OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gilbert DURAND
Aventurile imaginii. Imaginatia simbolica. Imaginarul
Traduceri de Muguras Constantinescu si Anisoara Bobocea, Editura Nemira, Colectia „Totem“, Bucuresti, 1999, 208 p., 50 000 lei


Traim cu adevarat intr-o lume dezumanizanta? In ce masura pierderea simbolurilor este ireversibila? Cit de mult apartinem zonei misterului si cit celei a logicii? Daca va intereseaza asemenea probleme, aceasta carte a lui Gilbert Durand poate deschide frumoase discutii.

Istoria lumii occidentale vazuta cu ochii unui antropolog se desface in zone de predominare iconoclasta (in care s-au trasat constantele civilizatiei occidentale: scientismul, conceptualismul, dogmele si conventiile) si cele de reinstaurare a simbolurilor (prin hermeneutici fie „reductive“ ca psihanaliza freudiana sau antropologia structuralista, fie „instaurative“ cum a fost cea a lui Ernst Cassirer, psihanaliza lui Jung sau Bachelard). Depasirea iconoclasmelor (teorii, idei, practici care anuleaza importanta simbolurilor si a reprezentarilor iconice, a imaginatiei in general) se poate face, propunea autorul in 1967, printr-o „convergenta a hermeneuticilor“ in care un rol esential il are „extrapolarea imaginarului la intreg continutul psihiei umane“ (p. 81): „integrarea intregii psihii in sinul unei singure activitati“ (fara rupturi intre rational si imaginar), considerarea mai multor niveluri „intrucitva matriceale“ in „psihia fiecarui individ adult“ („«tipare» simbolice culturale care vor deriva, accentua, sterge sau refula una sau alta dintre fortele de coeziune care anima atitudinile psiho-fiziologice ale unui adult normal dezvoltat“, p. 90). Imaginarul, ridicat, dupa cum se vede, din vechea situatie de Cenusareasa, este facultatea umana de echilibrare si organizare a regimurilor (atit timp cit, democratizeaza/dinamizeaza structura psihicului uman Gilbert Durand, „polaritatile divergente, imaginile antagoniste isi pastreaza individualitatea proprie“, momentele psihice nu se mai leaga intr-o sinteza, ci intr-o „poveste“).

Imaginatia simbolica are ca principala actiune refacerea echilibrului (cum orice facultate umana este „dinamica“, cuprinde mai mult de doua sectoare diferite sau chiar opuse, „regimurile“ antagoniste sub care imaginile se rinduiesc determina ca si simbolurile si, prin urmare, hermeneuticile sa fie duble). „Binefacerile“ gindirii simbolice sint urmarite in plan biologic (prin functia fabulatorie, care e una de „eufemizare“ a „putreziciunii mortii“, p. 109), in plan psihosocial (sanatatea mintala este o „tentativa de a echilibra un regim prin altul“, iar maladia care lasa sperante de vindecare e „hipertrofierea cutarei sau cutarei structuri simbolice si blocarea pe aceasta structura“; istoria culturala insasi prezinta alternante de „nopti“ si „zile“ in care nici o societate nu se incadreaza total si in fata reductiilor de tot felul solutia este tot o echilibrare si o convergenta: „o pedagogie tactica a imaginarului“). Functia „umanista“ a gindirii simbolice se vede in „acel «adaos de suflet», acea autoaparare impotriva privilegiilor propriei noastre civilizatii faustice“ (p. 116) pe care le aduce imaginatia. Ultima si cea cu adevarat integratoare este functia teofanica, prin care simbolurile (indiferent daca din „regimul diurn“ al ratiunii sau din cel „nocturn“ al misticii etc.) sint organizate „in serii care trimit mereu catre o infinita transcendenta ce se postuleaza ca valoare suprema“ (p. 116). Astfel, dincolo de viata pe care o protejeaza de teroarea mortii, imaginarul trimite la o viata a spiritului, dincolo de justetea constiintei, gasim tipul Celui Drept, dincolo de cetatea oamenilor, Cetatea lui Dumnezeu, dincolo de insasi aceasta permanenta „epifanie a spiritului“, simbolul „cauta o Mama si un Tata acestei vieti spirituale, un Drept al Dreptilor, un Rege al Ierusalimului ceresc, un Frate divin“ (p. 117).

Imaginarul (identificat aici cu gindirea mitica) are citeva caracteristici care il fac de neacceptat intr-un sistem guvernat de logica aristotelica: in primul rind „alogicul“, acel „tert dat“, pluralismul (permite fenomene situate intr-un spatiu si timp specifice, in care trecutul si viitorul nu depind unul de celalalt), apoi principiul de redundanta, identitatea non-localizabila (definirea ei nu se face prin incadrari concentrice ca in cercurile lui Euler, ci prin atribute), metonimie „holografica“ (desemnarea unui obiect prin relatiile pe care le are cu un alt obiect). „Gramatica“ este altfel organizata: „subiectul“ nu este substantivul (numele proprii sint de fapt atribute: Herakles inseamna „glorie a Herei“ etc.), ci „atributele“ si „verbul“ („nivelul verbal deseneaza adevarata matrice arhetipala“, p. 182); „diatezele“ verbale (pasiva-activa) sint substituibile (de exemplu vinatorul devine vinat).

Dar, dupa cum a subordonat toate compartimentele vietii psihice (ca principiu de echilibrare), imaginarul determina si caracteristicile, „cresterile si descresterile“ unei societati date, in ceea ce Gilbert Durand numeste „bazinul semantic“ (cu un termen imprecis, epoca). Sint identificate sase faze: siroirea („in orice ansamblu imaginar delimitat, sub miscarile generale oficiale, institutionalizate, transpare o eflorescenta de mici curente disparate si adesea antagoniste“ din care se va forma viitorul „curent“, p. 192), despartirea apelor („momentul cind, reunindu-se anumite siroiri, apare o mai mult sau putin puternica opozitie contra starilor imaginare precedente si contra celorlalte siroiri prezente“, p. 193), confluentele („un curent afirmat cu claritate are nevoie sa fie intarit prin recunoastere, prin sprijinul autoritatilor de moment, al personalitatilor, al institutiilor“, p. 195), numele fluviului (este „numele tatalui“ — personalitatea literara care „tipizeaza bazinul semantic in intregime“, „parintele literar“, chiar colectiv cum este, de exemplu, Scoala de la Tirgoviste pentru postmodernismul romanesc), amenajarea malurilor („consolidare teoretica a acestor fluxuri imaginare, insotita adesea de exagerarea anumitor trasaturi ale curentului de catre «fondatorii secunzi»“, p. 197; zona in care s-ar gasi astazi postmodernismul la noi?) si, in fine, deltele si meandrele („curentul mitogenic care a purtat imaginarul specific de-a lungul intregului curs al fluviului se uzeaza si atinge o saturatie «limita»“, p. 198).

In mod ciudat, stiintele imaginarului s-au nascut pentru reabilitarea functiei simbolice, iconice in general, intr-un secol in care s-a infaptuit „revolutia video“. In traditia deja cunoscuta si la noi a semnalelor de alarma ale intelectualilor impotriva pericolelor productiilor standardizate in cazul filmelor de cinema si al programelor de televiziune, gasim si aici reluata problema spectatorilor pasivi, la care „imaginea sufoca imaginarul“, valorile sint „nivelate“ si chiar, prin afluxul de informatii, efectul negativ se rasfringe la „puterile constitutive ale oricarei societati“ care sint „inundate si erodate de o revolutie civilizationala care le scapa de sub control“ (p. 203).

Dar dincolo de pesimismul de final, cel de-al doilea studiu ne prezinta, intr-o pletora entuziasta de informatii, extraordinara dezvoltare pe care a luat-o aceasta disciplina (studiul imaginarului) si larga ei aplicabilitate in orice domeniu: psihologie si psihanaliza, antropologie, etnologie, epistemologie, istorie si istoria imaginarului, literatura (prin mitocritica extinsa spre sociologie prin mitanaliza) s.a.m.d. Modelul din spatele ei se vrea un umanism deschis in care „simbolistica se confunda cu demersul culturii umane in intregime“ (p. 119). „Fie ca aceasta carte sa-l poata incita pe cititor sa devina, fara a renega ceva din cultura occidentala si din procesele sale de demistificare s…t, visator de cuvinte, visator de poeme, visator de mituri si sa se instaleze prin aceasta, din plin, in acea realitate antropologica mai vitala, mult mai importanta pentru destinul si mai ales pentru fericirea omului decit adevarul obiectiv si mort“ (p. 119).