OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Ar merita sa verificam daca una din trasaturile constante ale literaritatii nu este chiar aceea de fi un obstacol pentru lectura doar spre a controla mai bine desfasurarea acesteia si a restringe libertatea noastra de interpretare.“
Cind scrie aceste rinduri, la finalul unui articol publicat in 1996, Paradoxe et présupposition1, Michael Riffaterre reformuleaza ceea ce publicase cu patruzeci de ani inainte, inca de la primele studii si de la teza de doctorat2: codul hermeneutic al fiecarui cititor are o importanta covirsitoare in descifrarea unui text literar, iar intertextualitatea este mai mult decit un element constitutiv al literaturii. Aceasta constanta a gestului teoretic spune, desigur, multe despre sensul pe care, intr-o vreme a permutarilor si a anarhiei conceptuale, un ginditor il acorda rigorii si echilibrului clasic.

Nascut in 1924, Michael Riffaterre isi incepe studiile la Lyon, in timpul Ocupatiei, terminindu-le, ulterior, la Sorbona. Devine, imediat dupa sustinerea tezei, un mesager al studiilor critice franceze dincolo de Atlantic. Instalat la Columbia University din New York, el este, vreme de citeva decenii, mediatorul teoriilor europene catre Statele Americii si interlocutorul privilegiat al lui Genette, Kristeva ori Todorov. Lucrarile lui Riffaterre3 ocupa, in mod indiscutabil, o pozitie speciala in cercetarea critica, caci popularizeaza spiritul unei hermeneutici structurale, pledind, de la primele texte si pina la inflexiunile psihanaliste din Fictional Truth (1990), pentru o investigatie fecunda a procedeelor generarii textuale.

Riffaterre detesta critica biografica precum si iluzia referentiala (referential fallacy). In opinia lui, un text nu trimite decit la limba si la literatura, amplificind o matrice semnificanta subiacenta pe care o numeste „hipotext“. Opera, spune el, isi produce propriul cod, un cod a posteriori, care se opune codului aprioric al limbii si al genului. Astfel incit semnificatia poetica transgreseaza distinctiile stabilite de sensul comun; ea este in mod necesar dubla si ambigua. „Un poem afirma un lucru si semnifica un altul“, scrie Riffaterre, caci poezia este un limbaj figurativ, iar tropii privilegiati de ea sint cei care asociaza termeni considerati a fi, in mod obisnuit, contrari.
Cititor atent al poeziei franceze, Riffaterre critica „stilistica gramaticala“. Pentru el, analizele stilistice care se sprijina pe gramatica nu sint pertinente, deoarece riscul este de a atribui o valoare stilistica imuabila elementului lingvistic care va coincide doar o singura data cu un fapt de stil, netinind seama, asadar, de context. In acest sens, „descrierea gramaticala nu poate decit sa ascunda trasaturile specifice ale structurii stilului“. Metoda lui Riffaterre con-sta in a citi textul din punctul de vedere al receptarii, deci al cititorului, lasind la o parte, asadar, psihologia autorului ori intentiile sale. Pentru Riffaterre este vorba, intr-un anume sens, de a construi o lingvistica a „efectelor mesajului“, a functiei acestuia de a atrage atentia – functie pe care Riffaterre o califica drept stilistica, mai curind decit poetica. Nu este surprinzator, prin urmare, conflictul cu Spitzer si cu demersul sau „subiectiv“: ne aflam in fata unei stilistici a variantei contextuale, care nu este varianta stilistica decit pentru ca este utilizata intr-un context anumit. „Faptul de stil“ este, asadar, un fenomen contingent care depinde, pentru a fi interpretat ca atare, de contextul sau de aparitie.

Pentru Riffaterre, nu exista un „fapt de limba“ care ar avea, in sine, o dimensiune stilistica.
Cu alte cuvinte, Riffaterre depaseste intuitia lui Spitzer, formulind o dubla lectura a textului literar: una care raporteaza, vertical, semnificatia la referinta (semantica), cealalta care extrage, orizontal, semnificanta textului raportind elementele sale unele la altele, in sistemul semiotic. Cea dintii lectura este analitica si recurge la juxtapunerea detaliilor textului, in vreme ce a doua este sintetica si retroactiva, postulind cunoasterea intregului.
Consecintele unei asemenea pozitii teoretice sint considerabile: stilul unui text (ori al unui autor) nu poate fi confundat cu ansamblul procedeelor sale stilistice; trebuie facuta, dintru inceput, o distinctie intre poezie si ceea ce are ea de spus. Intelegem acum mai bine reprosul pe care Riffaterre il facea lui Jakobson si lui Lévi-Strauss, in anii saizeci, de a neglija chestiunea pertinentei estetice. Pentru Riffaterre, o trasatura formala nu este in mod necesar o trasatura stilistica, iar raspunsul sau la celebra analiza4 a celor doi la Pisicile lui Baudelaire este fara drept de apel: „nici o analiza gramaticala a unui poem nu poate oferi mai mult decit gramatica propriu-zisa a poemului“ (Essais...).

Toate cercetarile lui Riffaterre – de la studiile despre Du Bellay, Gautier, Hugo, Baudelaire, la cele despre Mallarmé, Gracq, Leiris, Ponge – fac din intertextualitate un mecanism propriu lecturii literare. Conceptul insusi de intertextualitate este utilizat de Riffaterre in limitele unei instrumentalitati semiotice care duce mai departe ipotezele formulate de Kristeva (din Sèméiôtikè. Recherches pour une sémanalyse, 1969), alaturindu-le o inteligenta si asidua frecventare a textelor.
Cu Semiotics of Poetry (1978), opera critica a lui Riffaterre capata o orientare semiotica mai clara, pastrind, insa, in continuare o baza structuralista. Inca din Eseurile din 1970, Riffaterre cerea cititorului o relectura atenta a intregului text, deoarece „cunoasterea tuturor evenimentelor si a finalului actioneaza retroactiv pentru a modifica perceptia noastra originala asupra textului“ (p. 353). In asa-numita „retro-lectura“ a lui Riffaterre, cititorul trebuie sa inteleaga ca un ansamblu intreg de imagini dintr-un poem constituie variantele unei propozitii unice si subiacente, care le genereaza pe toate celelalte. Aceasta propozitie unica devine, in studiile ulterioare, matricea generatoare a mai multor imagini care apar la suprafata textuala. Matricea nu este niciodata actualizata in sine, ci reformulata de fiecare cititor, dupa o comparatie a imaginilor de la suprafata intre ele si reconstituirea structurii lor propozitionale comune. Faptul ca matricea ramine in interiorul textului, fara a fi vreodata vizibila la suprafata, explica descumpanirea atitor cititori ai textelor moderne in fata opacitatii (sau, cum ar spune Riffaterre, a „agramaticalitatii“) acestei suprafete. Cu alte cuvinte, riscul iluziei referentialitatii despre care vorbeste Riffaterre este mereu prezent si poate duce la asocierea unei structuri superficiale a poemului cu fenomene extra-textuale lipsite de relevanta.

Dupa Riffaterre, matricea reprezinta, de fapt, esentialul unui text; ea opereaza la nivel semiotic si este, in acelasi timp, o structura, in sensul dat acestui termen de structuralismul clasic. Prin urmare, Pisicile lui Baudelaire nu pot fi citite ca un poem... animalier, laus cattorum, fara a pierde din vedere tot ceea ce constituie, de fapt, universul simbolic al acestui text.
Un alt concept esential din opera lui Riffaterre, care apare in Semiotics of Poetry, hipograma, este, aici, un cliseu, un loc comun preexistent. Termenul este imprumutat din cercetarile lui Saussure legate de anagramele in poezia latina. Hipograma lui Riffaterre nu este legata insa, pe plan sintactic, de matrice; ea trimite, mai curind, la paragrama saussuriana, care consta din fragmente dintr-un cuvint-cheie, incorporate in alte cuvinte din text. Pentru Riffaterre, geniul lui Saussure a fost tocmai acela de a fi subliniat necesitatea reconstituirii unei structuri care nu apare sub aceeasi forma in text5.

Orice tentativa de a formula matricea unui text se sprijina, prin urmare, pe ipotezele pe care le avanseaza cititorul. Insa, in teoria riffaterriana, structura matricei are drept corespondent superior o structura intertextuala analoga, pe care cititorul este obligat sa o caute in alte texte. Trebuie precizat ca intertextul opereaza pe planul structurii textului intreg: cu alte cuvinte, nu este vorba despre relatii intertextuale intre o parte sau alta a textului primar si alte texte. Multi critici, intre care si Genette (in Palimpsestes, 1982), s-au inselat asupra acestui punct, vazind in raporturile intertextuale studiate de Riffaterre expresia unor microstructuri semantico-stilistice la nivelul frazei.
Din 1982, odata cu articolul despre Trollope6, tendinta lui Riffaterre este de a afirma ca definitia literaritatii, care se sprijinea anterior pe caracteristicile poeziei moderne, ar trebui sa fie aplicata intregii literaturii. Intr-un articol din 1997, Contraintes de la littérature, Riffaterre pomeneste despre definirea „literaritatii literaturii“, folosind, totusi, o terminologie care provine din cercetarile sale precedente asupra poeziei. Riffaterre pare, asadar, sa fi inteles incompatibilitatea dintre intertext – coextensiv textului, prin definitie – si aplicabilitatea sa in literatura narativa. Dificultatea vine din faptul ca structura matriciala a textului narativ, care s-ar afla la baza oricarei forme de intertextualitate, ar functiona la nivel intra-textual. Aceasta „matrice narativa“ capata cel mai adesea, la Riffaterre, forma unui subtext. In Fictional Truth, cartea publicata in 1990, Riffaterre imagineaza chiar niste mecanisme a caror functie nu este alta decit de a genera mini-poeme la nivelul intra-textual al naratiunii.

Trebuie retinut, din tot efortul critic si teoretic al lui Riffaterre, nu doar modul in care o opera se inscrie in continuitatea unei traditii si o reia, eventual, ci si cel in care o ocoleste sau o abandoneaza, facind posibila relectura unui intertext, precum si unele inflexiuni noi. Cu alte cuvinte, studiul intertextului scoate la lumina nu doar singularitatea unei opere in epoca sa, ci si evolutia, in diacronie, a unui subiect ori a unei traditii. Textul este, asadar, mai mult decit un mozaic de citate, o asamblare a unor elemente eterogene, chiar daca fragmentarul si discontinuitatea ramin caracteristice pentru textul modern. Insa lectia lui Riffaterre cere tocmai ca acesta din urma sa nu fie redus la o estetica data.
Astazi, dupa ce toata euforia structuralista s-a stins, ne dam seama ca notiunea de intertextualitate ramine indisociabila de lucrarile teoretice ale grupului Tel Quel si ale revistei omonime, fondate, in 1960, de Philippe Sollers, mai curind decit de cercetarile lui Riffaterre. Motivul este simplu: pentru Riffaterre, intertextualitatea este mai mult decit un element constitutiv al literaturii, o dinamica textuala, ca la Kristeva, ori o relatie care intervine printre multe altele (ca la Genette, unde intertextualitatea este asociata arhitextualitatii, paratextualitatii, metatextualitatii si hipertextualitatii).

La Riffaterre, intertextualitatea este un efect de lectura: cititorul este cel care recunoaste si identifica intertextul. Este, totodata, „perceptia, de catre cititor, a raporturilor dintre o opera si altele, care au precedat-o sau au urmat-o“7. Pentru Riffaterre, intertextualitatea ajunge sa fie, prin urmare, o constringere, caci, daca intertextul nu este perceput corect, natura insasi a textului are de suferit. Or, intertextul cunoaste o evolutie istorica: memoria, corpusul de texte se modifica in timp, iar referintele se schimba de la o generatie la alta. Asa se face ca textele par sa fie condamnate la ilizibilitate sau la pierderea sensului de indata ce intertextualitatea lor devine opaca.
Definitiile lui Riffaterre ilustreaza, asadar, importanta pe care criticul o acorda codului hermeneutic si constientizarii existentei intertextului de catre fiecare cititor. O viziune seducatoare, dar care a suscitat si controverse, unele chiar sub forma unor acuzatii de elitism, ca in cazul lui Uri Eisenzweig, care nu ezita sa spuna ca privilegiul institutional al intertextualitatii ar corespunde, in realitate, naturii sale epistemologice – cu alte cuvinte, privilegiului oferit de statutul profesoral.
Insa pentru Riffaterre, literatura, chiar si atunci cind se vrea sistem si institutie, nu poate sa nu fie revolutionara, iar aceasta productie prin reactie, aceasta afirmare a idolilor, care nu serveste decit la „a-si provoca iconoclastii“, dupa Riffaterre, are un nume: este chiar intertextualitatea.
Si poate ca ar trebui (re)citit acest clasic al teoriei literare macar si pentru a evita „parerile“ asupra literaturii, sensul comun si pe cei care le vehiculeaza luindu-si morga de cunoscatori (sau, dezastruos, de editori).


–––––––––––––––––
1. In volumul colectiv Le paradoxe en lin-guistique et en littérature, coordonat de Ronald Landheer si de Paul J. Smith, la Editura Droz, 244 p. in 8° sp. 149-171t.
2. Publicata, in 1957, sub titlul Le style des «Pléiades» de Gobineau: essai d’application d’une méthode stylistique, Genève, Éditions Droz.
3. Mai cu seama Essais de stylistique structurale, Paris, Éditions Flammarion, 1970, La Production du texte, Paris, Éditions du Seuil, 1979; La Syllepse intertextuelle, in Poétique, no. 40, Paris, Éditions du Seuil, 1979; La Trace de l’intertexte in La Pensée, Paris, 1979; Sémiotique de la poésie, Paris, Éditions du Seuil, 1982 etc.
4. Roman Jakobson si Claude Lévi-Strauss (1962): Les chats de Charles Baudelaire, in L’Homme, n° 2, p. 5-21.
5. O analiza ampla si documentata a conceptelor-cheie din opera lui Riffaterre poate fi consultata in Hopkins, J.A.F. (1994-1995), Présentation et critique de la théorie sémiotique de Michael Riffaterre, Tokyo, Sophia University Press.
6. Trollope’s Metonymies, in Nineteenth Century Fiction, University of California Press.
7. La trace de l’intertext, La Pensée, n° 215, 1980.