OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Michel LEIRIS
Virsta barbatiei, precedat de Despre literatura considerata ca o tauromahie
Traducere si prefata de Bogdan Ghiu,
Editura Cartea Romaneasca,
Bucuresti,
2004, 200 p.


Exigenta sinceritatii pe care si-o impunea Rousseau in preambulul Confesiunilor pare a fi si pentru Michel Leiris modelul de urmat atunci cind, in anii ’30 ai secolului trecut, incepe sa-si scrie opera care va deveni un punct de referinta al genului autobiografic. Virsta barbatiei (L’age d’homme, Gallimard, 1946) se inscrie in lunga traditie a scriiturii de sine pe care literatura franceza o cunoaste inca de la Montaigne si in care Baudelaire sau Proust marcheaza momente de cotitura.
Cartea a fost scrisa intre 1933 si 1935, insa abia a doua editie (1946) este cea definitiva. Dupa razboi, Leiris a adaugat ca introducere textul Despre literatura considerata ca o tauromahie. Eseul este de fapt un manifest prin care autorul, pasionat de luptele cu tauri, incearca sa contureze, folosind o metafora foarte draga, propria conceptie despre literatura.

Inainte insa de a vedea de ce literatura seamana cu o corrida, trebuie nuantata relatia dintre manifest si cartea in sine, care sint tratate de obicei ca un intreg. Manifestul este scris intr-o perioada in care autorul era prieten cu J.P. Sartre, si aceasta se vede in perspectiva proiectata dupa un deceniu asupra cartii din tinerete: „Sa compun o carte care sa fie un act... Era vorba nu atit de ceea ce toata lumea s-a obisnuit sa numeasca literatura angajata, cit de o literatura in care incercam sa ma angajez pe de-a-ntregul“ (p. 20). Aceasta explicare a ceea ce a dorit sa realizeze cu ani in urma a influentat receptarea operei si, desi diferenta nu este de substanta (intreaga creatie literara a lui Leiris mergind cam in aceeasi directie), observatia trebuia facuta.

Actul scrierii este, pentru autor, echivalentul a ceea ce este, pentru un torrero, cornul ascutit al taurului. Metafora este potrivita pentru a transmite procesul fundamental prin care literatura devine parte a vietii, Leiris refuzind esteticul gratuit sau, cum spune el, acele „vaines graces de ballerine“. Scriitura ca tauromahie devine existenta in sensul etimologic (ex-sistere, iesire din sine), asa cum de altfel apare, la un moment dat, si in interiorul cartii, cind este vorba de pierdere si rascumparare (p. 175). La fel ca in cazul luptei cu taurii, unde tehnica de lupta este in acelasi timp si ceremonial, identitatea intre forma si fond (scriitorul o recunoaste) este si principiu compozitional. Dorinta de adevar, sinceritatea demersului sau ii determina stilul relativ sobru, insa atent si subtil.

In structura cartii, virsta matura aduce de fapt perspectiva din care sint privite copilaria si adolescenta, perioadele care ocupa cea mai mare parte a naratiunii. Este o succesiune, relativ lipsita de cronologie, de intimplari, amintiri si vise ale copilului care sint dominate de suferinta si esec. Efectul de adincime este dat de autor prin suprapunerea acestor fapte peste niste mituri antice, care confereau, post-factum, un model arhetipal. Sint personajele unui tablou de Lucas Cranach, Lucretia din Antichitatea romana si Iudita din Vechiul Testament, intre ipostazele carora autorul a incercat sa-si inscrie existenta ca un nou Holofern. Lucretia, Iudita si Holofern a fost si titlul autobiografiei erotice redactate la rugamintea lui G. Bataille, carte care va constitui nucleul Virstei barbatiei. Asocierile au determinat si aparitia acelei nuante de tragism despre care autorul simtea ca ii caracterizeaza existenta si pe care simtea nevoia sa o transmita prin intermediul operei.

In 1964, Susan Sontag scria despre cartea lui Leiris ca este „un manual al abjectiei“: „Lipsa stimei sau a respectului fata de sine insusi este obscena. Leiris se uraste pe sine si nu se poate apara, nici justifica. L’age d’homme, un exercitiu de nerusinare – o suita de autodemascari ale unui temperament las, morbid, alterat. Nu intimplator el dezvaluie in cursul naratiunii ceea ce e dezgustator in ceea ce-l priveste. Dezgustatorul, acesta este subiectul cartii“ (Susan Sontag – Impotriva interpretarii, Editura Univers, 2000, p. 81-83). Paradoxal, aceste rinduri sint argumente pentru modernitatea si valoarea cartii. Autoarea americana vorbeste in cazul lui Leiris despre anti-literatura, chiar in spiritul afirmatiilor din eseul-introducere, al lipsei de valoare a „esteticului anodin“, rupt de orice legatura cu realitatea.

Problematica psihologica, „francezii i-ar spune morala“ (S. Sontag, op. cit., p. 82), pe care scriitorul isi construieste cartea (ca de altfel si pe cele care vor urma), face sa i se atribuie literaturii sale eticheta de „terapie psihica“. Nu este vorba doar despre componenta psihanalitica evidenta a cartii (Leiris a si urmat unele tratamente de acest gen), ci de o acceptie mai larga a sintagmei.
Desi, in dezvaluirea totala a inimii sale, visele sau temele si motivele psihanalitice par a avea un rol important (titlurile si subtitlurile capitolelor sint edificatoare; ex.: Fratele dusman, Sex inflamat, Buricul insingerat), se pare ca autorul a intuit ca explicatiile sistematice de acest tip sint inevitabil reductive. Astfel, in introducerea adaugata in 1946, aceasta parte totusi importanta a operei nu mai este valorificata. Asa cum remarca si M. Blanchot, citat pe coperta a IV-a, nu intelegerea cu orice pret este miza acestei scrieri, ci sinceritatea. Aceasta trebuie sa provoace efectul dorit in cititor.

Comentatorii au remarcat fragmentarismul operei, care este, insa, mai mult decit simpla si relativa lipsa de cronologie. Autorul foloseste termenul de fotomontaj pentru compozitia operei sale, recunoscind la un moment dat ceea ce era de asteptat ca se va intimpla. Planul initial dispare, totul devine confuz, iar temele despre care isi propusese sa scrie par „un procedeu de compozitie estetica“ (p. 122). Anti-literatura produce tot literatura, iar dorinta de expunere in fata cititorului pentru a se convinge ca exista, combinata cu respingerea „proiectului rationalist al intelegerii de sine“ (S. Sontag, op. cit., p. 82), nu face decit sa dea o literatura de si mai buna calitate.