OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Haine şi pantofi noi, căni, farfurii, prosoape, coltucul de pîine şi paharul cu apă lăsate cu grijă în camera funerară, „steagul“, „dosul“, găleata, găina şi, bineînţeles, coliva, şi, mai ales, lumînarea – obiceiurile de înmormîntare cunosc un asemenea „boom“, încît pînă şi medicilor din spitale li se pare normal şi binevenit să consoleze cu fraze de genul: „Mama dvs. a murit azi noapte, dar să ştiţi că a avut lumînarea aprinsă la creştetul capului“ (ca să-l parafrazez pe Brassens: On meurt de confiance – avec une telle médicine…). Dacă însă încerci să afli ce înseamnă, astăzi, aceste obiceiuri şi de ce sînt ele respectate cu atîta stricteţe, primeşti inevitabil un singur răspuns: „Aşa se face.“ În cel mai fericit caz, poţi da de cîteva explicaţii cu iz „creştin“, de genul „haina nouă reprezintă sufletul nou“, în fapt, însă, ele nu interesează pe nimeni. Sensul acestor obiceiuri s-a uitat demult şi numai îndeplinirea lor acurată mai este importantă. Cu alte cuvinte: prin aceste obiceiuri se perpetuează forme golite de conţinut. Şi cum ar putea fi altfel – avînd în vedere faptul că ele sînt rămăşitele străvechilor credinţe ale unor comunităţi primitive?

 

În aceste comunităţi, gîndirea este „magică“ şi „prelogică“ (ceea ce, cum subliniază Lucien Lévy-Bruhl, nu înseamnă însă că ea ar fi „antilogică“ sau „alogică“). Între imaginar şi real nu există pentru ea nici un fel de delimitare, aceste categorii formează încă un tot, sînt contopite. „…ea nu se constrînge, înainte de toate, ca gîndirea noastră, să se abţină de la contradicţie. Ea se supune în primul rînd legii participaţiei. Astfel orientată, ea nu se complace în mod gratuit în contradicţie [...], dar nici nu se gîndeşte să o evite“ (Lévy-Bruhl). Aşa se face că, în viziunea ei, poţi fi în acelaşi timp om şi animal sau aici şi acolo. Tot ceea ce atingi, tot ceea ce produci, tot ceea ce „participă“ la fiinţa ta, devine „prelungirea“ ta, eşti „tu“. Nu întîmplător, cînd mori, tot avutul tău este înmormîntat/ars odată cu tine: hainele, armele, casa îţi sînt consubstanţiale, parte din tine. Rămase în urma ta, neîngropate sau nearse, ele pot avea efecte nefaste asupra celor vii. Un fir de păr, o rămăşită de unghie, urma pasului în nisip – sînt în aceeaşi măsură parte din persoana ta. Căzute în mîna unui vrăjmaş, acesta poate acţiona magic asupra lor, pentru a te lovi mortal pe tine. De asemenea, un vrăjitor poate acţiona asupra organelor tale, care încorporează esenţa vitală, „manna“, şi te poate omorî. În revers, tot ceea ce a aparţinut unui vrăjitor poate să te ajute să-ţi însuşeşti puterile lui. (Pentru o mai bună ilustrare a acestor credinţe primitive, fie-mi permis a aduce exemplul unui „părinte profesor“, care în Anno Domini 2009, propovăduieşte la postul naţional de radio că prin „pîinişoarele“ şi „vinişorul“ acela „îl mîncăm pe Cristos“). Ceea ce dînsul exprima, în fond, în acest mod neaşteptat canibalistic este tocmai faptul că, mîncînd pîinea şi bînd vinul, credincioşii „participă“ la „Cristos“, adică îşi însuşesc „manna“ acestuia.)

 

În acest context, nu este de mirare că „întîmplările“ din vis se întîmplă, pentru mentalitatea primitivă, „de-adevăratelea“ şi că au, bineînţeles, repercursiuni asupra vieţii din stadiul de trezire. „La Cherokees [...] cînd un om visează că a fost muşcat de un şarpe, el trebuie să urmeze acelaşi tratament, ca şi cînd ar fi fost într-adevăr muşcat“(Lévy-Bruhl). Un alt exemplu al netăgăduitei importanţe a viselor îl găsim în – din punct de vedere al dezvoltării gîndirii totuşi mult mai evoluate – Iliada – cînd Agamemnon le povesteşte aheilor visul său, prin care Nestor, ca „vestitor al lui Zeus“, îi porunceşte în numele acestuia să reia lupta, aceştia îşi pun o singură întrebare: A fost acest vis într-adevăr visat sau numai inventat? Cum cel care a visat este însuşi marele Agamemnon, răspunsul se înţelege de la sine, ne spune Nestor cel real: Porunca trebuie deci urmată fără tăgadă. Nici unul dintre ahei nu se întreabă însă (cum am face noi), dacă un vis este, într-un război, chiar cel mai bun îndrumător. Dimpotrivă, ei îl consideră a fi un fapt obiectiv, autoritatea lui este absolută, ca manifestare a voinţei zeilor, el trebuie urmat întocmai.

 

Lumea primitivă însă nu este încă populată de zei, ci de forţe oculte, care influenţează viaţa. Fiecare fenomen, fiecare întîmplare, norocul, nenorocul, boala sau moartea (mai ales moartea, ea nu este niciodată „naturală“!) – toate sînt „opera“ lor. Acesta este modul prin care omul primitiv îşi explică „lumea“, un mod cît se poate de raţional pentru el, cum spune M. Guyau: „Religia este ştiinţa care tocmai se naşte, şi problemele pe care ea încearcă în primul rînd să le rezolve sînt pur fizice.“ În consecinţă, nimic din ceea ce se întîmplă nu poate fi produsul hazardului, totul este voit, bine sau rău intenţionat, totul are o cauză, neştiută, poate, totuşi cît se poate de reală. A depista forţele oculte care „îţi vor răul“, a ghici prin ce le-ai ofensat, a le împăca, neutraliza şi, la o adică, folosi împotriva duşmanilor, în favoarea ta – acesta este „cercul strîmt“, în care se roteşte gîndirea primitivă. „Sufletul“, „nemurirea“, „infinitul“ nu există pentru ea. „Omul primitiv se nelinişteşte foarte puţin de nemărginirea naturii şi de tăcerea eternă a spaţiilor […] El nu suferă decît de lumea vizibilă“ (Guyau). Într-adevăr, aplecarea spre concret îl caracterizează. „Cu cît mentalitatea unui grup social se apropie de forma prelogică, cu atît imaginile-concept predomină. Limba o mărturiseşte prin absenţa aproape completă a termenilor generici, corespunzînd ideilor cu adevărat generale, şi prin extraordinara abundenţă a termenilor specifici, adică a celor care desemnează fiinţe sau obiecte a căror imagine particulară şi precisă se conturează cînd sînt numiţi“ (Lévy-Bruhl). Ideile omului primitiv despre morţi sînt astfel şi ele cît se poate de concrete. Cel care moare nu se duce nici în rai, nici în iad, ci direct – în mormînt. „Pentru mentalitatea primitivă, [...], lumea cealaltă şi cea de aici nu formează încă decît una şi aceeaşi realitate, în acelaşi timp imaginată, simţită şi trăită“ (Lévy-Bruhl). Acolo jos, cel mort trăieşte mai departe, la fel cum a făcut-o sus. De aceea are, bineînţeles, nevoie de hrană, îmbrăcăminte, arme, de ustensilele de zi cu zi, adică de tot ce-i era necesar şi în timpul vieţii. „Sfînta“ datorie a urmaşilor de a perpetua cultul strămoşilor din această credinţă izvorăşte. Prin obiectele depuse în mormînt, prin ofrandele oferite morţilor la intervale bine stabilite, ei le asigură acestora necesarul pentru viaţa din mormînt. Morţii rămîn astfel cît se poate de vii, ei pot auzi ce se vorbeşte despre ei, se pot bucura, se pot supăra, îi pot apăra pe cei vii sau îi pot pedepsi.

 

Simpla rostire a numelui lor îi poate rechema – cu efecte fatale pentru cel care a făcut-o. (De remarcat, cît de des se mai foloşeste la noi termenul „răposatu“ în locul numelui celui decedat.) În relaţia dintre cei vii şi cei morţi frica este un element esenţial. Nenumărate percepte, care mai persistă şi astăzi (de exemplu, de a te spăla pe mîini, după ce ai fost la cimitir, de a nu aduce nimic de acolo acasă, sau de a „da de pomană“, deci: a te debarasa de lucrurile celui care a murit) dezvăluie pericolul „contagiunii“ datorat contactului cu sfera morţilor. Moartea fiind de regulă consecinţa unei acţiuni magice, este de la sine înţeles că membrii unei familii, în care a survenit un deces, trebuie să ia măsuri drastice pentru a nu cădea la rîndul lor victimă acesteia. Ritualurile de doliu nu sînt în fapt decît o metodă de dez-vrăjitorire, un mijloc de a alunga forţele malefice, de a curăţa grupul căruia i-a aparţinut cel mort de atingerea lor. În plus, cel mort trebuie „împăcat“, adică neutralizat, şi acest lucru nu se poate îăntîmpla decît tot prin ritualuri, adică: prin acţiuni magice. (Obiceiul „spălării oaselor“ reprezintă cu siguranţă o rămăşiţă a ceremoniilor de încheiere a doliului, prin care conturile cu cei morţi erau definitiv reglate.) Privite din acest unghi, obiceiurile legate de doliu nu mai sînt incomprehensibile, dimpotrivă, chiar şi formele lor cele mai brutale capătă un sens.

 

Bineînţeles că în timp gîndirea se transformă – şi credinţele odată cu ea. Forţa ocultă, „strămoşul“ venerat devine zeitate locală, apoi zeu în, să zicem, Olimp, apoi bunul Dumnezeu din Ceruri, pentru ca, într-un tîrziu şi acesta, „murind“ (în sec. XIX…), să se dizolve în nesfîrşitul albastru. Obiceiurile vechi sînt uitate sau, dacă supravieţuiesc, capătă sensuri noi, conforme cu noua gîndire, ca toate „tradiţiile strămoşeşti“, care din „păgîne“ au devenit „creştine“ (merită menţionat faptul că un cadavru găsit intact într-un mormînt îi înspăimînta pe primitivii, care nu pregetau să-l ardă; pentru biserica creştină, acelaşi fenomen a devenit însă dovadă de „sfinţenie“). În sfîrşit, spiritele măsurate, raţionale le vor trata drept superstiţii. (Plutarh, de exemplu, era mulţumit că, la moartea fetiţei sale, soţia sa nu arborase îmbrăcămintea de doliu şi că înmormîntarea se desfăşurase ordonat, în linişte, fără participarea acelor „femei nenorocite“: bocitoarele. Stoic, el refuza jalea „căreia trebuie să-i închizi imediat uşa şi să nu-i permiţi sub nici o formă să se cuibărească în casa ta, nici prin haine negre, nici prin tăierea părului, nici prin alte astfel de măsuri.“)

 

În epoca (post)modernă, care a înlocuit totuşi demult magia cu ştiinţa şi tehnica, acest lucru ar putea, dacă nu chiar ar trebui, să fie de la sine înţeles. A persista în respectarea fără abatere a vechilor rituri este ca şi cum ai lua din dulap, acolo unde le păstrezi cu drag, hainele din copilărie şi ai încerca cu tot dinadinsul să te îmbraci cu ele. Şi totuşi, cum spuneam la început, aceste rituri sînt, cel puţin pe meleagurile noastre, încă în floare. Ba mai mult, se mai găsesc şi reprezentanţi ai „elitei intelectuale“, care să susţină că aşa şi trebuie să fie. De pildă, dl Mircea Mihăieş, care într-un „mic“, dar foarte lung „tratat despre doliu“, subliniază faptul că post-modernismul defineşte tradiţia „exclusiv ca valoare negativă“: „Întreaga luptă dusă de cîteva decenii împotriva memoriei este, de fapt, o luptă împotriva esenţei fiinţei umane“. Putem lăsa la o parte faptul că „tradiţia“ nu este identică cu „memoria“, că nu i se poate pune nici măcar postmodernismului, în acelaşi timp, eticheta şi de „reacţionar“ şi de „anarhist“, că tocmai acest hurdu-burdu de termeni duce la „barbarie“. Nu trebuie neapărat să ne împiedicăm nici de „perspectiva“ proprie autorului, care „se revendică unui posibil spaţiu al psihologiei literare, al zonei ce poate fi descrisă, cu timiditate, drept una a căutărilor febrile, a ipotezelor şovăitoare, a retractilităţii născute din imaginaţia mereu nesigură de propria ei existenţă.“ (Unde eşti tu, Maiorescule?!)

 

Citiţi, în loc de „psihologie literară“, „poem epic“, şi veţi recunoaşte fără doar şi poate modelul dlui Mihăieş. Nici nu o să întîrziem prea multă vreme, fascinaţi, în faţa vreunei tautologii din cîte o frază pătrunsă de propria-i adîncime: „Ceea ce rămîne ca fapt sigur e plasarea doliului între stările ce ţin de adîncimea fiinţei umane, de previzibilitatea dincolo de ADN-uri şi coduri genetice a gesturilor elementare ale omului“. Metafore înflorite din vreo confuzie – precum cea dintre moarte/înmormîntare şi „doliu“, care are „chipul unui brancardier“ – pot fi desigur gustate en passant. Ar putea fi trecut cu vederea, la o adică, şi modul complicat şi pompos, în care autorul enunţa banalităţi: „Indiferent de abordare, perspectivă, ideologie, două sînt conceptele care însoţesc aproape necondiţionat doliul: suferinţa şi pierderea. Ele determină şi însoţesc travaliul în toate formele şi etapele sale“. Lăsînd la o parte faptul că nu e vorba de două „concepte“, ci de un fapt („pierderea“) şi de un simţămînt („suferinţa“), este de înţeles că moartea unei fiinţe dragi produce o gravă traumă psihică şi că poate să declanşeze, în funcţie de „teren“ (constituţie) şi de situaţie, şi diverse manifestări patologice. Ceea ce sare însă de-a dreptul în ochi, este faptul că d-l Mihăieş critică, într-un interminabil şi redundant rechizitoriu (demn de anii ’30 ai secolului trecut), deformatoarea perspectivă a psihanaliştilor şi a psihiatrilor, „pe mîna“ cărora ar fi intrat „doliul“, dar că se foloseşte tocmai de ea, ajungînd el însuşi la afirmaţii discutabile („Doliul e revanşa, pe tărîmul nesigur al durerii, a celui care ştie, vede, simte că a mai triumfat o dată asupra morţii“), pe care, ieşite de sub pana psihanaliştilor, le-ar fi condamnat în modul cel mai vehement („mitocănie“), ba chiar la concluzii pur psihanalitice („…există o componentă pioasă a doliului, dar şi una, i-am spune, masochistă“). Cea mai gravă problema este însă că textul d-lui Mihăieş, care excelează, în lipsa unui fir director, prin îngrămădirea, uneori monstruoasă, de citate, luate de ici şi de colo, se dezvoltă în derivă, trădînd – tocmai prin această intenţionată paradă de erudiţie – diletantismul. „Şi totuşi, ce e doliul?“, se întreabă dl Mihăieş. „Doliul înseamnă «a putea să vorbeşti cu umor, cu tristeţe dar mai ales cu adevăr despre cel mort» (Yhuel, 2004:116 ş?ţ); «a accepta moartea şi prin asta a înceta să speri» (Spire, 2004:200 ş?ţ), «întoarcerea la animalitatea primordială, la animalitatea animalelor care merg la abator» (Chanselet, 2004:207ş?ţ); a te înscrie «întotdeauna în durata indefinită, a subzista sub forma unui germene negru, la rădăcina lucrurilor viitoare» (Nahoum-Grappe, 2004:242ş?ţ); «o chestiune animată care vine [...] din interiorul organizat al efemerului» (Wetzel, 2004:246[?ţ].“

 

Deşi citează copios din Van Gennep („Van Gennep, 1996:132“ş?ţ, probabil din Les rites de passage, 1909!), dl Mihăieş trece peste părerea acestuia, că ritualele nu pot fi înţelese izolate, fragmentate, rupte din contextul social concret, şi, smulgînd de la Durkheim („Durkheim, 1995:357-358“ş?ţ, probabil: Les formes élémentaires de la vie religieuse, 1912!) un fragment din descrierea unui ritual (petrecut – unde?, cînd?), nu scapă ocazia de a-l comenta într-o manieră demnă de o antologie a falselor interpretări: „Spectacolul ce descrie durerea celor vii după cel gata să moară sau e deja mort atinge, de cele mai multe ori, pragul grotescului, prin scenele de masochism şi vampirism“. Într-adevar grotesc – rezultatul acestei docte ignoranţe! Pe de altă parte, constatăm că dl Mihăieş deplînge „pierderea caracterului sacru al comunităţii“, „negarea importanţei riturilor fondatoare în viaţa indivizilor“ şi faptul că „memoria nu mai constituie cordonul ce leagă între ele generaţiile şi comunităţile“, cu toate că recunoaşte că nu a pătruns sensul acelor rituri. „Pe bună dreptate, se ridică întrebarea: care e cauza acestor suplicii? De ce e necesar ca viii să treacă, la populaţiile primitive, prin inimaginabile dureri fizice? Nu există răspunsuri tranşante la această întrebare.“