihnesc la umbra celei mai înalte movile.

Gropi la tot pasul pe stradă, picioare aproape lungi, infinite, gluga gecii mele. Îmi desprind un braţ, îl îndoi, îmi trec degetele prin părul lung, negru; fărîme de mortar se cern pe jos ca un polen, prin aer se-nvîrt particule de culoare, un fast mirosind acru. Amprenta zidului pe hainele mele s-a şters.

Îşi linge blana de pe burtă, îşi linge laba, îşi freacă urechea cu laba. Cu perii tactili măsoară spaţiul dintre pereţi. Unde îl atinge se mişcă frunzele. Preţ de-o secundă tresare speriată. De la distanţă, traficul hurducă laolaltă siluetele diurne în drum spre casă.

Un curent rece îmi izbeşte ochii, pătrunde prin fisurile zidurilor, clipeşte la lumină, un tremur fin al perilor, blana ei luceşte. Îşi încovoaie spinarea, îşi ridică-n sus coada, îşi îndoaie vîrful cozii. Îşi roteşte şi-şi întoarce urechile în toate părţile. Aşteptăm, aşteptăm dispariţia umbrelor cu torsul tăcut. Peste Bucureşti cerul are un licăr galben-violet.

Traducere din limba germană de Nora IUGA

Jolanda PINIEL s-a născut la 16 martie 1969 în Winterthur, în Elveţia. A studiat etnologie şi teoria literaturilor hispanice la Universitatea din Zürich. A fost jurnalist (Radio Zürich) şi realizator de filme documentare.

În prezent lucrează la un roman, a cărui acţiune are tangenţă cu România.

Între octombrie 2008 şi februarie 2009 a obţinut

o bursă NEC (New Europe College) la Bucureşti,

acordată de Fundaţia Culturală din Zug, Landis&Gyr. Textul „Metamorfoze bucureştene“ (impresii poetice) a fost aşternut

pe hîrtie cu acest prilej.