OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vorbind despre „Europa de miine“, Denis de Rougemont exclama, acum treizeci de ani: „Daca privim Europa de departe, vedem foarte clar ce este ea. Daca cineva ne priveste, de exemplu, din perspectiva Statelor Unite, este limpede ca sintem cu totii europeni. [...] Daca cineva priveste Europa de aproape, atunci ea dispare. Asta seamana cu povestea biologului care dorea sa studieze un elefant la microscop, si nu a putut gasi niciodata «unitatea obiectului studiat»“. Mai departe, concluziona: „Vom construi Europa pe regiuni [...] politica Uniunii Europene trebuie sa aiba in vedere stergerea granitelor interetnice si promovarea diversitatii“ (Denis de Rougemont, Lettre ouverte aux européens, Editions Albin Michel, 1970).
Ar duce aceasta „stergere a granitelor interetnice“, aceasta „federalizare“ si, implicit, regionalizare la o Europa mai unita, atunci cind este privita „de aproape“? Vom incerca, in cele ce urmeaza, sa dezvoltam citeva argumente si sa vedem daca masurile de descentralizare din tarile Central- si Est-europene pot da nastere unei mai bune politici de cooperare culturala, si daca pot antrena participarea la marele proiect european.

Iesite de sub dominatia unui sistem exclusiv centralizat, fostele tari comuniste au descoperit, imediat dupa 1990, diferite posibilitati de a efectua schimbari de structura care sa creeze factori decizionali autonomi la nivel regional si local. Confruntindu-se in diverse momente cu crize sociale si economice, cu probleme de identitate nationala si cu incertitudini la nivelul central, statal, autoritatile publice locale si regionale din Estul Europei au pus la punct, incet, dar sigur, masuri drastice prin care sa puna capat sistemului centralizat si sa plaseze autoritatea pe umerii unor agenti locali puternici, activi (fie ei in domeniul economic sau cultural). Orasele si regiunile au devenit „puncte de atractie“, mai ales de cind au inceput sa raspunda prompt la mecanismele schimbarii si de cind s-au implicat puternic in procesul de reconfigurare si promovare a valorilor traditionale, autentice ale comunitatii.
„Comunitatile locale trebuie sa-si pastreze identitatea si sa construiasca pe baza radacinilor lor istorice, chiar daca depind economic si functional de un spatiu in miscare“, spune Manuel Castells in La société en réseau (1996). Acest lucru este strins legat de nevoia de a dezvolta „un nou concept de centralitate“ (prin intermediul agentilor regionali si interregionali, al observatorilor si al organizatiilor locale etc.) care sa asigure implementarea eficienta a masurilor strategice, deoarece acestea „creeaza spatii tranzactionale prin care institutiile transnationale, adesea sufocate de birocratie, isi pot imparti sfera de influenta cu organizatii descentralizate“ (E. Delgado, Roots and Visibility, Varna, 1998).

Desi nevoia de autonomie locala pare evidenta, masurile ineficace luate de sus in jos au continuat citiva ani buni. Strategiile la nivel ministerial din tarile Europei centrale si de sud-est au vizat strict regindirea structurii ministerelor, doar citeva reusind, mai mult sau mai putin, sa delege puterea unor agentii locale decentralizate sau sa initieze o legislatie – de cele mai multe ori, depasita din start – in domeniu.


Europa si regiunile

Polonia si-a asigurat foarte devreme, in martie 1990, un grad ridicat de autonomie locala si de competenta culturala, prin „Actul de guvernare teritoriala“. Acesta delega autoritatea si responsabilitatile fata de politica culturala locala celor 2500 de unitati regionale din Polonia, coordonate, desigur, de puterea centrala, dar cu finantare locala. Mai tirziu, guvernul polonez a trebuit sa revizuiasca acest act, data fiind disproportia resurselor disponibile la nivelul unitatilor, si sa „ajute“ bugetele locale sa faca fata marilor cheltuieli pentru teatre, muzee si biblioteci.

Romania, a doua tara din regiune ca marime, a reusit doar sa intocmeasca o legislatie mai clara pentru autoritatile regionale si locale, din 1996 incoace. Masurile adoptate au fost similare celor luate de polonezi. Cu toate acestea, au aparut imediat probleme, deoarece noile masuri nu au fost gindite in colaborare cu autoritatile publice locale: „Rezultatul unui asemenea demers e o „capcana“ pentru descentralizarea institutiilor si pentru activitatile culturale din Romania, in general. s…t Ce se va intimpla cu institutiile culturale cele mai afectate de tranzitie, cum ar fi casele de cultura sau scolile populare de arta, centrele pentru promovarea creatiei artistice populare, organizatiile de amatori s…t si, mai mult, care este responsabilitatea autoritatilor locale, care, brusc, trebuie sa se ocupe de institutii culturale de care nu sint interesate?“, atrage atentia Virgil Nitulescu, expert al Comisiei parlamentare pentru Cultura (vezi dosarul atelierului Policies for Culture, Legislatia culturala in Romania, Sinaia, 2000).
In anul 2002, publicarea Strategiei pentru judetul Timis, sprijinita si incurajata de programul „Politici culturale“, coordonata de un expert local extrem de activ si beneficiind de expertiza din partea francezilor si a olandezilor, a reusit sa demonstreze, la nivel national, necesitatea unei metodologii coerente in vederea implementarii cu succes a politicilor culturale regionale.

Din acest punct de vedere, Bulgaria este mai pragmatica. Orase precum Plovdiv, cu o identitate locala bine configurata, au reusit sa dezvolte o politica locala coerenta si sa o ofere ca model la nivel national (Proiectul de actiune din cadrul programului Policies for Culture, 2001). Pe de alta parte, politica culturala centrala bulgara trateaza descentralizarea ca pe o prioritate. De pilda – cu un sprijin puternic acordat de Centrul euro-bulgar, creat prin programul Phare al Uniunii Europene in Bulgaria (implementat de Consiliul Britanic si de Ministerul bulgar al Culturii), si cu ajutorul proiectul-pilot al Consiliului Europei Politica si diversitate culturala – a fost pus pe picioare un proiect de antreprenoriat cultural, de folosire eficienta a celor aproximativ 3500 de centre culturale locale si artistice bulgare (Chitalishte), sub titulatura Diversitate culturala si antreprenoriat cultural; acesta a avut printre obiective evidentierea diverselor valori ale societatii bulgare si facilitarea dezvoltarii initiativelor locale si regionale.
In Croatia, politica culturala a fost complet refacuta dupa 2000, printr-un proces atent gindit, de sus in jos, de Ministerul croat al Culturii, care a mobilizat un grup de oameni de cultura si le-a cerut acestora sa conceapa si sa planifice implementarea unei strategii de descentralizare in numele ministerului. E inca prea devreme sa se faca o evaluare corecta a rezultatelor obtinute in cele 22 de judete ale Croatiei, in urma implementarii acestui proiect. Consultarea cu organizatiile si expertii locali, la seminariile organizate in cadrul proiectului MOSAIC (al Consiliului Europei) indica, in orice caz, existenta unei dorinte generale de a incuraja actiunea la nivel local, ca fundament pentru stabilirea de parteneriate interne si internationale.


„Tendinta“ catre local

O caracteristica generala a Europei Centrale si de Sud-Est – si studiul Competente si practici in politica culturala regionala si locala europeana (intocmit de Congresul autoritatilor locale si regionale din Europa, CLRAE, in 2000, organizatie de pe linga Consiliului Europei) confirma acest lucru – pare a fi capacitatea de a rezolva eficient problemele legate de conservarea patrimoniului (considerat de toate tarile estice ca prioritatea numarul unu); de asemenea, proiectele de cooperare internationala si interregionala (vazute ca element vital pentru pastrarea identitatii, dar si ca o sansa de promovare a imaginii) se bucura de mare succes la nivel local si regional. Daca pentru tari mai mici, ca Serbia, Croatia, Ungaria, Slovenia si Cehia, problema lipsei de fonduri locale tinde sa fie rezolvata printr-o puternica politica de privatizare, in tari mai mari, precum Romania si Polonia, modificarea legislatiei referitoare la infrastructura culturala greoaie, mostenita din perioada comunista, ramine principalul instrument al schimbarii. Mecanismele actuale sint inca prea inertiale pentru a stimula o privatizare eficienta.

Consecinta imediata si extrem de negativa pentru tarile fost-comuniste mai mari este ca, la nivel local/regional, formele de arta traditionaliste, conservatoare domina, in detrimentul noii creatii artistice, in timp ce tarile mai mici si-au dezvoltat in ultimul deceniu „noi“ familii artistice si au inteles nevoia de a se reconecta international, promovind modernitatea in arta contemporana, ca modalitate de a-si recistiga locul in circuitul international al valorilor. Daca Romania si Polonia ar beneficia de o autonomie locala mai bine implementata, aceasta ar putea oferi sprijin efectiv actiunilor culturale la scara redusa, iar drept consecinta, in urma schimburilor interregionale, s-ar inainta mai rapid catre forme contemporane de arta. Orase precum Timisoara, unde schimbul cu comunitatile sirbe si maghiare este activ, sau precum Wroclaw (Polonia), unde formele contemporane de arta se dezvolta prin intermediul contactelor cu comunitatile vecine, cehe si germane, sint exemple graitoare.
Dar „tendinta“ spre actiune culturala descentralizata nu este doar o cale mai buna de administrare a potentialului deja existent intr-un anumit spatiu cultural, ci si, asa cum arata cel mai recent studiu facut de Ilkka Heiskanen in numele Consiliului Europei (noiembrie 2001, Descentralizare: Tendinte in politicile culturale europene), una din temele strategice ale politicii culturale in Europa.

„Este inca nevoie de directionare si conducere de sus in jos“, afirma autoarea. „Totusi, ne-am pierdut cu totii credinta in capacitatea guvernelor de a «administra» schimbarea prin strategii de sus in jos. O reevaluare a structurilor conducerii centrale, pe de o parte, si asigurarea unui raspuns efectiv la nevoile locale, pe de alta parte, constituie o provocare esentiala careia trebuie sa-i raspunda conducerea tarii“. Coordonarea schimbarii si axarea pe solutii care sa gaseasca drumul tranzitiei intre controlul centralizat si descentralizare sint chestiuni care, corect si coerent administrate de autoritatile in domeniu, vor oferi cu siguranta statelor din Europa Centrala si de Sud-Est o posibilitate de a scapa de managementul de criza prelungit la infinit – de logica „de supravietuire“ in dezvoltarea culturala si artistica. „O buna politica locala si regionala este si o garantie pentru o mai mare implicare a guvernului in problemele culturii“, afirma studiul mentionat anterior. Si, adaugam noi, o garantie ca politica guvernamentala trece cu adevarat de la un tip autoritar centralizat de conducere la un concept de conducere mai modern, orientat pe practica guvernarii, bazat pe incredere, contacte si parteneriate.


Regiuni si memorie teritoriala

„Extinderea Uniunii Europene in Europa Centrala si de Est a fost primita cu mare entuziasm de cei din Vest atunci cind ea era imposibil de realizat, si s-a transformat intr-o problema extrem de spinoasa atunci cind a devenit posibila“, comenteaza specialistul american Tony Judt in cartea sa Europe of Illusions (Europa iluziilor). Pe de o parte, trebuie rezolvate problemele ramase dupa al doilea razboi mondial si dupa perioada comunista – fie in Silezia, cea mai europeana dintre regiunile poloneze, zona de frontiera situata intre Germania si Polonia, unde populatia cere recunoasterea minoritatii „sileziene“ sau in regiunea Sudete (Cehia), unde, dupa cel de-al doilea razboi mondial „decretele Benes“ au dus la excludere masiva de la drepturi si uneori la exterminarea populatiei de origine maghiara si germana, sau in orasele romanesti Timisoara si Sibiu, unde populatia germana a disparut aproape complet in timpul regimului totalitar al lui Ceausescu, alegind sa emigreze in Germania, sau in fosta Iugoslavie, unde Kosovo, Bosnia-Herzegovina sau Muntenegru „exceleaza“ in motive de conflict interregional (asa cum s-a intimplat, inainte, cu Slovenia si Croatia), fie in Republica Moldova, care da dovada de mari eforturi sa-si asigure independenta si dreptul la radacinile sale romanesti. Memoria acestor teritorii, care gazduiesc comunitati de diferite etnii, fiecare cu trecutul sau, se dovedeste a fi, astfel, un element de legatura mult mai puternic decit granitele administrative, care delimiteaza statele-natiuni din interiorul regiunii.

Pe de alta parte, initiativele aparute recent in Europa de Vest se structureaza in jurul politicii pentru minoritati referitoare la problema imigratiei, revigorarii miscarilor nationaliste, temerii ca procesul de extindere pune in pericol bunastarea statului, crearii de frontiere nationale flexibile si deschise alteritatii. Vocabularul european – incluzind aici atit cerintele pentru armonizarea tehnocratica, cit si concepte precum „dezvoltare durabila“, „diversitate culturala“, „drepturi culturale“, „guvernare culturala“, „ecologie culturala“ – necesita serioase confruntari cu realitatea la nivel regional si local, inainte de a deveni subiecte pe ordinea de zi a organizatiilor interguvernamentale. Cu atit mai mult in Europa Centrala si de Est, unde coeziunea sociala este inca slaba, iar decontaminarea de simboluri culturale ideologizate este, inca, o prezenta constanta. In Europa centrala si de sud-est, nevoia urgenta de a reconstitui o imagine pozitiva a teritoriului ramine cruciala si se bazeaza, asa cum, pe buna dreptate, spunea Raymond Weber in discursul sau (Viena, 2000), pe cooperarea interregionala: „Balcanii, cu autenticitatea lor, cu identitatile lor comunitare fluctuante, cu traditiile si cu unicitatea lor inexplicabila in istoria Europei, au potentialul de a deveni «laboratorul viitorului» prefigurat de fostul director general al UNESCO, Federico Mayor.“
Desigur, cu totii stim ca exista o „Europa a cuvintelor“ si una a „practicilor“. Administrarea la nivel regional, incluzind o reala autonomie a actiunilor culturale regionale si locale, ar putea sa le aduca impreuna.

Traducere de
Dragos IVANA

____

Corina SUTEU este presedinta Asociatiei ECUMEST Bucuresti. Articolul de fata a aparut initial in Policies for Culture Journal (iulie 2002).