OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A facut parte din Comisia Tismaneanu, ca expert, scriind capitolul despre „memorialistica de detentie“. in 2007, Ruxandra Cesereanu va publica la Editura Cartea Romaneasca un volum de poezie – Atingerea. Tot in 2007, la Editura Polirom, in colectia „Ego. Publicistica“, autoarea isi va aduna textele de atitudine reunite sub titlul Naravuri romanesti. Marea surpriza va fi un poem de 70 de pagini scris impreuna cu Andrei Codrescu. De ce vorbim de viitorul scriitoricesc al Ruxandrei Cesereanu? Pentru ca ne-am saturat sa-i vedem doar latura sobra si analitica, exprimata in ultimele doua carti: Decembrie 89. Deconstructia unei revolutii si Gulagul in constiinta romaneasca. Memorialistica si literatura inchisorilor si lagarelor comuniste si in volumul de studii, coordonat in 2006: Comunism si represiune in Romania. Istoria tematica a unui fratricid national, toate aparute la Editura Polirom. Credem ca a venit vremea sa o recuperam pentru literatura pe Ruxandra Cesereanu, dupa prinosul oferit istoriei recente. Altfel spus, cind Ruxandra Cesereanu revine la proza si la poezie e un semn bun. Normalitatea literara ar putea sa ne inhate si sa ne subjuge, intr-o dorinta stranie de a ridica literatura, adica un joc gratuit, la rang de excelenta.

Ce faceai in decembrie 1989?
Eram redactor la Directia de difuzare a filmelor din Transilvania. Din 17 decembrie, incepusem sa ascult la Europa Libera inregistrarile cu vocile din strada ale timisorenilor; tin minte vocea unei femei care le striga soldatilor sa nu traga ca sint si ei romani. Discutam cu amicii mei din Cluj ceea ce se intimpla la Timisoara, dar cu voce joasa, cu prudenta. in 21 decembrie eram foarte agitata, vazusem la televizor mitingul lui Ceausescu si imensa stupefactie a dictatorului care fusese intrerupt. Pe vremea aceea, Corin Braga era referent literar la Teatrul din Sibiu. Tin minte ca in 21 decembrie mi-a dat telefon la slujba si mi-a spus: La noi a inceput, in sfirsit! Sibiul se mobilizase inca de dimineata, n-a asteptat mitingul lui Ceausescu. Corin mi-a mai spus ca, la inceput, i-a fost frica, dar pe urma a intrat in coloana protestatarilor care incepuse marsul prin Sibiu. Apoi a zis: miine, pune-te pe tren si vino la Sibiu, ca daca e sa murim, sa murim impreuna.

Erati prieteni sau erati casatoriti?
Eram casatoriti, dar eu aveam slujba in Cluj, iar el in Sibiu. Faceam naveta; ma duceam eu la Sibiu sau venea el la Cluj. in 21 decembrie, pe la ora 3 si jumatate, am ajuns acasa si am auzit primele focuri. Mi-am dat seama ca ceva se intimpla, dar recunosc ca n-am mai indraznit sa ies din casa. Eram ingrozita, credeam ca cel putin jumatate din Cluj e impuscat. Nu stiam ca se trage in aer.


- Prin gradina bunicului mai tiuiau gloante

Si te-ai pus pe tren?
Da, dimineata am luat trenul sa ma duc la Sibiu, la Corin, sa murim impreuna. Calatoria mea a durat foarte mult: in jurul orei 12.00, cind am ajuns la Razboieni, trenul a fost oprit, televizoarele au fost scoase pe peron pentru multimea care alerga prin gara. Am inceput sa ne imbratisam in tren. Trenul a stationat foarte mult la Razboieni; deja se auzeau primele zvonuri ca vor fi bombardate garile si liniile ferate. Abia pe seara am ajuns la Sibiu. Corin ma astepta in gara, unde tiuiau gloantele. Mi-a zis ca trebuie sa fugim. Am luat-o pe cai laturalnice ca sa ajungem acasa.

Acum nu ti se pare o comicarie, fuga voastra din calea gloantelor?
Nu, nu. Nu cred ca erau simulatoare. Cred ca se tragea, intr-adevar. Era un haos in Sibiu, legat de faptul ca Nicu Ceausescu era prim-secretar acolo. Cred ca oriunde ar fi fost Nicu Ceausescu prim-secretar s-ar fi produs haos. Acum se stie ca in Sibiu au tras militieni in militari si s-au ucis unii pe altii, adesea din greseala. Si au fost executii sumare, tot din greseala, fara nici o motivatie.

Ati ajuns cu bine acasa?
Da, am ajuns cu bine. Prin gradina bunicului mai tiuiau gloante. Bunicul n-avea nici o problema, facese razboiul, trecea printre gloante cit se poate de pasnic, fara frica. Se mira de noi. Pina la Craciun am stat in casa. Existau, deja, victime la Sibiu. Corin fusese in oras, marsaluise in 21 decembrie, vazuse morti si raniti. Cind am ajuns eu la Sibiu, mi-a spus sa stam in casa, ca sa nu fim in pericol.

Cit timp ati stat in casa, la Craciun, te-ai gindit ce vei face peste cinci, peste zece, peste cincisprezece ani? Te-ai gindit la vreun proiect anume?
Nu, nu, nu. Atunci eram foarte bucuroasa si exaltata si vedeam viitorul foarte roz, eram foarte optimista. Dar nu mi-am facut planuri. Si nici nu mi-am dat seama cit de greu si cit de oribil va fi anul 1990 si ce prestatie infioratoare va avea Ion Iliescu. Sigur, m-a deranjat cind Iliescu a spus ca Ceausescu a intinat idealurile comunismului, dar mi-am spus ca oamenii n-au formate, inca, reflexele unei vorbiri libere. Si Platforma FSN-ului m-a indus in eroare. Ea avea toate datele unui document democratic. Dar evolutia urmatoare a distrus toate iluziile: FSN-ul s-a transformat in partid politic, minerii au venit la Bucuresti sa faca ordine.


- Am scos tot ospiciul din mine

Tu ai debutat in 1989, cu un volum de proza, Calatorie prin oglinzi.
Volumul a aparut cu vreo 20 de zile inainte de 1989.

Si urmatoarea carte?
Au fost doua carti de poezie: Zona vie si Gradina deliciilor, in 1993.

De ce carti de poezie?
Erau volume scrise intre 1985 si 1989. Eu le propusesem Editurii Dacia din Cluj, inainte de caderea lui Ceausescu. Mi s-a spus ca sint prea periculoase, prea dure, ca nu pot sa apara; foloseam o serie de cuvinte: cutit, singe, viol, pe care editura nu le-a acceptat. Si nici eu n-am vrut sa-mi mutilez poeziile, eliminindu-mi acele cuvinte. Si editura mi-a cerut proza. Le-am dus volumul de proza – acela era un microroman kafkian – cu o parabola totalitara. A fost considerat mai putin periculos pentru ca era plasat intr-o atmosfera atemporala, nu era precizat unde se intimpla, cind se intimpla. Mi s-au bagat si niste fraze cu „bombe care explodau“, cu „soldati care erau imbracati in uniforme kaki“. Oricum, voi regreta toata viata ca am debutat inainte de 1989.

De ce?
Ar fi fost bine sa nu accept nici o modificare. Mai bine raminea un roman de sertar.

Au urmat doua volume de poezii. De ce poezie si nu proza sau memorialistica?
Eu ma consider, in primul rind, poeta. Poeta pina in unghii sau din cap pina in picioare. Asta a fost dorinta mea dupa 1989: sa ies in lume ca poeta. Cele doua volume despre care ti-am vorbit, Zona vie si Gradina deliciilor, erau gata, erau finisate si ma reprezentau. De Zona vie ma simt reprezentata si astazi, de Gradina delicilor mai putin.

De ce?
Gradina deliciilor mi se pare tendentioasa sau oarecum tezista, suna tendentios. Pe vremea aceea, exista o violenta in mine, care putea sa aiba efect creator, dar care putea sa fie si tezista. Asa o simt eu astazi. N-o reneg.
Mai departe, pina astazi, vrei sa fii considerata poeta, in primul rind?
Sint, la egalitate, poeta si prozatoare si, mai apoi, eseista. Prima mea ipostaza, launtrica, este cea de poeta si prozatoare.

Scrii repede poezie?
La Oceanul Schizoidian am scris intr-un fel de transa. Eram intr-o perioada oarecum „nevrotica“, eram foarte tensionata, mi se intimplasera lucruri care m-au atins launtric. Voiam sa exorcizez acel rau interior pe care il simteam. Dupa acel volum am simtit ca am scos tot ospiciul din mine.


- Violenta este certificatul meu

Am mai auzit chestia asta: scriitori care isi exorcizeaza o anume suferinta, foarte concreta, prin scris. Te-as intreba: oare chiar se poate intimpla o exorcizare?
Eu am niste nevroze foarte puternice legate de chestiunea mortii, care m-au marcat din adolescenta. Este o tema care ma obsedeaza. Nu pentru ca as fi suferit niste traume, dar nevrozele persista. Prin intermediul unor personaje din Oceanul Schizoidian am reusit sa-mi formulez nevrozele si sa incerc un catharsis. Asta nu inseamna ca am scapat total de spaima de moarte cind am scris acel volum. Dar, in momentul respectiv, dupa ce am ispravit volumul, am simtit ca mi-e mai bine, ca sint puternica, ca pot, intr-o anumita masura, sa controlez aceasta tema, care ne marcheaza pe toti. Problema este cum sa depasesti spaima si sa vezi o anumita lumina care sa te ajute sa intelegi.

Ce sa intelegi, care e apasarea ta?
Eu nu sint impacata, nu mi-am rezolvat chestiunea mortii. Exista ceva in mine, din adolescenta, ceva inefabil, ceva ce nu pot sa controlez. Eu nu mi-am gasit o solutie prin care sa exorcizez, dar incerc; cel mai bine imi iese in poezie.

Spui ca „poetul trebuie sa fie o bestie, sa-si descopere latura salbatica, fiind simultan vinat si vanator, anatomist care diseca si cadavru de disecat, victima si calau“. Poetul ca bestie: bestia cui si impotriva cui?
Poezia mea este o poezie violenta. De ce este o poezie violenta? Vreau sa fiu foarte onesta cu mine insami. Ma gindesc ca singurul lucru prin care poti sa le arati ca esti autentica este sa te uiti in oglinda si sa scoti din tine nu doar ce ai bun si frumos, ci si raul. Pentru autenticitate, violenta este certificatul meu, este esentiala. Si mai trebuie sa-mi recunosc nevrozele. Eu nu vreau ca nevrozele mele sa treaca de la mine la cititori, ca papusile voodoo. Dar imi doresc ca cititorii mei sa se exorcizeze odata cu mine. Cind vorbesc despre „poetul ca bestie“, am in vedere ca poetul trebuie sa-si exteriorizeze raul dinlauntru si sa nu cosmetizeze nimic. Poetul nu trebuie sa se aseze dupa paravane, sa-si fardeze traumele. Violenta trebuie sa fie autentica. Daca ne uitam in jur, la cei tineri, eu nu cred ca ei mai pot simti raul. Au vazut atita rau, sint atit de caliti la cultura Internetului, la jocurile cu roboti care se omoara intre ei, cu fetite ucise de papusi, cu masini care schingiuiesc, care decapiteaza, care mutileaza. La cei foarte tineri s-a ajuns la un fel de „banalizare“ a raului in care ei nu mai simt.

Ti-ai auzit poeziile rostite pe o scena, de un actor?
Da, rar. Nu sint foarte bine interpretate. Cred ca cel mai bine mi le interpretez eu.

Ai avut lecturi publice?
Da. intr-un anumit caz oamenii s-au speriat putin. Am ales un poem care avea o tenta reala. Era despre o prietena a mea care a innebunit, care ramasese inchisa in lumea ei, care nu mai comunica aproape cu nimeni. inainte de a citi poemul, am explicat auditoriului ca voi face un transfer simbolic in mintea personajului despre care am scris si voi incerca sa redau nebunia de acolo. Am recitat mimind nebunia din capul ei. Jumatate din sala a fost entuziasmata, jumatate s-a speriat.

Ai avut lecturi publice in strainatate?
Am avut cinci iesiri in strainatate cu recitaluri de peozie, la Bratislava, Viena, Venetia, Roma. Impactul cel mai mare l-am avut la Venetia, in 2003 si 2004.

In cartile tale de proza, in Nebulon, spre exemplu, e mult erotism. Mai stiu ca iti place Henry Miller. De ce?
Henry Miller a avut curajul sa fie el insusi, sa incalce tabuurile, sa-si scuture cititorii de mentalitatea amortita, sa incalce prejudecatile fara sa-i pese. A fost foarte liber. Si a sublimat prin arta chestiunea erotismului. Cine gusta proza lui Henry Miller trebuie sa accepte ca e un scriitor care a ajuns la capatul celalalt.

Si la tine cum e?
La Tricephalos m-a interesat o cautare a feminitatii si o cautare a androginului. in 2007 voi publica o carte de proza numai despre barbati, unde am portretele a o suta si ceva de barbati. Am simtit nevoia sa scriu o carte despre barbati, care sa completeze demersul meu despre cautarea feminitatii.
Cu cartea despre barbati te-ai gindit la o replica data lui Cartarescu?
Nu. Portretele barbatilor din cartea mea sint foarte scurte, au vreo 30-40 de rinduri fiecare. E un fel de gradina zoologica in care exista si frumosi, si uriti, si prosti, si destepti, si simpatici, si antipatici, si diafani.

Unii se vor recunoaste?
Poate ca da, dar e o carte de fictiune, n-au dreptul sa se recunoasca. in plus, nimeni n-are de ce sa se supere. Asa arata si lumea femeilor: cu destepte, cu proaste, cu urite, cu frumoase, cu femei simpatice, antipatice sau enervante. in finalul cartii, exista si scurte „anchete“ in care intreb femeile cum vad barbatii si apoi ii intreb pe barbati cum se vad pe ei insisi.

Ai raspuns la o ancheta, la Cluj, in care ai fost intrebata „de ce iubim barbatii“. Si acolo te-ai inchipuit barbat si ai spus ca barbatul ar trebui sa-si duca iubita intr-un marsupiu.
Cind am lansat Tricephalos, la Gaudeamus, acum citiva ani, m-am intilnit cu un prieten din Cluj. Eu l-am intrebat: cum iti inchipui lumea barbatilor si lumea femeilor? Si el mi-a zis asa: mie mi-ar placea sa fiu femeie. Daca as fi femeie as sta intr-un marsupiu al barbatilor, as fi hranita, mi-as spune rugaciunile in marsupiu impreuna cu barbatul meu. Si eu i-am zis: da-mi mie aceasta imagine a femeii-marsupiu. Iar el mi-a zis: ia-o.

Ruxandra, vorbesti despre povestirile din Nebulon ca despre un vin-marmelada. Cum vine chestia asta?
Vinul-marmelada e un vin foarte vechi, solid. Eu imi aduc aminte de o localitate in judetul Bistrita, Lechinta, unde sint niste podgorii celebre. Noi avem un prieten care ne mai aduce vin de Lechinta; e sifonat si foarte putin dulce. La Lechinta exista vinul-marmelada. E un vin solidificat din care daca maninci mai mult de doua-trei lingurite te imbeti. Asa e si cu povestirile din Nebulon. Eu sint o faptura narativa. imi place sa scriu si sa ascult povesti.

Tu spui asa: „Sint atit de pasionata de povesti, incit din pricina lor as putea pierde trenuri, avioane, vapoare. Cred ca mi-ar tine si de foame“.
Exact. La Nebulon am scris cu foarte multa placere. imi plac oamenii umpluti cu povesti, care au nu doar capul, ci si burta plina cu povesti, care scot din ei povesti care minuneaza lumea, care te fac fericit. Mai iei o lingurita din vinul-marmelada, mai citesti o poveste din Nebulon.


- Lui Corin nu-mi place sa-i spun sotul meu; el e barbatul meu

Revin la o afirmatie anterioara: ai vorbit despre cautarea feminitatii. De ce iti cauti feminitatea?
Ne nastem femei, dar nu sintem in deplinatatea feminitatii de la inceput. A fost o cautare. Acum, la 43 de ani, ma simt mult mai libera si mai in deplinatatea mea decit eram la 20 de ani. Atunci, la 20 de ani, nu stiam o gramada de lucruri despre feminitate. Nu ma gasisem pe mine insami. A fost o ratacire, o cautare a feminitatii. Cred ca eu m-am gasit pe mine insami cam pe la 30 de ani.

De ce atunci? Ce s-a intimplat atunci?
Cred ca mi-am descoperit senzualitatea la 30 de ani. in acel moment am inteles ca a fi femeie nu e neaparat ceva rusinos. De cele mai multe ori, cresti cu niste tabuuri. Ti se spune ca relatia dintre barbat si femeie este una foarte clasica, are niste reguli stricte, niste bariere. Eu am vrut sa ma dezbar de toate presiunile inhibante. De pilda, lui Corin nu-mi place niciodata sa-i spun sotul meu. El este barbatul meu. De abia cind spun barbatul meu mi se pare ca relatia dintre noi este autentica. Cind spui sotul meu vorbesti despre o chestie oficiala si onorifica. Cind spui barbatul tau – asta e cu totul si cu totul altceva: e asumarea unei relatii launtrice si pina la capat.

Cind ai spus: Corin este barbatul vietii mele?
Au fost doua momente. La inceput, cind eram studenti, a fost o revelatie: acesta este barbatul meu, singurul potrivit mie. Apoi ne-am casatorit si cumva am crescut impreuna. Pe la 30 de ani am inteles: casatoria poate fi o taina. Tot atunci mi-am gasit feminitatea.


- Sa nu galopeze, sa nu se epuizeze inainte de vreme

Dar cind spui „femeia mea“?
La fel, este minunat sa spui femeia mea. E o chestie autentica, adevarata si foarte vie.

Studentele tale au tot o feminitate nepusa in valoare, isi cauta feminitatea?
Ele fac parte dintr-o generatie foarte precoce, care discuta despre sexualitate de la 13-14 ani, isi incep chiar experientele sexuale la virsta aceea. Generatia mea nu se mai potriveste cu generatia lor. Nu stiu care e cautarea lor si la ce ajung. Tot ce le doresc este sa nu se faneze prea devreme pentru ca viata e foarte interesanta mai ales dupa 30 de ani.

Asta depinde de fiecare, cit de mult se consuma pina la 30 de ani.
Tot ce le doresc este sa nu galopeze, sa nu se epuizeze inainte de vreme si sa ajunga la o placere si la o voluptate a vietii, care nu tin neaparat de erotism. Tin de bucuriile foarte simple. Noi tot timpul cautam lucruri esentiale, la inceput, avem utopii, sintem plini de mari pasiuni. Se intimpla, uneori, sa treci pe linga alesul sau aleasa ta fara sa stii ca el este; asta se intimpla tocmai pentru ca te grabesti spre marile chestii, fara sa vezi lucrurile mai apropiate, care poate nu sint incarcate de grandoare, dar sint autentice.

Au fost niste praguri, niste incercari, care te-au facut sa-ti gasesti feminitatea?
Cred ca, la mine, e legat tot de chestiunea mortii. in viata mea am avut, dar nu vreau sa vorbesc despre asta, un soc legat de moarte. A existat o rezolvare in acea situatie traumatica si din acel moment am perceput viata altfel si mi-am dat seama ca sint o femeie fericita. E foarte important sa ma bucur de lucrurile simple, de lucrurile calde de linga mine, nu de cele pe care le citesti in carti. Sigur, e foarte important sa nu-mi pierd tinjirile si marile idei, dar trebuie sa te bucuri de lucrurile de linga tine, pe care nu le vezi pentru ca vrei sa gasesti numai lucruri grandioase. Lucrurile grandioase sint chestii rasuflate, nu sint umplute cu tandrete si cu caldura.

Ai facut patru carti impreuna cu studentii tai de la Cluj. Cum ai lucrat cu ei?
Extraordinar. Sint niste minti iscoditoare, proaspete. ii inveti pina la un anumit punct si, de la un punct incolo, incep sa te invete ei pe tine cum sa nu cazi in rigiditate si cum sa nu devii manipulatoarea mintilor lor. Am citiva fosti studenti care au inceput sa se afirme in revistele romanesti, ceea ce ma bucura enorm. Ma simt bine prin ei. Cartile pe care le-am scos cu studentii au fost polemice, ei au polemizat cu mine, eu cu ei. Eu am considerat ca polemica este importanta si nu monogul. Studentii pot schimba aceasta tara, sint o generatie asupra careia nu a mai functionat spalarea creierului. La generatia mea, intr-o anumita masura, a reusit spalarea creierului. Eu simt ca am anumite ticuri si anumite reactii care tin de periaoda comunista.

De exemplu?
Am, uneori, niste reactii autoritare, niste derapaje autoritare.

Acum scrii o carte cu Andrei Codrescu. Cum e cartea?
Am terminat cartea, e vorba de un poem de 70 de pagini. L-am scris impreuna, prin e-mail. E un poem la doua miini, in care fiecare are partitura lui.

Cum se va numi poemul?
Nu pot sa divulg titlul. Ceea ce dorim este o editie de lux, in foarte putine exemplare, care sa fie semnate de amindoi autorii. Sper sa aiba o ilustratie grafica speciala; poate vom reusi ca ilustratorul nostru sa fie un celebru pictor american, care a lucrat cu Allen Ginsberg.

De ce ai inceput sa studiezi perioada comunista?
Am avut si o motivatie biografica. Bunicul meu patern, fost preot greco-catolic, a fost detinut politic timp de cinci ani de zile. El a fost inchis in inchisoarea Gherla. Tatal meu a fost marcat: in perioada studentiei, a trebuit sa ascunda ca tatal lui e detinut politic, ca sa-si poata continua studiile. Dar n-a fost numai chestiunea de familie. in 1990, s-a nascut o noua literatura, sau o paraliteratura, in care nu mai existau sopirle, jumatati si sferturi de adevar, s-a nascut aceasta memorialistica de detentie. Am fost fascinata de ceea ce s-a publicat din 1990 incoace. Am inceput sa citesc.

Ce ai citit in acei ani?
Ion Ioanid – inchisoarea noastra cea de toate zilele, N. Steinhardt – Jurnalul fericirii, Paul Goma – Gherla, Culoarea curcubeului, Soldatul ciinelui, Marcel Petrisor – Fortul 13, Bellu Zilber – Monarhia de drept dialectic (este experienta unui om care a juns sa decada si sa devina amoral sau imoral din cauza faptului ca a fost maltratat in inchisoare). Foarte interesant a fost impactul cu cartea lui Noica, Rugati-va pentru fratele Alexandru – o confesiune sfisietoare si o carte amorala: este experienta unui intelectual care a fost ingenunchiat. M-a impresionat, prin 1993-1994, cartea lui Ion Gavrila-Ogoranu, Brazii se fring, dar nu se indoiesc, cea mai importanta carte despre rezistenta anticomunista din muntii Romaniei. Cred ca s-a reusit, prin toate cartile scoase in acesti ani, o deprogramare a creierului in Romania; oamenii incep sa inteleaga mecanismele de inculcare ideologica. Cred ca si revistele din Romania sint implicate in acest proces de eliberare de comunism. Revista 22, de exemplu, incearca din 1990 aceasta realfabetizare politica. Nu stiu, insa, in ce masura s-a patruns la oamenii simpli cu aceasta decomunizare.

Cind ai scris prima carte despre experienta comunista?
In 1998 – Calatorie spre centrul infernului. Gulagul in constiinta romaneasca, cu o a doua editie in 2005, la Polirom, revazuta si adaugita: Gulagul in constiinta romaneasca. Memorialistica si literatura inchisorilor si lagarelor comuniste. La prima editie am lucrat sase ani, iar la editia adaugita am mai lucrat inca trei ani. A urmat cartea pe care am coordonat-o, Comunism si represiune in Romania. Istoria unui fratricid national. Ea a fost, la inceput, un proiect propus de Stéphane Courtois, care mi-a cerut sa coordonez pentru revista Communisme (al carei director este) un numar monografic dedicat comunismului in Romania. Textele in franceza au aparut in revista in 2005, variantele lor romanesti s-au publicat anul acesta in volumul mentionat. Sper ca e o carte reprezentativa pentru ideea de comunism si de represiune in Romania.


„Un bilci ofensator, cu girul PRM, secondat tacit de PSD“

Ai facut parte din Comisia Tismaneanu, ca expert. Presedintele Basescu a condamnat comunismul in Parlament. Din punctul tau de vedere, de ce a trebuit condamnat comunismul?
Raportul Comisiei a facut o deconstructie ideologica. Pina la un punct, la noi a functionat acest mit, ca doar punerea in practica a comunismului a fost malefica, dar ideologia comunista nu a fost ceva rau. Raportul pune in valoare ca raul, in comunism, porneste de la ideologie. Si mai este important intr-o privinta acest Raport: daca societatea civila a avut inca din 1990 o reactie la comunism, prin interventia presedintelui Basescu avem prima reactie la nivelul autoritatilor de condamnare a comunismului. Traian Basescu a fost, pe aceasta directie, mai impetuos decit presedintele Constantinescu; Traian Basescu are o forma de energie care a stiut sa o consume prin sustinerea Raportului de condamnare a comunismului, a inteles ca Romania trebuie sa-si asume o reactie oficiala, sa condamne ideologic si moral comunismul.

Cum ai ajuns sa lucrezi ca expert?
Cel care m-a solicitat si m-a convins sa devin expert al Comisiei, pe problematica memoralisticii de detentie, a fost Romulus Rusan. Cu el si cu Ana Blandiana am avut o legatura profesionala mai veche: particip la Scoala de la Sighet; in fiecare primavara, eu fac cu studentii si un curs de documentare la Memorialul Sighet. Sint mindra si de un alt lucru: am intermediat, pe linga Vladimir Tismaneanu, prezenta in acest Raport a unui studiu al istoricului basarabean Igor Casu. Acesta a publicat in volumul coordonat de mine, Comunism si represiune in Romania. Istoria tematica a unui fratricid national, un studiu intitulat Gulagul basarabean: deportari, represiuni, foamete (1940-1941, 1944-1951). Studiul lui Igor Casu a fost refacut si adus la zi pentru a fi inclus in Raportul Comisiei Tismaneanu. Paul Goma a facut, intr-una din interventiile sale, observatia ca o condamnare a comunismului ar trebui sa inceapa din 1940, din Basarabia. Observatia lui mi s-a parut justa si i-am sugerat lui Vladimir Tismaneanu – a acceptat din primul moment – sa-i solicite istoricului Igor Casu un text despre Gulagul basarabean, instaurat acolo din 1940, excelent sintetizat, pe valuri de arestare, pe valuri de deportare.

Ai fost, luni, in Parlament, unde PRM s-a facut de ris. Cum te-ai simtit in Parlament vazind valul de derbedei de la PRM?
Opozitia la Raportul Comisiei Tismaneanu este fireasca, daca exista intr-o tara democratica, apta sa permita o diversitate de opinii. Dar ceea ce s-a intimplat in Parlament in 18 decembrie a fost inimaginabil, totusi: un bilci ofensator, cu girul PRM (secondat tacit de PSD), pentru caricaturizarea discursului presedintelui Basescu. Prin urmare, Romania a ramas inca o „democratie originala“, unde libertatea este inteleasa haotic si grobian.

Inainte de prezentarea Raportului in Parlament, l-am auzit pe Mihai Pelin, la Antena 3, zicind ca Vladimir Tismaneanu este un „baietas“, o forma de injurie nu foarte diferita de ce am vazut in Parlament.
Romania nu e o tara normala. Reactiile, la noi, sint intotdeauna colerice. Sa spui ca Vladimir Tismaneanu e un „baietas“ este o injurie. Vladimir Tismaneanu este un politolog profesionist, Raportul ca deconstructie ideologica a comunismului are o intentionalitate foarte clara. Eu nu situ daca un politolog, cu peste 15 carti la activ, avind peste 50 de ani, mai poate fi numit „baietas“. E o forma de tachinare ranchiunoasa.

Crezi ca a fost, cu adevarat, un moment istoric?
Acest Raport asumat la nivelul autoritatilor, asumat de presedintele Basescu, este un moment istoric. Raportul nu are un caracter punitiv si justitiar: are un caracter informational si explicativ, este un dictionar ideologic explicativ, astfel incit romanii sa inteleaga de ce si ideologia comunista era rea, nu doar inchisorile si lagarele.

In Raport sint nominalizati, printre multi altii, Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor si Adrian Paunescu. Ion Iliescu nu s-a aratat in Parlament, iar PSD nu s-a comportat ca un partid european social-democrat. PSD a bagat capul in pamint, a tacut, l-a sustinut, prin complicitatea tacerii, pe Ion Iliescu.
Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor si Adrian Paunescu sint suparati fiindca sint vinovati. Totdeauna cei vinovati sint suparati si reactioneaza coleric. Toti trei stiu foarte bine de ce sint vinovati. Nici unul dintre ei n-a renuntat la ideologia comunista, asa incit se simt atinsi chiar in fibra lor interioara.