OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Michel Houellebecq, Bernard-Henri LévY, Ennemis publics, Flammarion, Grasset & Fasquelle, Paris, 2008, 336 p.

Bernard-Henri Lévy povesteşte, la începutul schimbului de corespondenţă cu Michel Houellebecq, că ideea de a face acest lucru le-a venit într-o seară, pe cînd cinau împreună la restaurant. Cei doi nu se cunoşteau prea bine – şi nici pe parcursul corespondenţei care a durat din ianuarie pînă în iulie 2008 –, însă asta nu i-a împiedicat, ca orice francezi care se respectă, să ia de cîteva ori masa împreună. Locul ideal în care convivialitatea dezleagă limbile: urmează un schimb susţinut de scrisori pe parcursul a şase luni, în iulie deja lucrurile se precipită, cu regret, de altfel, deoarece cartea trebuie trimisă la tipar. Nu s-ar putea spune, în fond, că avem de-a face, în cazul celor două controversate figuri mediatice, cu o găselniţă neaşteptată, căci genul corespondenţei – ca şi masa convivială –, e, aşa-zicînd, implicit culturii franceze. Virtuozitatea stilistică, curtoazia retorică în schimbul de scrisori (probabil, sub formă electronică, de data asta) sînt ca o masă bună, în care savoarea se împleteşte cu proaspăta descoperire. Dar, ah!, în cazul cărţii lui Houellebecq şi BHL, pactul care-i leagă vreme de şase luni nu e atît convivial, cît comercial, şi provocator: nu ştim precis dacă ideea corespondenţei le-a venit lor la restaurant, sau celor de la Editura Flammarion..., editură care, scontînd un remarcabil succes de piaţă, s-a asociat cu Grasset (editura unde BHL a lucrat în anii ’70 şi unde i s-au publicat cărţile) pentru a scoate peste 100.000 de exemplare din faimoasa carte (de peste 300 de pagini; se pare că şi onorariile celor doi sînt considerabile).

 

Presa a vuit, cum era de aşteptat – mai ales că, spre deosebire de prudentul BHL, Houellebecq nu se sfieşte să dea nume de jurnalişti care l-au „denigrat“ în articole şi biografii improvizate –, s-a vorbit de megalomania şi paranoia autorilor, de filozoful de paradă şi de romancierul „depresionist“. Jérôme Garcin, jurnalist la Nouvel Observateur – care nu iese nici el prea bine din paginile lui Houellebecq –, spune totuşi că, din respect pentru revista la care lucrează, lucrul acesta nu l-a împiedicat să publice în paginile lui o selecţie din cele mai bune scrisori din carte. De altfel, Houellebecq taxează majoritatea jurnaliştilor (care s-au întrecut în a-l defăima, spune el), abia dacă rămîn cîteva reviste care să fi scris decent despre el, mai ales publicaţiile destinate femeilor... (iar dintre prieteni, de Beigbeder pare cel mai ataşat). În fine, acelaşi Jérôme Garcin povesteşte cum, a doua zi după decernarea Nobelului, Houellebecq şi BHL, aflaţi pe platoul de televiziune, reacţionează în felul următor: cel dintîi mărturiseşte că n-a citit nimic de Le Clézio, iar al doilea se abţine de la orice comentariu. De unde concluzia lui Garcin, admirator al lui Le Clézio (din cînd în cînd – aţi ghicit! – ia masa, se conversează cu Le Clézio): primii doi încarnează tipul scriitorului/intelectualului mediatic, avizi de publicitate şi glorie, în lumina reflectoarelor, cel din urmă e scriitorul discret care îşi scrie romanele.

 

Ei bine, publicitatea e cuţitul cu două tăişuri: ea le-a adus celor doi bani şi succes de public şi tot ea îi condamnă la condiţia de „duşmani publici“, pentru a cita titlul cărţii. Versat şi bon viveur, BHL suportă, malgré tout, cît se poate de bine atacurile, înverşunările, aversiunile vehiculate în mass-media şi pe Internet (dă sistematic căutări Google cu numele său, pentru a fi informat despre ceea ce se spune pe seama lui şi pentru a-şi pregăti contraatacurile, contraargumentele). Houellebecq însă, un temperament ciclotimic (cum singur o spune), înclinat către depresie şi chiar sinucidere, atacat mai recent în presă de propria-i mamă (care l-a abandonat în copilărie, ca şi pe sora lui vitregă), ce ameninţă cu publicarea, la rîndul ei, a unei cărţi, suportă greu povara calomniilor publice, în fond consecinţe ale celebrităţii – cultivate asiduu prin ’97-’98, cînd a devenit deodată bogat, în urma vînzărilor de carte. Ca să fim cinstiţi, critica n-a fost foarte amabilă cu el, dar nici nu se poate spune că l-a persecutat atît cît crede autorul (a primit Prix Novembre, Premiul Café de Flore, Premiul Interallié). A fost la un pas de Goncourt, dar se ştie că juraţii premiului au o vîrstă şi un gust anume. La ora actuală, Houellebecq e probabil cel mai bine vîndut scriitor francez. Singur mărturiseşte că s-a îmbogăţit din drepturile de autor, atingînd exact acel tip de bunăstare care-i permite să nu muncească şi să se ocupe de scris. Se poate spune că s-a descurcat binişor, deşi preţul celebrităţii e, întotdeauna, prea mare.

 

Amatoare de anecdote de culise – cu condiţia să fie citite în cărţi şi, dacă se poate, să vină din zona franceză... –, n-am condamnat prea mult împrejurările de apariţie a cărţii – în definitiv 100.000 de exemplare mă fac să visez, în România – şi m-am apucat s-o citesc. Am găsit-o la Librăria La Hune de pe Saint Germain des Près, la loc de cinste (şi preţ: 20 de euro), în timp ce a trebuit să caut şi, în final, să cer librarului Que reste-t-il de la culture française suivi de Le Souci de la grandeur, scrisă de Donald Morrison şi de Antoine Compagnon (Les Antimodernes şi Le Démon de la théorie ale aceluiaşi Compagnon erau şi ele pe un raft discret). Pactul publicitar/comercial al celor doi nu mă surprinde cu nimic, surprinde cu atît mai puţin în spaţiul românesc, unde asemenea strategii ne sînt familiare, reducînd, desigur, de fiecare dată, proporţiile. Interesantă, la lectura cărţii, este desfăşurarea a două conştiinţe, alunecările în confesiune, evocarea figurii paterne, manifestarea unui temperament, tatonarea inconştientului – deşi trebuie să recunosc că înfruntarea celor doi e mai mult o complicitate de „inamici publici“ (cu inamici comuni), lipsită de incandescenţă, cu excepţia poate a cîtorva provocări avansate de Houellebecq şi a cîtorva picanterii cu titlu personal mustăcite de BHL.

 

Am putea vorbi de un „pact biografic“, fiindcă cei doi scriitori îşi propun să joace „cartea mărturisirii“ – publicitatea obligă –, şi, ca urmare, evocă secvenţe din copilărie, mai ales imaginea paternă. O fac – în special Houellebecq – din dorinţa de a corecta diversele defăimări, de a oferi o versiune creditabilă acolo unde circulă deja nenumărate variante. Mohorîtul Houellebecq, de care nu e străină mania persecuţiei, se încăpăţînează să creadă că poate restabili „adevărul“, însă BHL, dimpotrivă, crede în teoria calomniei, care, odată lansată, nu mai poate fi oprită, ea sapă, erodează, lasă urme, chiar dacă, la un moment dat, i se pune capăt. Îi serveşte exemple din propriile căutări Google cu numele său, probînd nu numai o anume „înţelepciune“ a evitării luării de atitudine în cazul calomniei, dar şi o megalomanie de altfel destul de bine ţinută în frîu de curtoazia faţă de corespondentul său. Dacă ar fi să aleg între accesele paranoice ale celui dintîi şi cele megalomanice ale ultimului – deşi unele nu sînt departe de celelalte, la urma urmelor –, n-aş ezita să optez pentru cele dintîi. La mijloc e mai mult decît atît: în fond, deprimat şi pesimist, antiumanist (preferă „punctul de vedere al bacteriei“) şi împotriva oricărui fel de angajare, socială, politică etc., Houellebecq se pretează cel mai bine jocului, frizează adesea sinceritatea (ceea ce nu se poate spune aproape niciodată de BHL, la care poza sare în ochi, chiar şi cînd vrea s-o lase deoparte), are uneori observaţii de acuitate (atunci cînd vorbeşte despre ascendentul poeziei asupra celorlalte genuri literare, a romanului, în speţă) şi vehemenţe autentice. Or BHL, cu reglajul său pus la punct pentru a rezista atacurilor, se pierde în consideraţii banale, spuse din vîrful buzelor, cu ochii la cameră, superficial şi complezent: dacă Houellebecq, dezvăluindu-şi sursele formatoare, citează din Schopenhauer, Nietzsche şi alţii ca un profan, în schimb BHL, făcîndu-i, ca profesionist, teoria citării (din filozofi) ca scoatere din context, pozează, inevitabil, în filozof de paradă, „filozof fără gîndire, dar cu relaţii“, cum zice provocator primul la începutul corespondenţei lor, dînd glas unei opinii curente. Abia dacă, evocîndu-şi tatăl şi propria sa imagine de evreu neatins de conştiinţa nefericită specifică rasei, BHL atinge coarde mai sensibile.

 

Dacă Houellebecq e genul care se ferea, la şcoală, să facă parte dintre bătăuşii care-i chinuiau pe cei slabi, BHL, în schimb, era apărătorul declarat al victimelor. Cele două temperamente se reflectă, în timp, în izolarea vs angajarea celor doi intelectuali. Dar discursul umanitarist al lui BHL pare, din nou, atît de convenţional că-ţi vine să aprobi grăbit pasivitatea lui Houellebecq. BHL este produsul – o spune – unei „culturi revoluţionare în general şi maoiste în particular“, de unde probabil şi activismul său de stînga pe plan internaţional, care i-a atras destule critici: „Pot să anticipez toate punerile la punct posibile şi imaginabile: nu voi face decît să-mi agravez situaţia de burghez ticălos care habar n-are de chestiunile sociale şi care nu se interesează de damnaţii planetei decît pentru a-şi face mai bine publicitate“. Tot el îl apără complezent pe Sollers de ironiile lui Houellebecq (pe seama prezenţei mediatice constante a aceluia şi a conduitei oportuniste). „Intim al mai-marilor puterii“, „scăldîndu-se din copilărie într-o bogăţie obscenă“ (cu vorbele provocatoare ale lui Houellebecq, din prima scrisoare), BHL e adesea văzut ca emblemă a „stîngii-caviar“, iar anecdota lui cu barul englez de peste drum de Grasset, unde locuia efectiv în anii ’70 (dormea pe banchete, avea setul de cămăşi şi periuţa de dinţi într-unul dintre dulapuri, ba chiar şi linie telefonică directă, căci mobilele nu existau, sau îşi primea fiica în vizitele de weekend), nu prea mai convinge pe nimeni. Houellebecq este cel care tranşează, nu ocoleşte violenţa de limbaj, scrie paginile cele mai puternice din carte. Intră cel mai bine în pielea confesorului (deşi complicitatea cu corespondentul, din motive comerciale, şi poate şi altele, cine ştie?, nu-l părăseşte nici o clipă): paginile despre tatăl său, dar şi cele despre „sa mauvaise mère“ care ameninţă cu o carte, paginile despre poezie, dar şi despre romancierul creator de personaje sînt puncte tari ale volumului. BHL le adaugă pe cele despre tatăl său, despre Louis Aragon, despre condiţia sa de evreu fără traume. Supărător la BHL e cîntărirea fiecărei fraze, a fiecărui argument, gest cu anticiparea contraargumentului, ca să poată ieşi mereu învingător („l’emporter“) în faţa camerei de filmat şi a paginii scrise. Confesiunile lui sună fals, construit şi din păcate replicile sale de „jucător de şah“ n-au nici măcar incisivitate ori surpriză, ci doar anecdotică.