OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Michel WIEVIORKA
La violence
Éditions Balland, Coll. „Voix et regards“, Paris, 2004, 329 + 7 p.


O noua perspectiva asupra violentei

Intr-o epoca in care violenta se manifesta la tot pasul, intr-o escalada continua, in formele sale cele mai gratuite sau mai instrumentalizate, agresind individualitatile si colectivitatile moderne prin manifestarile sale simbolice sau direct fizice, incercarile antropologilor sau psihologilor de a clasifica si rationaliza acest fenomen plurivalent se izbesc de multiplele dificultati ale circumscrierii unui nucleu semantic stabil in timp, a unei cauzalitati sau tranzitivitati coerente. Violenta a fost abordata in ultima suta de ani din perspective divergente, precum cea ritualistic-sacrificiala, mitologica, teologica, politica, juridica, etica, sociologica, culturala, si lista poate continua; iar viziunile asupra ei nu au fost intotdeauna preponderent negative, ca in ziua de astazi, ci au avut adesea conotatii favorabile, mai ales din unghiul politic (vezi cazul unor Sorel, Fanon sau Sartre), ca sa nu mai vorbim de implicatiile sale din domeniile artelor si literaturii.

Recent, a aparut in Franta un amplu studiu privitor la semnificatiile actuale ale violentei, scris de Michel Wieviorka, profesor de sociologie la École des Hautes Études en Sciences Sociales si director al Colectiei „Voix et regards“, in care este publicata cartea. Studiul sau este una dintre cele mai originale si valoroase analize sociologice ale violentei, care au aparut in ultimul deceniu.
Autorul a eliminat din cimpul semantic, in mod mai direct sau mai putin direct, o serie de acceptiuni ale termenului care i s-au parut a se situa in afara intentiilor sale de elucidare a conceptului. Esential pentru demersul sau a fost, se pare, sa evidentieze, in afara laturii obiective, rationale a fenomenului, importanta majora pe care o are subiectivitatea umana in modul in care violenta este utilizata, resimtita, observata si reprezentata de indivizi sau de grupuri sociale.

Partile cele mai incitante ale cartii sint prima si a treia, in care contributia autorului la descifrarea transformarilor pe care le-a suferit conceptul de violenta incepind cu anii 1960 si a raporturilor sale cu cultura („cultura violentei“ si „violenta culturii“) si cu subiectivitatea „actorilor“ este mai pregnanta, prin esafodajul si clasificarile propuse, cel mai adesea relevante, uneori discutabile. Astfel, partea intii, Catre o noua paradigma, situeaza violenta nu doar in contextul socio-politic, ci si in cel conceptual actual; cea de-a treia, Pecetea subiectului, care constituie de fapt miza studiului lui Wieviorka, acorda un loc central subiectivitatii personajelor implicate in actiunea violenta, in raport cu procesele de pierdere de sens sau de supralicitare a sensului, implicate in astfel de actiuni. In ce priveste partea mediana, ea este o trecere subiectiva in revista a unor abordari clasice ale conceptului, cu sublinierea limitelor lor, care le fac mai mult sau mai putin inactuale.


Recontextualizari socio-politice si culturale

Inevitabilitatea unei noi paradigme a violentei ar fi determinata, in primul rind, de doua fenomene istorice recente cu vaste consecinte sociale: declinul miscarilor muncitoresti si sfirsitul brusc al Razboiului Rece, care au fost insotite de o crestere exponentiala a violentei. Acest din urma aspect ar indreptati o delimitare mai neta a violentei de conflict, in sensul ca ea ii apare lui Wieviorka mai degraba ca opusul conflictului decit ca o prelungire a lui. Concluzia poate fi acceptata, numai ca, in cartea sa, autorul pierde pe parcurs contactul cu cele doua fenomene istorice care ar sta la baza evolutiei recente a violentei la nivel micro- si macro-social si nu isi dezvolta argumentatia pe baza premisei sale fundamentale. De altfel, in prima parte, el simte nevoia sa adauge si alte fenomene care contextualizeaza formele actuale ale violentei, cum ar fi globalizarea economica si culturala, dezinstitutionalizarea vietii sociale sau expansiunea individualismului, ceea ce demonstreaza ca autorul insusi a simtit nevoia sa largeasca baza discutiei, cele doua aspecte mentionate la inceput fiind mai relevante, poate, pentru spatiul francez, dar, oricum, mai putin pentru cel american si mult mai putin pentru alte zone, inclusiv pentru cea est-europeana, de care Wieviorka nu pare sa fie deloc interesat, exceptind fosta Iugoslavie.

In procesul de constituire a unei noi paradigme, violenta, care este prin excelenta transformare, sustine Wieviorka, isi modifica intelesurile sale in raport cu institutia statului, cu mass-media, cu individul, dar si cu propriile sale definitii anterioare. Astfel, in locul statului „weberian“, care poseda monopolul exercitarii fortei, statul actual apare fie in pozitia de victima a violentei globalizate si a „formelor moleculare de violenta“ (termenul lui Enzensberger), fie ca un „stat-bandit“, denuntat ca atare de guvernantii americani. Criza de autoritate, sentimentul de „dezafiliere“ au avut drept rezultat o crestere semnificativa a violentei de tip criminal, ca o manifestare a alterarii relatiilor dintre indivizi si stat.

In acelasi timp, opinia intelectualilor a cunoscut un traseu invers, violenta fiind repudiata astazi de majoritatea acestora ca un rau absolut, in timp ce, cu numai citeva decenii in urma, ginditori de calibrul unor Jean-Paul Sartre (care incuraja actele violente ale maoistilor) sau Michel Foucault (care saluta revolutia islamica din Iran) vedeau in ea o forma legitima si necesara de actiune.
In ce priveste raporturile dintre violenta si mass-media, Wieviorka observa puternica incarcatura simbolica a prezentei terorismului in presa si la televiziune, mesajul fundamental de teama pe care acestea il inculca receptorilor si aparitia in consecinta a unui nou „culturalism“, a unei incubatii culturale care da nastere unor tipuri noi, specifice, de indivizi, insensibili, amorfi, incapabili sa distinga realitatea de fictiune, neesentialul de inevitabil si, cu atit mai mult, binele de rau. In emisiunile TV, violenta apare din ce in ce mai des ca un fenomen decontextualizat, imposibil de evitat, cu eroi carora le lipseste dimensiunea istorica sau motivatia sociala.

Figura victimei care a aparut in prim-plan in ultimele decenii reprezinta si ea un element de noutate in paradigma violentei contemporane: daca mai inainte actele de cruzime, criminale, teroriste erau incriminate pentru ca amenintau ordinea publica, ordinea morala ori autoritatea statului, astazi, accentul s-a mutat pe suferinta suportata de individul sau grupul agresat. Acest fenomen poate fi observat si in unele noi forme institutionale aparute, cum ar fi Societatea Internationala de Victimologie si altele, sau in structurarea unei noi discipline, care studiaza cu precadere relatia complexa ce se naste intre victima si tortionar, precum si mecanismele psihologice care favorizeaza transformarea unui subiect in victima, intr-un tortionar sau intr-un simpatizant al tortionarului (asa-numitul „sindrom Stockholm“). Un rol esential in aceasta schimbare de perspectiva l-a jucat investigarea extinsa a „etnocidurilor“ din secolul XX, in special a Holocaustului nazist.

Tot in cadrul modificarilor recente de substanta, Wieviorka noteaza, in afara delimitarii initiale a violentei de conflict, ca factorii care plasau in trecut violenta la nivelul politic au diminuat si ca astazi se afla in urcare fenomenele de violenta „infrapolitica“, sau „privatizata“ (specifica retelelor criminale, traficului de carne vie etc.), si de violenta „metapolitica“ (ce are in vedere obiective religioase, carora cele politice le sint subordonate). Marea mobilizare islamica din vremea recenta, fie sub forma martiriului prin moarte (al luptatorior iranieni Bassidji), fie a martiriului „rece“ practicat de teroristii internationali, se distinge ca forma de violenta metapolitica prin caracterul intransigent, non-negociabil al actiunilor sale. In realitate insa se intilnesc adesea si forme combinate ale tipurilor de violenta decelate de Michel Wieviorka, factorii politic, religios, national, social amalgamindu-se in proportii diferite de la caz la caz.
Noua paradigma a violentei, de care vorbeste autorul la inceput, specifica epocii postmoderne (altfel spus a „modernitatilor multiple“) si prezentata in carte ca un fenomen destul de eterogen, este, evident, o realitate in constructie, imprevizibila, in plina transformare, asa cum am constatat cu totii de atitea ori mai ales de la incetarea Razboiului Rece si caderea comunismului.

Pentru a putea defini ulterior tipurile de subiectivitate care remodeleaza violenta in zilele noastre, Wieviorka considera necesar sa treaca in revista, in partea a doua a studiului sau, citeva abordari ale fenomenului violentei din perspectiva sociologiei clasice si a filozofiei politice. In prezentarea sa, el insista, in principal, pe istoricitatea teoriilor amintite si are in vedere trei dimensiuni esentiale: violenta si situatiile de criza, actorul si strategiile sale, precum si relatia dintre violenta si cultura. Formula lui Wieviorka, in genere, consta in discutarea unora dintre tezele principale ale unei teorii si apoi in analizarea limitelor lor: de pilda, notiunea de frustrare ca obirsie a actiunilor violente (prezenta inca din studiul lui Alexis de Tocqueville asupra Revolutiei Franceze) si paradigma „Curbei-J“, propusa de James Davies (revolutia este probabil sa izbucneasca atunci cind, dupa o perioada prelungita de asteptari crescinde, urmeaza brusc un interval de declin abrupt), care ar avea valabilitate in cazul revoltei din 1965 a populatiei de culoare din Los Angeles, dar ar fi total inaplicabila in alte situatii istorice.

In acelasi mod, Wieviorka se refera la teoria violentei instrumentale (avindu-l ca precursor pe Thomas Hobbes si folosita pe scara larga in secolul XX in definirea actiunilor si revoltelor sindicale), precum si la teoriile care studiaza relatia dintre personalitate si cultura – de pilda personalitatea autoritara de tip nazist sau a militarilor japonezi care erau produsele directe ale unei educatii drastice, constringatoare, concentrata pe „controlul deplin asupra sfincterelor in prima copilarie“. Astfel s-ar fi ajuns in cazul lor, dupa un antropolog britanic, la o „odisee remarcabila, care duce de la o fixatie rectala la cucerirea lumii“ (p. 185). La fel, anti-semitismul ar fi fructul unei educatii severe religioase si familiale, datorita careia individul devine incapabil de a se privi critic si este inclinat spre stereotipie si ostilitate fata de ce este exterior grupului sau. Exista o cultura a violentei (spre exemplu, in unele zone din Orientul Apropiat), precum si o violenta culturala, structurala (generata de structuri si institutii) sau directa (care apare in raporturile dintre indivizi). Potrivit cercetatorului american Robert Toplin insa, daca violenta colectiva nu poate fi descrisa ca un produs direct al culturii, deoarece in aceeasi cultura se intilnesc perioade istorice violente si altele non-violente, in schimb, violenta criminala este in mod cert legata de trasaturile unei culturi: frecventa criminalilor in serie, de pilda, nu este fara legatura cu accesul liber la arme in SUA.


Clasificari delimitante

Sociologia clasica propune si distinctia dintre actiunea instrumentala (mobilizata pentru atingerea unui obiectiv) si cea expresiva (care are scopul de a transmite un mesaj ce o defineste); de aici, doua tipuri de violenta. Dintre acestea, violenta expresiva este „calda“, amestecata cu sentimente aprinse, de furie sau exasperare, putind fi chiar auto-destructiva, pe cind cea instrumentala este „rece“, organizata, construita printr-un tip de discurs, de obicei, doctrinar. Cind cele doua actioneaza impreuna, se poate naste o energie uriasa, ca in cazul pogromului evreilor din Rusia tarista sau al genocidului din Rwanda (1994) – atit actiune planificata, cit si izbucnire a multimilor. Exista si forme transformate – de la rece la cald, in cazul Brigazilor Rosii italiene, sau de la cald la rece, in cazul agresiunii impotriva evreilor dupa „Noaptea de cristal“.
Toate aceste teorii par, potrivit lui Wieviorka, sa omita sau sa evite aspecte esentiale ale fenomenului violentei, cum ar fi momentele de barbarie, de auto-distrugere sau derapaj ideologic, cind orice sens devine absent. De aceea, autorul isi propune ca in partea a treia a studiului sau sa umple acest gol in demonstratie, discutind subiectivitatea celor implicati, si anume acea parte a ei care nu poate fi definita prin calcul, prin pecetea unei culturi sau ca o simpla reactie la schimbare. Datorita caror mecanisme si procese incepe sa actioneze protagonistul individual sau colectiv al violentei?

Pentru a raspunde intemeiat la aceasta intrebare, Wieviorka simte nevoia de a analiza in detaliu procesele semantice prin care se instituie violenta in practica, de exemplu, pierderea sau excesul de sens, ca definitorii pentru subiectivitatea actorilor. In primul caz, noteaza autorul, „actorul este cu atit mai violent cu cit sistemul de relatii care ii putea da un sens actiunii sale este mai deteriorat“ (p. 220); poate ca Wieviorka ar fi trebuit sa justifice mai temeinic aceasta asertiune paradoxala. Notiunea de pierdere de sens functioneaza nu numai in ceea ce priveste violenta colectiva, sociala, ci si cea criminala, iar, in unele cazuri, ruptura de sens a avut loc intr-un trecut destul de indepartat. Ea nu implica tacerea, ci, dimpotriva, se poate manifesta printr-o productie discursiva, de ordin mitic (cazul actiunilor ETA dupa moartea lui Franco) sau ideologic (cazul teroristilor de stinga care de la un moment dat si-au pierdut justificarea sociala).

Excesul de sens se poate intilni, dimpotriva, in cazul violentei metapolitice, cind o miscare sociala sau nationala capata valente religioase, devenind totodata mult mai violenta, cum a fost, de pilda, situatia Hezbollah-ului libanez sau, respectiv, a gruparilor palestiniene. Sensul religios li se pare acelor actori a fi superior celui initial si demn de aparat pina la auto-distrugerea lor. De ce insa discursul ideologic sau mai ales cel mitic ar aparea ca forme de compensare a pierderii de sens, iar cel religios, dimpotriva, ca o forma de super-abundenta semantica nu rezulta foarte clar din demonstratia lui Wieviorka. In fond, aceste tipuri de discurs se intrepatrund in multe cazuri si o distinctie clara este adesea greu de stabilit.
Mai exista si ipoteza absentei totale a sensului, in teoria Hannei Arendt privitoare la „banalitatea raului“ si in cea a supunerii in fata autoritatii (ca explicatii ale violentelor naziste), teorii respinse de Wieviorka pe motivul ca intotdeauna trebuie sa existe un sens, cum ar fi, cel putin, principiul placerii.

El analizeaza, de asemenea, mecanismele psihice care conduc la faptul ca teroristul sinucigas exprima destructurarea comunitatii sale originare (cauzata de raspindirea normelor modernitatii) si la modul in care el ajunge sa traiasca simultan in doua temporalitati, in doua lumi, cea de aici si cea de dincolo.
Forma de violenta care a pierdut orice contact cu sensul, in afara placerii gratuite, este aceea a cruzimii, care imbraca uneori si in zilele noastre forme baroce, de „creativitate a excesului“, cum s-a intimplat recent in timpul conflictelor din fosta Iugoslavie. Cruzimea a fost descrisa de diversi antropologi ca o manifestare a unei pure jouissance, ca un delir psihotic al actorului sau ca o negare absoluta a Celuilalt de catre actor, pentru a se construi pe sine ca persoana. Ea nu este insa doar un fenomen psihologic. Conditia in care se gaseste actorul este determinanta – spatiul carceral, de pilda, cultura urii in care eventual traieste, sentimentul de impunitate ce ii este inculcat sau cel de frica, actionind ca o „disempatie“. In mod neasteptat, Wieviorka include in capitolul dedicat „cruzimii“ si unele actiuni ale statului, cum ar fi teroarea sau pedeapsa capitala, ale caror mecanisme sint insa evident diferite.

Argumentul fundamental al cartii sale este ca desubiectivizarea reprezinta elementul esential in fenomenul violentei si ca, in consecinta, acesta nu poate fi inteles fara definirea tipurilor principale de raporturi dintre violenta si subiectul-actor. In aceasta taxonomie se gaseste, de fapt, contributia cea mai utila a studiului lui Wieviorka. Astfel, ar exista in principal cinci tipuri de subiect, fiecare corespunzind unei anumite logici a violentei: 1. subiectul flotant, caracterizat printr-o pierdere de sens, aflat in deriva, nereusind sa devina actor propriu-zis, dar frustrat din cauza injustitiei sau discriminarii si devenind violent in mod accidental; 2. hiper-subiectul, marcat de o supra-abundenta de sens, actionind in cadrul violentei metapolitice; 3. non-subiectul, un agent care executa ordine, desubiectivizat, redus la un rol, in interiorul unei „culturi a supunerii“; 4. anti-subiectul, gratuit si crud, determinat nu social, ci de propria jouissance, nefiind un subiect propriu-zis, dar avind o intensa subiectivitate; 5. subiectul supravietuitor, preocupat de auto-conservare, actionind doar in prelungirea unui instinct al violentei fundamentale, arhaice. In realitate, precizeaza Wieviorka, cele cinci tipuri nu apar in forme distincte, pure, ci in amestecuri variabile, iar ambiguitatea lor este cel mai bine redata in literatura (de pilda la Shakespeare sau Dostoievski). Autorul recunoaste ca analiza si clasificarea sa au un caracter mai degraba empiric si ca unele aspecte au fost trecute cu vederea, cum ar fi distrugerea sau patologia subiectului.


Citeva rezerve

Fata de argumentele care sustin ca violenta ar putea avea un rol fondator, de intemeiere a subiectului, Wieviorka are o atitudine rezervata, deoarece ea reprezinta pentru el mai degraba un esec al subiectivitatii. De aici si distanta pe care o ia fata de teoriile violentei sacrificiale, in special cea a lui René Girard, care considera ca o comunitate se poate consolida printr-un ritual ca sacrificarea tapului ispasitor. Potrivit lui Wieviorka, in ultimele decenii, cind s-a produs acea deplasare a accentului in antropologie si figura victimei a aparut in prim-plan, ideea functionalitatii sacrificiului si-a pierdut in parte relevanta. Opinia este discutabila, iar studiul lui Wieviorka nu pare sa ofere un raspuns definitiv la ipoteza intemeierii subiectului prin violenta.

De fapt, cu toate observatiile si clasificarile sale de o reala utilitate analitica (cum ar fi, de pilda, tipurile de subiectivitate amintite mai sus, impactul globalizarii asupra violentei, pierderea sau superabundenta sensului in actiunile violente etc.), Wieviorka lasa destule probleme nerezolvate. La un moment dat, el afirma ca, inainte de anii 1970-1980, violenta nu era „figura centrala a raului, asa cum a devenit dupa aceea“ (p. 314). Dar putem oare accepta ca toate ororile provocate de totalitarismele secolului trecut pot fi eclipsate de noile forme de violenta sociala sau de actiunile teroriste din ultimele decenii? De altminteri, un neajuns major al studiului de fata il constituie insasi ignorarea totala, absolut surprinzatoare, a unor exemple de violenta extrema, instrumentala sau expresiva, gratuita sau planificata, din spatiul sovietic si cel comunist est-european sau asiatic1, ceea ce face ca studiul sau sa lase, poate nejustificat, impresia unui parti pris vest-eurocentrist.

Sint, de asemenea, trecuti cu vederea sau tratati fragmentar citiva autori cu studii fundamentale asupra violentei, ca de pilda Walter Benjamin sau Hannah Arendt. In plus, nu pare a fi implinita promisiunea pe care o face Wieviorka la inceputul studiului, si anume ca va incerca sa elucideze „acea parte de mister“, de irational si de incomprehensibil ce se observa in actele de violenta: daca ea exista, intr-adevar, calea definirii ei nu poate fi rationalizarea subiectivitatii care sta la baza violentei, ci mai degraba un demers ca acela al lui René Girard.
De altfel, am spune ca noile forme sub care se manifesta recent violenta (de la crime in serie la uriase masacre, la mutilari de cadavre ori decapitari video-filmate) nu pot fi cu adevarat analizate eliminind din discutie conceptul antropologic de dorinta mimetica, intr-o epoca in care asistam la o crestere a frustrarii si a agresivitatii, precum si la o „re-vrajire a lumii“ prin globalizarea si exacerbarea intolerantei etnico-religioase.

1. De pilda reeducarea prin tortura intra-carcerala din inchisorile comuniste romanesti, chineze si vietnameze ar putea sa fie instrumentalizata in scop analitic cu beneficii certe pentru completarea investigatiei.