OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In ultima noastra discutie telefonica, acum vreo doua saptamini, Mariana Marin mi-a spus un lucru care avea sa ma tulbure profund. Mi-a spus ca Uniunea Scriitorilor a numit-o printre candidatii la o pensie „de artist“. Era vorba despre niste bani cu care Guvernul dorea sa-i ajute pe artistii aflati in nevoie. Sau cam asa ceva. Nu are rost sa mai discutam acum cit de buna era decizia. Madi mi-a spus doar ca se simte umilita. Ca are nevoie de bani, dar nu are nevoie de astfel de bani. Nu stiam ce sfat sa-i dau, niciodata n-am stiut sa-i dau sfaturi si nici nu mi-am permis. In fond, Madi juca dupa propriile reguli, isi ducea viata dupa propriile reguli – intotdeauna am considerat ca trebuie sa respect aceste legi dupa care ea „functiona“.

Dupa vreo 20 de minute de vorba in care am luat la refec tot felul de directori si de presedinti si de sefi care incearca sa compromita definitiv ideea de artist, Madi mi-a spus: „Am o idee: iau banii si-i dau ca premiu unui tinar. Daca statul imi da pensie, eu o sa fac o bursa pentru tineri din ea“. Ar fi fost un gest extraordinar, cu un mesaj extraordinar pentru toata lumea culturala de pe la noi, lume pentru care „moralitatea“ sau „generozitatea“ sint cuvinte complet straine.

A simtit intotdeauna cind trebuie sa-mi dea un telefon de incurajare. Mi-a spus mereu verde in fata daca am facut bine ce am facut sau daca am luat-o razna. A stiut, insa, sa nu incerce sa ma „certe“ asa cum procedeaza cam orice om de cultura de pe la noi, valoros sau nu. Mi-a dat un ajutor concret, „invitindu-ma“ sa-i scriu o prefata la ultima carte, Zestrea de aur (se plingea mereu ca e o carte mult prea groasa, ca ii e rusine, ca i se pare indecent sa scrii atit de multa poezie – mai are vreun poet contemporan atita bun-simt?). Am scris-o cu mare greutate, pentru ca la fiecare rind despre Madi am simtit ca trebuie sa fac evadari din rutina, ca trebuie sa platesc un tribut textelor ei.

Am, acum, un mare regret. Ca de multe luni nu ne-am mai vazut la fata. Ca doar prin telefon am mai comunicat. Ca am fost mereu prea ocupat ca sa ne mai intilnim. Ca nu stiu cum se face, dar se confirma o cruda regula: ii nedreptatesti intotdeauna pe cei buni, pe cei generosi si iti pierzi foarte mult timp cu tot felul de indivizi stersi, plictisitori, insistenti. A existat, insa, sentimentul pe care doar citiva prieteni intr-o viata ti-l pot da: daca se intimpla ceva, daca patesc ceva, am undeva, la capatul unui fir de telefon, sprijin neconditionat...
Cam asta pot sa spun, acum, despre Madi. A fost o prietena adevarata, desi ne desparteau mai bine de douazeci de ani. A fost singurul scriitor pe care l-am cunoscut cu care am putut comunica sincer. Poate pentru ca a fost intotdeauna un artist nemutilat, cum rar se mai pot gasi astazi.