OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În 1973 ai evadat din România în Statele Unite. În Un fel de jurnal ai scris că rămînerea în România este o „sinucidere intelectuală şi psihologică“. Dat fiind faptul că oamenii nu erau chiar liberi să plece din ţară sau să rămînă în România, formula mi s-a părut dură şi, de fapt, nedreaptă. Vorbeşte-mi despre această problemă, dacă vrei.

 

Vorbeşte-mi, te rog, despre cît de simplă sau de complicată este relaţia ta cu patria. Ştiu că, la un moment dat, te-ai repatriat, ţi-ai aranjat un apartament în Bucureşti, pentru ca, apoi, să-l lichidezi şi să te întorci cu grăbire în a doua ta ţară, America.

 

E o relaţie mult mai complicată decît mi-aş fi închipuit. Cînd am ales drumul exilului, ideea unei posibile întoarceri în România era exclusă. Ruptura era totală pentru că trăiam sub iluzia – succes al ideologiei impuse prin teroare – că regimul comunist e ireversibil. În discuţiile cu prietenii din România ajungeam invariabil la concluzia că sistemul nu se poate schimba decît dacă centrul lui slăbeşte sau cedează, iar acest centru, Uniunea Sovietică, nu dădea în anii ’70 semne de fragilitate. Că era fragil de pe atunci am aflat abia după implozia lui, care a fost pentru toată lumea o surpriză de imense proporţii (inclusiv pentru „kremlinologii“ americani, care şi ei credeau în ireversibilitatea comunismului). Marile surprize au totdeauna efecte retrospective, revelatorii, dar viitorul rămîne mereu misterios. În anii ’80 apăruseră totuşi anumite tendinţe centrifuge în Europa de Est – în Polonia, în primul rînd – şi, mai discrete, pe planul doar al reformelor economice, în Ungaria; iar în Uniunea Sovietică, „perestroika“ şi „glasnost“ deschiseseră poarta imprevizibilului. Ţin minte că şi eu, împreună cu prietenii din Bloomington, între care marele economist Nicolas Spulber şi matematicianul Ciprian Foiaş, am început să construim scenarii postcomuniste. La un moment dat, prin 1983-84, i-am trimis o scrisoare semnată de toţi trei lui Vlad Georgescu, director pe atunci la Europa Liberă. Îl rugam să difuzeze acel text, care propunea – foarte plauzibil, de altfel, în lumina evenimentelor de peste cîţiva ani – un model de trecere de la economia planificată comunistă la o economie de piaţă. Ideea era că venise timpul să se discute despre postcomunism şi despre tranziţia la capitalism şi democraţie. Vlad era prins în plasa preocupărilor de zi cu zi ale postului şi a refuzat, scriindu-mi: „În ţară oamenii mor de foame şi voi veniţi cu cai verzi pe pereţi“. Ce s-a întîmplat în România după 1989 nu putea fi (şi totuşi putea fi, în linii mari) prevăzut: în condiţii radical schimbate, rămînerea la putere a comuniştilor – securişti, nomenclaturişti de rangul doi – care au reuşit să se autodecapiteze (executarea lui Ceauşescu) şi, desfîinţînd Partidul Comunist, să-l recreeze pe baze noi, „democratice“ şi „originale“, ca FSN, FDSN etc., sub conducerea lui Ion Ilici Iliescu. În primăvara lui 1990, eu credeam încă – victimă a acelui wishful thinking de care e greu să te fereşti – în posibilitatea reîntoarcerii regelui Mihai la cîrma ţării, cum îi spuneam Gabrielei Adameşteanu într-un interviu pentru 22.

 

Ceea ce a urmat mi-a deschis ochii şi m-a făcut să-mi revizuiesc drastic aşteptările şi speranţele. Prima oară am venit în România în 1994, pentru doar două săptămîni, am revenit apoi la doi-trei ani distanţă şi, după moartea fiului meu, în 2003, cînd am depus urna cu cenuşa lui în mormîntul familiei de la Turnu Severin, vin în fiecare an. Pe monumentul funerar din cimitirul severinean se află acum, alături de al fiului, numele meu şi al soţiei mele, cu anul naşterii urmat de o linioară şi de un spaţiu alb. E poate forma supremă de repatriere, pe care n-aş fi putut-o visa în anii de exil propriu-zis, cînd ţara zăcea sub comunism. Ideea de a mă muta în România sau de a petrece în ţară majoritatea timpului datează tot din 2003. Am renuţat deocamdată la ea din motive practice: mi-am dat seama că petrec anual prea puţin timp în România ca să se justifice închirierea unui apartament. La bătrîneţe, am devenit un om liber şi în sensul că nu mai am obligaţii profesionale (sînt – ce ciudat mi se pare! ce ridicol! – pensionar) şi curînd, cînd va ieşi la pensie şi soţia mea, vom avea de ales între a ne păstra domiciliul aici, la Bloomington, sau a ne stabili altundeva, poate în România. Ce ţi-am spus pînă acum, dragă Marta, nu sugerează nici pe departe complexitatea situaţiei mele identitare. Simbolic, întoarcerea mea în România s-a produs cînd am început să scriu în româneşte pentru publicare în România, după mai bine de douăzeci de ani, în 1992.

 

Evident, am scris în româneşte – jurnale, o parte din corespondenţă – şi, între timp şi în măsura în care identitatea e determinată lingvistic, n-am încetat niciodată să fiu român, chiar şi atunci cînd mi s-a părut că a fi român e o ruşine şi o pedeapsă, chiar şi atunci cînd am detestat nu numai comunismul românesc, atît de grotesc şi de primitiv, dar şi România ca atare, „România eternă“, periferia periferiilor, blestemată geografic şi istoric să fie mereu la margine, fie că era vorba de Imperiul Atenian, de cel Roman, Bizantin, Otoman, Austriac şi Austro-Ungar, de cel Rus. După cîţiva ani în America, am început să văd România mai de departe, şi ce se întîmpla acolo era, ştiam, dureros, dar şi nespus de rizibil, cînd citeam în ziare despre „geniul Carpaţilor“, „Dunărea gîndirii“ etc. La un moment dat îmi pierdusem aproape complet imaginea României, care mai revenea, distorsionată şi înspăimîntătoare, în cîte un coşmar. Căpătam, pe nesimţite, şi o identitate americană – o identitate în bună măsură imaginară, îmi dau acum seama – mai senină, mai tolerantă, mai liberă de constrîngerile etnicităţii. Fapt e că identitatea mea românească, exotică aici, cu toate contradicţiile şi răsucirile ei, a putut coexista fără dificultate cu aceea de universitar american în cadrul, de altfel. foarte cosmopolit al lumii academice de aici. Lucrurile s-au complicat după naşterea fiului meu, în 1977, şi despre aceste complicaţii psihologice am povestit în Portretul lui M. Întrucît el nu vorbea decît englezeşte, m-a făcut să sufăr inabilitatea mea de a comunica cu el, la 2, 3, 4 ani şi, mai tîrziu, prin acel limbaj încărcat emotiv, firesc, inteligibil copiilor; engleza mea învăţată, limbă matură, n-avea acele flexibilităţi, acele cuvinte vag infantilizate, acele inflexiuni afectuoase sau subtil jucăuşe, chiar caraghioase, acele răsfăţuri verbale pe care mi le aminteam din propria mea copilărie.