Destul de
repede, confruntat cu realitățile terenului, certitudinile mele au intrat
într-un proces de lentă erodare. Poate părea curios, dar tocmai răstimpul
petrecut în conducerea UTM a contribuit
mai mult decît toți anii de pînă atunci, dăruiți atîtor altor activități
responsabile, debarasării de sloganurile, tabuurile și rutinele îndoctrinării
mele comuniste. Procesul s-a derulat treptat, prin acumulări succesive, cu
intensificări și momente de șoc variabile, în pas cu experiențele vieții de
organizație și cu rezolvarea problemelor cu care mă confruntam. Nu l-am conștientizat
decît cu timpul. Îmi este acum cu neputință să-l evoc în desfășurarea lui
cotidiană, măsurînd, pas cu pas, felul în care s-a produs evoluția modului meu
de a înțelege ce se petrece de jur-împrejur și de a mă înțelege pe mine însumi.
Îmi e însă foarte clar punctul de plecare și mi-e tot atît de limpede
deznodămîntul, cu alte cuvinte, momentul originar, cînd s-a produs fractura, și
momentul de clară conștientizare a angajamentului meu ideologic, cînd a
survenit despărțirea de activitatea militantă, prin ieșirea forțată, dar
binevenită, din UTM. [...]
La un
Congres al
Comsomolului
Momentul
revelației l-a reprezentat un veritabil eveniment, nu o pățanie (după distincția
introdusă de Camil Petrescu), un eveniment neașteptat și exploziv, care m-a
aruncat dintr-odată în miezul fierbinte al unei grave dispute cu mine însumi.
S-a întîmplat anume că am participat la un Congres al Comsomolului, ținut la
Moscova, prin coincidență, la puțină vreme după cel de la București. Am avut
atunci privilegiul de a-l însoți pe Florescu în capitala sovietică. Mai e oare
nevoie să spun că am fost fericit de prilej? Eram pur și simplu fascinat de
perspectiva de a cunoaște citadela mondială a comunismului, orașul-erou pe care
nu-l putuseră cuceri armatele naziste în apogeul puterii lor, locul în care
munciseră și creaseră atîția scriitori și muzicieni de geniu, unde trăia și
lucra însuși tovarășul Stalin. Călătoria aceasta m-a mobilizat ca de puține
alteori în viață, m-a ținut de la început pînă la sfîrșit sub o mare tensiune.
Ea a și avut în spiritul meu ecouri durabile, de bătaie lungă. Am plecat cu o
enormă disponibilitate, pregătit să admir și să învăț. M-am întors, desigur, nu
vindecat de iluzii, dar cu întrebări, cu multe întrebări cruciale și, parcă, cu
presimțirea unui impas. S-a întîmplat altfel decît, cu deplină sinceritate,
scontasem.
N-am căzut
în extaz, ci, dimpotrivă, într-o stare de neliniște anxioasă, ascunsă, desigur,
privirilor altora, uneori chiar mie însumi. Am văzut la Moscova, în acea
primăvară friguroasă a anului 1949, multe lucruri care m-au impresionat. Notez,
fără a insista, în ordinea capricioasă a amintirii, aspectul posomorît, dar
monumental al orașului, care-și pansa de-abia rănile războiului, străbătut
încoace și încolo de trecători prost îmbrăcați, cu sacoșe în mîini, ca la noi
pe vremea lui Ceaușescu, cu bulevarde largi, moderne, fără personalitate, dar
cu admirabile vestigii ale unui trecut de pompă și ostentație: Kremlinul, cu
zidurile de fortăreață, prezervînd parcă un mister nonavuabil, Piața Roșie, cu
frumoasa biserică Vasile Blajenul, pitorescul cartier Arbat, Teatrul Balșoi,
Galeria Tretiacov, periferia cu case de lemn, ca în America secolului al
XIX-lea, metroul moscovit, de o luxurianță impunătoare. Mi-a plăcut amestecul
de elan, mîndrie și curiozitate reținută al congresiștilor, băieți zdraveni și
fete frumoase, veniți la Moscova din toate colțurile imensei lor țări, unii
arborînd decorații pentru fapte de bravură din marele război împotriva trupelor
naziste. Am rămas încîntat de ospitalitatea gazdelor, regretînd însă că toți
cei care ne înconjurau nu-și permiteau să iasă dintr-un soi de solemnitate
înghețată, extrem de formalistă.
Întîlnirea
cu Tatiana
Cînd
arareori ritualul protocolar era scos din uz, găseai oameni calzi, prietenoși,
dispuși la convivialitate, fără ifose, parcă dotați cu un surplus necheltuit de
tandrețe. În acest sens, din păcate, am reușit desprinderea de conveniențe cu
Tatiana Alexandrova, traducătoarea noastră, o rusoaică din Basarabia, care
vorbea destul de bine românește, de-abia în ajunul plecării. Florescu se dusese
să se culce, eu n-aveam somn. Mă învîrteam prin holul Hotelului Național, cu
lambriurile, lustrele, draperiile grele de tafta și aerul său distins, dar
vetust, de bătrînă doamnă din anturajul Rostovilor și al Bezuhovilor, nimerită
într-o contemporaneitate gălăgiosă și indiscretă. Căutîndu-mi un partener de
conversație, am dat peste Tatiana. În primul moment, mi-a refuzat invitația.
După ceva insistențe, a acceptat să facem împreună cîțiva pași. Un timp mi s-a
părut că eforturile mele de a dezgheța atmosfera sînt condamnate să eșueze.
Dar, treptat, treptat, inhibițiile ei au început să cedeze, vorbele i-au scăpat
de sub control.
Am rămas împreună două ore, poate mai mult, rătăcind pe străzi
pustii, într-o tăcere rareori interceptată de vreun automobil, căci traficul în
Moscova era destul de anemic, iar frigul înțepător îi gonea pe plimbăreți. Fără
să-mi facă mari destăinuiri, Tatiana m-a făcut să înțeleg că viața de fiecare
zi a omului sovietic arată cu totul altfel decît în pliantele de propagandă.
Dincolo de lipsurile provocate de război și încă neeliminate, existau o serie
întreagă de restricții incredibile: admiterea în universitate nu era permisă
oricui (de ce oare într-o societate care lichidase clasele exploatatoare?);
relațiile de corespondență cu colegii din Vest, deși neinterzise formal, erau
practic imposibile din cauza cenzurii; deși lectoră la universitate, Tatiana
n-avea acces la nici o revistă străină de specialitate. Mai rău era că
promovările nu depindeau de competență, ci de dosar, că principalul personaj
din Facultate nu era decanul, ci secretarul OB. Cel mai greu de mistuit pentru
mine a fost un alt fapt, pe care Tatiana mi l-a împărtășit cu mari ezitări, iar
cînd a făcut-o, s-a întors pe călcîie și a privit îndărăt să vadă dacă nu cumva
cineva ne urmărește și o poate auzi: ea însăși avusese dificultăți la angajare,
întrucît îi descoperiseră un unchi arestat. Potrivit ei, omul n-avea nici o
vină, afară de aceea că era evreu de origine și poet de meserie. M-am interesat
ce se întîmplase la judecată. „N-a fost judecat niciodată – mi-a șoptit Tatiana
–, la noi poți dispărea într-o bună zi, fără ca nimeni să știe unde ori pentru
ce.“ În noaptea aceea, am rămas treaz pînă spre dimineață, m-am tot gîndit și
răzgîndit la cele auzite. Era oare posibil? Nu puteam accepta ceea ce-mi
spusese traducătoarea, însă, pe de altă parte, n-aveam nici un motiv să-i pun
la îndoială mărturia. Desigur, limitarea accesului în universități, existența
cenzurii și arestările politice nu erau lucruri necunoscute mie; ele funcționau,
bine mersi, și în țara noastră, însă, cel puțin în ochii mei, aveau o bază
legală și o justificare: „noi“ eram obligați să uzăm de măsuri dure fiindcă
de-abia cuceriserăm puterea, mijloacele punitive erau, fără îndoială, un lucru
rău, dar, credeam eu cu o naivitate stupidă, ele erau inevitabile cîtăva vreme,
urmînd să fie apoi înlăturate. Oare programatic nu ne luptam pentru eliberarea și
drepturile întregii societăți? Negreșit că da. Și tocmai din acest motiv, nu
era normal să-ți pui întrebarea cum e cu putință ca tocmai în patria
socialismului victorios, cu peste 30 ani după Revoluția din Octombrie, să
subziste practici care ne întinează idealul?
Control
corporal
Alte
chestiuni șocante aveau să mă pună pe gînduri stînd de vorbă cu unii dintre
membrii delegaților străine prezente la Congres. Erau reprezentate toate
democrațiile populare, multe țări occidentale, europene și americane. Printre
delegați se găseau tineri care urmau să joace roluri proeminente în viitor: șefi
de state, ca Erich Honecker (RDG) și Ramis Alia (Albania), ori proeminenți
politicieni, ca Enrico Berlinguer (Italia), Raymond Figueres (Franța) ș.a. Eram
cazați cu toții la Hotelul Național, cu fațada spre Piața Roșie. Programul a
fost comun în primele trei zile, cît a durat Congresul. La ședința inaugurală
ne-am dus mînați de curiozitate și emoție: circula zvonul că va asista și
Stalin. Am traversat piața pe jos, lăsînd în stînga noastră mausoleul lui
Lenin, și am intrat apoi în Kremlin, unde, după ce am parcurs un întreg
labirint de holuri și coridoare, am ajuns la un terminal. Aici ne așteptau doi
ofițeri care ne-au invitat politicos să ne dispunem în șir indian. Apoi, în
ordine, am fost supuși unui control corporal, spre a se constata dacă nu aveam
cumva arme pitite prin buzunare ori sub haine. Am rămas cu toții absolut uluiți
de acest tratament. Eram reprezentanții de prim rang ai uniunilor de tineret
frățești, veneam de la un hotel situat în Piața Roșie, fiecare era cunoscut de
ceilalți și însoțit de traducătorii sovietici – cum le putea trece prin minte
că unul dintre noi ar fi venit cu un pistol?
Foarte iritați,
ca toți ceilalți, italienii și-au exprimat zgomotos protestul și i-au
apostrofat bășcălios pe ofițerii însărcinați cu percheziția, spre disperarea
traducătoarei lor, care-și frîngea mîinile. Însă ofițerii nu s-au sinchisit. Și-au
dus treaba la capăt, nepăsători, permițînd apoi fiecăruia, pe rînd, accesul în
sală. Am intrat, ne-am luat locurile într-un fel de balcon lateral de unde
ne-am adăugat așteptarea febrilă așteptării miilor de tineri, care produceau
laolaltă o rumoare surdă, ca a mării spulberate de vînturi. Spre dezamăgirea
tuturor, nu Stalin a venit să aducă salutul PC al US, ci mareșalul Budionîi, un
erou al războiului civil, dar o victimă a celui cu naziștii, un fel de Moș
Teacă împodobit cu o mustață falnică, răsucită în capete, purtînd o uniformă
acoperită de atîtea decorații încît te întrebai ce s-ar întîmpla dacă ar mai
căpăta vreuna; el a citit mesajul, fără intonație și poticnindu-se, dar sculînd
mereu sala în picioare pentru a-l ovaționa pe genialul conducător și gloriosul
PC al US. Au urmat, în continuare, după un ritual inamovibil, executat fără greș,
saluturile organizațiilor de masă, începute cu pionierii, continuînd cu
femeile, sindicatele, oficialitățile Moscovei, în fine cu delegații străini, în
numele cărora a vorbit Berlinguer, singurul care n-a uzat de limbajul de lemn,
dar a încheiat și el cu urarea fierbinte pentru marele Stalin. După pauză a
prezentat raportul de activitate secretarul general al Comsomolului, N.A.
Mihailov, un bărbat în putere, de 45-50 de ani, cu fața impasibilă și ochii
stinși. A durat aproape două ore, urmînd ca, din după-amiaza acelei zile, să
înceapă dezbaterile propriu-zise. Tatiana Alexandrova, care-și luase conștiincioasă
notițe pe întreg parcursul expunerii, ne-a rezumat textul în liniile sale esențiale.
Italienii,
revoltați de mascarada alegerilor
Încă în
seara acelei zile ne-am întîlnit toți oaspeții la cină, după care, risipiți în
mici grupuri chiar în sala de mese ori prin saloane, am intrat în contact unii
cu alții. Legătura s-a stabilit, în primul rînd, în funcție de limbi, căci
fiecare i-a căutat pe cei cu care se putea înțelege fără intermediar, apoi au
jucat, desigur, și afinitățile. Am ajuns astfel în societatea
italo-francezilor, cu care am trăncănit atunci și am continuat s-o fac în
zilele următoare, pe apucate, nu schimbînd idei, ci – cum s-ar spune în teorie
– exersînd funcția fatică a limbajului, respectiv, comunicînd banalități, ca în
orice relație pe cale de constituire. După două seri, ieșind de la Balșoi, unde
aplaudasem cu entuziasm baletul Lacul lebedelor de Ceaikovski, cu Ulanova, o
dansatoare de excepție, italienii m-au tras cu ei la barul hotelului (pe-atunci,
după știința mea, nu existau în centrul Moscovei nici cafenele, nici
bistrouri). Au vrut întîi să afle cum stau lucrurile la noi, după care discuția
a deviat către congresul la care asistasem și care se încheiase chiar în ziua
aceea, cu cîteva ore mai devreme.
Unul dintre
însoțitorii lui Berlinguer – i se spunea Giulio, numele de familie nu mi-l
amintesc – părea contrariat de caracterul de spectacol al întîlnirii comsomoliștilor.
Totul funcționase pe baza unui plan pregătit pînă în cele mai mici amănunte,
fără nimic spontan, fără cea mai neînsemnată discuție pro și contra. Fiecare
vorbitor își citea textul, în completă independență de ce se spusese înainte,
astfel că, în locul unei dezbateri, congresul se transformase într-o înșiruire
de monologuri. Mai mult: conducerea care fusese aleasă constituia de fapt
expresia voinței partidului, deoarece partidul, prin trimișii lui,
consultîndu-i probabil și pe membrii conducerii comsomoliste în funcție,
întocmise lista de candidați, care corespundea cu numărul locurilor
disponibile, fiecare votant avînd dreptul, în caz că nu e de acord cu o anumită
persoană, s-o taie de pe listă și s-o substituie cu oricare alta. Însă, în
acest mod, era absolut cert, datorită dispersării voturilor negative, că toți
candidații propuși urmau a fi aleși. Însă felul acesta de a desemna Comitetul
Central constituia o mascaradă – era de părere Giulio –, n-avea nimic de-a face
cu democrația. Berlinguer, care-l ascultase atent, interveni pe un ton liniștit,
ca și cum ar fi dorit să calmeze discuția. Îi reproșă lui Giulio exagerarea.
Argumentarea lui nu ținuse seama de condițiile locale, ea aplica un concept de
„democrație“ forjat în Vest și șlefuit acolo, unor realități cu totul diferite.
Poporul de mujici al Rusiei trăise întotdeauna într-un regim autocratic, sub
stăpînirea unui țar atotputernic. Aici lipsea o tradiție de gîndire liberă, nu
exista o cultură a democrației care să fi făcut posibilă, pînă la Revoluția din
1917, diseminarea în rîndul maselor a ideilor de drepturi ale omului și cetățeanului.
Însă Giulio se grăbi să riposteze. Reaminti că nu pusese în discuție votul dat
de popor într-o împrejurare sau alta, ci se referise la desfășurarea alegerilor
într-un conclav comunist, unde participanții se numărau printre cadrele de
nădejde ale partidului. Aici nu se mai punea problema nivelului politic, a
nivelului slab de conștiință revoluționară. Era vorba despre militanți. Și
atunci se punea întrebarea: nu le revenea oare răspunderea de a discuta absolut
liber în congresul propriei organizații candidaturile pentru viitorul comitet,
de a nominaliza persoanele preferate și de a opta între ele? Or, la Congresul
Comsomolului am fi asistat la o tentativă de a frauda principiile democratice: șiretlicul
consta în folosirea tuturor aparențelor unei alegeri, însă fără a fi vorba de o
alegere reală (deoarece numărul de locuri era egal cu numărul de candidați),
ceea ce conducea la rezultatul dinainte stabilit. Nu regăsim oare aici – se
întreba retoric Giulio – suspiciunea, politica neîncrederii față de militanți,
existența controlului absolut al centrului asupra cadrelor?
Pe măsură ce
dialogul se derula, îmi apărea tot mai limpede semnul de întrebare pus asupra
activității mele politice, deși Giulio nu făcuse nici o aluzie la ea. De fapt,
habar n-avea cum se petrecuseră lucrurile la București. Eu însă mă simțeam
implicat. Nu mă gîndisem niciodată că procedura alegerii, așa cum o practicasem
acasă și o regăsisem, fără nici o modificare, la Congresul Comsomolului, ar fi
pseudodemocratică. Pur și simplu, nu-mi pusesem problema. Dar, în calitate de
exponent al sistemului, ascultasem acum criticile camaradului italian,
deopotrivă, cu stupoare și jenă. Rechizitoriul său îmi reamintea ceea ce știam,
de fapt, foarte bine, dar nu mă neliniștise pînă atunci, anume că mandatul
care-mi fusese încredințat venea de la conducere, nu de la alegători. Eram
tulburat, dar și surprins de vehemența incriminării. Pînă la urmă, perspectiva
criticii italienilor nu era oare burgheză ori social-democrată? Am simțit
nevoia să reacționez, de fapt, să mă autojustific. Într-o franceză șovăitoare,
sub imperiul emoției, am încercat să contraargumentez, să dezvolt temeiurile
pentru care în țara mea, în România, folosirea metodei alegerilor controlate
era totuși plauzibilă.
În esență, am
evocat contextul nostru politic: ne aflam după cucerirea puterii, în momentul
istoric al trecerii la realizarea marilor reforme structurale. Ne ciocneam însă
de lipsa specialiștilor, a cadrelor calificate în toate domeniile, și
întîmpinam ostilitatea unei mari părți a populației. „Dar – mă întrerupse
Berlinguer, cu o mirare probabil simulată – n-ați cîștigat alegerile din 1946?“
„Nu. În realitate, le-am pierdut, le-am cîștigat numai pe hîrtie, fiindcă
rezultatele au fost falsificate.“ Am continuat apoi susținînd că era imperios
necesar ca forțele de avangardă să acționeze viguros și unitar. În asemenea
condiții – spuneam eu –, controversele trebuie să tacă. Și, de altfel, votul pe
bază de opțiuni multiple nu trebuie considerat un fetiș, nici un test definitoriu
pentru existența unei democrații adevărate. În orice caz, nu în țara mea,
lipsită de tradiții democratice autentice, unde, în perioada interbelică,
regele numea mai întîi prim-miniștrii, urmînd ca aceștia să organizeze apoi
alegerile, pe care, cu ajutorul administrației, le cîștigau întotdeauna. În
situația concretă de la noi, restricționarea procesului electiv era
regretabilă, dar, într-un moment revoluționar, necesară. „Prin urmare – mă
apostrofă Giulio – revoluția cere suspendarea democrației?“ „Doar temporar – am
răspuns –, în faza luptei pentru putere, eventual a fazei de consolidare de
imediat după izbîndă.“ „Fie – concedă el. Explică-mi însă de ce sovieticii
continuă să mențină controlul birocratic al cadrelor și restricțiile impuse
libertăților? Au învins în război, au lichidat clasele exploatatoare, n-au a se
teme de nimc. Și totuși, ei țin poporul în hățuri, uzează de o cenzură foarte
drastică și, în același timp, își celebrează sistemul drept cel mai înaintat
din lume…“ Convorbirea alunecase pe un teren primejdios. Berlinguer interveni
autoritar, dar cotind-o spre glumă: „Destul – spuse el –, am tăiat destul firul
în patru. După atîta analiză, vă propun să trecem și la sinteză…“. Acestea
fiind zise, comandă un rînd de votcă.
Am revenit
de la Moscova, încîntat de exterioritățile călătoriei, dar într-o stare de
spirit tensionată, pe care nu mi-e ușor s-o evoc după atîția ani. Făcînd
efortul de a-mi regăsi comprehensiunea de atunci, fără a-mi selecta și a-mi
deforma ideile din perspectiva zilei de azi, trebuie să mărturisesc că ceea ce
văzusem și auzisem acolo n-a încetat să mă preocupe luni și luni de zile. Și nu
e greu de înțeles de ce: a fost, cu siguranță, unul dintre primele prilejuri,
dacă nu chiar cel dintîi, în care am avut conștiința unui început de fisurare a
betonului meu ideologic. Desigur, în mare măsură și la un nivel aparent, marea
metropolă a comunismului îmi adusese multe satisfacții și confirmări. Ideea
însăși că pășisem pe pămîntul udat de sînge și lacrimi, unde armatele lui Napoleon
intraseră și găsiseră doar case incendiate și străzi pustii, iar trupele
naziste, cu toate ordinele imperative ale lui Hitler, nici nu reușiseră să
pătrundă, unde se găsea Kremlinul – creierul revoluției mondiale –, îmi făcea
inima să-mi bată mai repede. Urmărisem apoi cu viu interes extraordinarele
eforturi de îndepărtare a urmelor războiului, vastele lucrări de reconstrucție și
înfrumusețare a orașului. Admirasem mîndria, hotărîrea, încrederea în sine și-n
destinul marii lor patrii pe care le manifestau tinerii comsomoliști.
Ascultasem cu mare emoție destăinuirile despre atrocitățile și suferințele
războiului, dar și despre eroismul tăcut, cotidian, a milioane și milioane de
bărbați și femei dinapoia frontului, confruntați cu lipsuri și greutăți fără precedent.
Mă impresionase extraordinara preocupare a regimului pentru pătrunderea
culturii înalte în masele populare. La Balșoi, unde – am mai spus-o – fuseserăm
fascinați de grația și virtuozitatea Ulanovei, am luat act cu bucurie că enorma
sală era populată pînă la refuz de un public modest, de muncitori și funcționari,
deși spectacolul avea loc într-o zi de lucru. Prețul biletelor, comparativ cu
ceea ce știam din țările occidentale, era foarte redus, lucru adevărat și
pentru costul cărților ori al ziarelor.
Restricționarea
contactelor
Dincolo,
însă, de toate aceste aspecte fugare și de altele în aceeași notă, care le-ar
putea completa, smulse parcă agendei unui turist obișnuit, se deschide un
orizont cu hotare cețoase, în care mișună interogații și surprize teribile.
Exact în acest cîmp problematic voi intra acum, el conține de fapt, rezumativ,
dar sincer, sumarul îndoielilor și frămîntărilor mele. Am să plec de la o
observație, la prima vedere cel puțin, banală. Fără îndoială, gazdele se
întrecuseră pe sine în a ne oferi tot ce socoteau oportun pentru a ne face șederea
la Moscova cît mai agreabilă. Dar de ce oare ne trataseră ca pe niște milionari
americani? Ospitalității lor desăvîrșite li se putea aduce o singură obiecție,
una singură, dar esențială: ne alcătuiseră un program inadecvat calității și
dezideratelor noastre, pe deasupra bătut în cuie, care nu permitea nici o
evadare, dînd impresia neplăcută că ar fi urmărit să ne limiteze inițiativa și
să ne ferească de întîlnirea cu localnicii. Ne organizaseră, de pildă,
vizitarea unei uzine și a unui colhoz, desigur unități fruntașe ale economiei
sovietice, unde totul părea nu doar bine, ci superlativ. Experiența a fost însă
frustrantă: căci după ce am ascultat lungi rapoarte plicticoase despre
realizări, exact cînd am început să punem întrebări și discuția se urnea,
devenind interesantă, șeful expediției a intervenit să suspende dialogul
de-abia înfiripat, rugîndu-ne să ne reluăm locurile în autobuz; am fi intrat,
chipurile, în criză de timp, iar interpreții noștri, pur și simplu obsedați de
respectarea scrupuloasă a orarului, nu mai știau cum să ne convingă să ne
grăbim. Era la mijloc o stîngăcie a șefului ghizilor sau, pur și simplu,
aplicarea unui ordin venit de sus, acela de a fi împiedicați să discutăm cu
cine ne place?
Azi n-am
nici o ezitare să răspund că restricționarea contactelor trebuie să fi fost
intenționată. Pe-atunci eram doar contrariat, deși presimțeam cumva adevărul
crud. Această bizară obstinație în închidere și nontransparență se asocia în
mintea mea neliniștită și altor fenomene înrudite ca semnificație, de pildă, cu
faimoasa secvență a percheziției de la Kremlin; acolo, am relatat deja faptul,
liderii tineretului comunist de pretutindeni, fidelii între fidelii Statului
sovietic și idealurilor ce-l călăuzeau, fuseseră supuși unui umilitor control
corporal, ca să se afle dacă nu veniseră cu arme asupra lor. Îndeosebi însă, nu
puteam uita vocea tremurătoare, expresia înspăimîntată, gestul instinctiv de a
privi înapoi spre a vedea dacă nu sîntem urmăriți, al Tatianei Alexandrova,
cînd consimțise să-mi dezvăluie drama ei de familie. De ce oare tînăra femeie
avusese comportarea unui individ hăituit? De unde această frică? De ce
suspiciunea părea să caracterizeze raporturile cetățenilor cu autoritățile și,
invers, ale autorităților cu cetățenii? Cum se putea explica această
neîncredere într-o societate care suprimase exploatarea omului de către om,
unde ar fi trebuit să domnească fraternitatea și înțelegerea reciprocă?
Ezitam pe
pragul înstrăinării de vechile convingeri
La ora
aceea, nu-mi trecea prin minte că puseurile paranoide veneau de sus de tot,
tocmai din vîrful piramidei, de la genialul, incomparabilul Stalin, cel care,
cu mult mai puternic decît cel mai atotputernic țar, avea drept de viață și de
moarte nu numai asupra trupurilor supușilor săi, ci și, ca un egal al lui
Dumnezeu, asupra spiritelor lor. În săptămînile următoare, reflectînd mereu și
mereu la cele petrecute la Moscova, îmi reveneau în minte întîlnirile cu
italienii. Îmi plăcuseră la ei degajarea, lipsa de poză, naturalețea cu care se
exprimau. Nu-și controlau fiecare cuvînt, cum simțeam că o fac sovieticii care
ne înconjurau, interpreții, ghizii de la muzeu, barmanul, chelnerii
restaurantului, muncitorii de la fabrică, de fapt, toți oamenii pe care-i
întîlnisem. Italienii, ca și ceilalți delegați occidentali, se comportau ca niște
oameni liberi, în vreme ce trimișii democrațiilor populare, inclusiv Florescu și
cu mine, dădeam senzația că sîntem în serviciu comandat, deci că ne supraveghem
mereu să fim „pe linie“: ori de cîte ori discutam „politic“, un fel de
automatism irezistibil ne împingea să fim prudenți, să ne măsurăm vorbele, să
utilizăm clișee, să adoptăm fără voie un aer crispat și tîmp.
Ca
întotdeauna, ieșirea din cercul propriu de viață și intrarea într-altul,
diferit, îți ascute privirea comparativă și te ajută să-ți vezi propria lume cu
ochi proaspeți, să evaluezi detalii care în mod obișnuit îți scapă, să
ierarhizezi altfel ce e socotit bine și ce nu. În lumina acestei schimbări de
perspectivă, începeam efectiv să „văd“ o serie întreagă de lucruri pe care,
altminteri, le avusesem și pînă atunci sub privire, dar pur și simplu nu le
remarcasem. Printre acestea, unul cu deosebire frapant era al variantelor
vorbirii, al diferenței instituite între public și privat. Ea apărea foarte
clar nu doar la mine, ci la toți colegii mei mai răsăriți, deși, desigur, cu
intensități diferite. Dar ce anume motiva această reținere a oamenilor de a fi
direcți și sinceri în public, adică în ședințe ori consfătuiri, de unde venea
impulsul lor de a se refugia în limbajul de lemn ori în echivocurile limbajului
diplomatic? Cum se putea explica faptul că tocmai pe terenul opțiunilor noastre
fundamentale discursul devenea artificial, tinzînd spre o cît mai insignifiantă
investiție personală? Pe-atunci nu eram în stare să găsesc un răspuns
satisfăcător acestor întrebări, deși le simțeam ponderea și arsura. Ezitam pe
pragul înstrăinării de vechile convingeri. De fapt, credeam încă în marile principii
umaniste și revoluționare și încercam să găsesc justificări raționale măsurilor
și declarațiilor cu care eram în dezacord, deși pentru asta mi-ar fi trebuit nu
doar o dexteritate dialectică superioară, ci și o indiferență față de minciună,
pe care n-o aveam. Mi-era și teamă să împing analiza prea departe. Statutul meu
de secretar mă împovăra din ce în ce mai mult. Aș fi fost fericit să-l pierd,
dar fără a fi dat afară, cu un picior în fund – și poate nu doar cu atît,
probabil și exclus din marea comunitate a militanților, ceea ce mi-ar fi fost
insuportabil. Bun, rău, partidul era totuși instrumentul prin care visul meu
putea prinde viață. Eram încă dispus să atribui caracterul repetitiv,
birocratic, de vigilență obtuză și agresivitate isterică a muncii noastre urgențelor
politice ale momentului. Consideram că, în marea confruntare cu forțele
imperialismului și acoliților săi, o strictă disciplină era necesară; că la
nivelul rudimentar al oamenilor care ne înconjurau nu se punea problema unor
alegeri multiopționale; că facultatea interpretativă a militanților trebuia
deocamdată cultivată în limite moderate; că aplicarea indicațiilor orientative și
a regulilor de joc, cu consecvență și fermitate, constituia condiția necesară a
mersului înainte. Desigur, greșeli se produceau, sus și jos, cu duiumul, dar
ele erau, unele, corectate, altele urmau a fi eliminate printr-un soi de selecție
naturală. Conta în primul rînd – îmi ziceam – cursul general, traiectoria
imprimată de planurile în derulare și de hotărîrile C.C.-ului. Voiam să cred
că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, restricțiile de toate soiurile vor
putea fi înlăturate, iar partidul își va estompa rugozitățile leniniste. Cînd
Giulio mă întrebase la Moscova dacă revoluția impune interzicerea democrației,
îi răspunsesem cu deplină convingere că reclamă doar suspendarea ei, deci o
oprire temporară, pînă cînd victoria regimului va fi fost deplin consolidată.
Dar deja la Moscova, Giulio îmi reamintise că sovieticii mențineau o formă
deosebit de coercitivă a dictaturii proletariatului chiar și după lichidarea
claselor exploatatoare și deplina construcție a socialismului.
Exemplul
sovietic mă tulburase atunci fiindcă dezmințea în modul cel mai categoric
speculațiile mele, iar legea ascuțirii luptei de clasă pe măsura apropierii de
societatea socialistă – ultima teză cu care geniul lui Stalin îmbogățise
tezaurul marxismului – nu era de natură să mă încurajeze. Aveam oare vreun
argument, unul singur, care să ne dea certitudinea că partidul comuniștilor
români avea să împlinească ce nu reușise ori nu voise să realizeze partidul lui
Lenin și Stalin? Începusem să mă îndoiesc, iar îndoiala e ca un venin, îl
absorbi în cantități mici, fără să-ți dai seama, dar pînă la urmă te ucide. Și
totuși (coerența nu era pe-atunci în posibilitățile mele) mă agățam, cu
disperarea înecatului, de false axiome salvatoare. Pe cît îmi pot descîlci
ghemul încurcat al contradicțiilor, una mai ales se afla la temelia
optimismului meu pragmatic: principiile folosite de PC al US ca să transforme
Rusia, țară dintre cele mai înapoiate ale Europei, în cea de-a doua putere
militară și economică a lumii, cu un rol decisiv în victoria asupra forțelor
hitleriste, fuseseră confirmate de istorie. De-aici urma că aceleași principii
puteau fi aplicate cu succes și în alte țări, firește, adaptate la condițiile
locale. La noi, burghezia nu dusese pînă la capăt procesul de modernizare.
Partidul Comunist se angajase să realizeze acest mare deziderat istoric. În
pofida complicațiilor, a erorilor de abordare și execuție, a numeroaselor
laturi negative, credeam sau voiam mai degrabă să cred că drumul pe care
pornisem era cîștigător. Cîștigător? Desigur, aberam, nu voiam să-mi pierd
iluziile, simțeam enorm, dar gîndeam monstruos. Încă.
(intertitlurile
aparțin redacției)
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters