OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Titlul de mai sus vine de la o definitie a limbajului suprarealist care ii apartine lui André Breton. El mi-a revenit in memorie dupa un timp in care am observat citeva fapte si am citit un articol al domnului Andrei Plesu din Dilema (nr.126) intitulat Sa fim realisti?
Faptele sint urmatoarele: reluarea, a nu stiu cita oara, a subiectului deconspirarii fostei politii politice si colaborarea cu fosta Securitate, reclamata acum si pentru alte categorii socio-profesionale, escaladarea tensiunilor dintre Presedinte si Primul-ministru, accelerarea pe ultima suta de metri a eforturilor birocratice privind aderarea la UE.

Mi se pare si mie ca in ultima perioada doua lucruri par sa indice emergenta unui fenomen: tribulatiile in jurul CNSAS si al Legii lustratiei. Ele sint puse in valoare, intre altele, si de episodul spritului prezidential dupa o partida de fotbal. Despre ce fenomen e vorba: l-as numi barbaria postmoderna. Nu as vrea sa fac teorii acum, ci sa ma rezum la citeva fapte care indica luari de pozitie, mai mult sau mai putin camuflate.
Prelungita agonie a ideii privind deconspirarea Securitatii arata fara dubii rezistenta din unele parti ale mediilor politice si ale administratiei publice locale, dar – nu fara importanta – si in rindul unui segment al opiniei publice, fata de aceasta idee care, tradusa in practica, ar putea insemna revirimentul moral al unei natiuni complacuta de 16 ani in reconfigurarea complicitatii. Nivelul coruptiei – in ciuda eforturilor remarcabile ale Justitiei –, ca si spectrul impotentei privind concretizarea, in anumite privinte, a proiectului Romania in Europa, pe fondul repetatelor si traumaticelor inundatii, dar si al isteriei fotbalistice recente, produc sesizabil resurgenta unor credinte in mizerabilismul civilizatiei romanesti drapat in teoria sigurantei nationale, leit-motiv in relatia politica a exercitiului prezidential cu Alianta D.A.
Pentru barbatul sau femeia care vede cu durere cum apele distrug munca de o viata, pentru tinarul care face studii superioare – daca le face cum trebuie si nu e determinat sa alerge dupa job-uri – in speranta unei vieti si a unui drum profesional realizabile, pentru batrinii care sint nauciti de caruselul medicamentelor compensate, dar si de intrebarea: „ce maninc azi?“, pentru cei care au sperat ca pot reintra in posesia bunurilor lor dupa ce un regim politic i-a deposedat barbar de ele, ca si pentru multi altii, problema CNSAS si a Legii lustratiei ar putea fi una care ii priveste mai putin: complicitatea spritului prezidential dupa un meci de fotbal e oricum mai spectaculoasa, ea sare in ochi, in ochii care ar trebui sa vada clar faptele.

Spritul prezidential e un act obscen, „obscen“ in primul sau sens etimologic, adica „prevestitor de rele“. Tot astfel cum si manevrele care au dus la nealegerea dlui Ticu Dumitrescu ca presedinte al CNSAS sau acel vot in extremis care a dus la aprobarea Legii lustratiei in Senat. Dna Mona Musca declara intr-un interviu (Adevarul, 13 aprilie) ca: „Niciodata nu e prea tirziu sa te desparti elegant si rational de comunism, niciodata nu e prea tirziu sa faci un pic de lumina si un pic de dreptate“. Aprecierea pare eleganta si fara cusur si justifica eforturile depuse, intre altii, chiar de dna Musca pentru a face sa fie aprobat proiectul. Singurul fapt ingrijorator este acest... „un pic“! Tradus, el inseamna: decit deloc, mai bine „ceva“. Numai ca finalul interviului aduce la lumina fondul chestiunii: „Citi politicieni credeti ca vor face obiectul legii? – Nu pot eu sa judec, pentru ca nu sta in puterea mea, dar cred ca putini, avind in vedere ca au trecut 16 ani de la Revolutie“. Trista si dezamagitoare „revelatia“ privind colaborarea cu Securitatea a doamnei Musca: ceea ce a urmat si, probabil, va urma, e noul spectacol al societatii romanesti, regizat inabil, caci uzeaza de lipsa de masura si arunca in ceata criteriile dupa care opereaza „chirurgia“ deconspirarii colaborationistilor. Pe masa de „disectie“ se taie la suprafata, precum cu coasa, fara extirparea radacinilor, adica a tumorilor care au generalizat boala complicitatii inainte de 1989. Apoi „masina de cusut“ va trage frumoase tigheluri si corpul social, astfel festonat, va fi bun, din nou, de prezentat Europei.

Desigur, cei care au fost ucisi in decembrie 1989 nu au murit „un pic“. Au murit de tot. Timpul pe care nu au mai apucat sa-l traiasca acei multi tineri atunci lucreaza acum in mod obscen pentru altii. Cu cit rezistenta acestor „altii“ la revelarea adevarului maninca mai mult timp, cu cit jocul (ne)transparentei privind siguranta nationala se prelungeste, Romania intra hotarit in prelungiri, cum se spune la fotbal, cind timpul regulamentar de joc a expirat. Din pacate, acolo unde trebuie sa... dam cu capul, noi dam de multe ori cu... piciorul, in gol, or calificarea ca tara se „joaca“ nu pe „gol“, ci pe „plin“. Words, words, words… ar spune „printii“ jocului politic, dar si „spectatorii“ unui timp istoric.
Este obscen sa te gindesti numai la contul tau din banca atunci cind zeci de mii de voturi au facut sa ajungi in corpul legislativ. Dar intre cei care te-au votat si tine nu exista, de multe ori, nici o legatura. Corpul tau incepe sa se ingroase, statul pe scaun prea mult te rigidizeaza, timpul capata alte dimensiuni, e numai al tau, nu al celor care au votat. „Cruciada copiilor“ din decembrie 1989 a lasat in urma, adica in viitor, o scena inghesuita. Lumea lor dispare treptat si tu te vezi pe o alta scena, unde personajele principale sint foarte putine. Prins intre politica propriului partid, telefoane, discutii si propriul confort, dispari treptat ca persoana si te transformi fara sa iti dai seama. intr-o dimineata, precum Gregor Samsa, personajul lui Kafka, vei fi nu altcineva, ci altceva. Ce? Nu te mai intereseaza. Esti noul barbar al timpurilor noastre.

Si atunci o minunata lume noua ti se infatiseaza: nu te mai gindesti la altii, carora le datorezi atit de mult, ci devii o papusa mecanica, un personaj dintr-o lume virtuala. Realitatea devine o veche carte postala ilustrata care iti parvine, din cind in cind, dupa ani de zile. Din intimplare. Apele tulburi sint noul mediu natural.
Tulburarea apelor nu ne face sa vedem bine ce ne asteapta. 1 ianuarie 2007 a devenit de mult nu numai o data precisa in calendarul integrarii europene, dar si o poarta spre cunoscutul aproximativ. Frumoase exercitii de imagine, precum concursul national „Mari romani“, falsifica fara drept de apel efortul, de multe ori haotic, indreptat spre ceea ce trebuie facut. „Micii romani“ se perpelesc in continuare pe gratarele politice ale patriei si-un fum gros polueaza spectacular atmosfera. E tot mai greu sa respiri aer curat. Pe masa de disectie corpul social zvicneste sub uriasa umbrela a grijii de a nu mai vedea clar. O ne-simtire uriasa, o lipsa de acuitate in a percepe realitatea si valoarea lucrurilor simple par sa fie viitura exercitiului democratic romanesc.

Peisajul, de-a dreptul suprarealist, pare sa nu mai lase loc pentru speranta. Cind vezi cum apar ascunsele fete din trecut ale unor figuri oficiale din prezent, chestiunea morala – una dintre bazele credintei si ale sperantei – revine cu forta in prim-planul actualitatii. Despre o „schimbare la fata“ a Romaniei ar putea fi vorba, in conditiile de azi, atunci cind marile vinovatii ale trecutului vor fi etalate, ca-ntr-un panopticum al maladiilor sufletului si al lipsei de credinta in ceea ce trebuie facut bine. Amnistia si amnezia pot veni dupa.
Este evident ca generatiile de dupa 40 de ani de azi vor suporta costurile acestei disectii tocmai pentru a mai lasa o sansa celor mai tineri. Nu cred ca falsele mitologii sub care se incearca si acum pretaluirea Securitatii pentru misiunea patriotica asumata intre 1947 si 1989 pot atenua trauma corpului social romanesc. Comparatiile facute cu alte tari foste comuniste in ce priveste rezistenta, activitatea clandestina, opozitia pe fata privind incarcerarea comunista a societatii romanesti si-au gasit ratiunea in duritatea cu care sistemul comunist din Romania a perfectionat Securitatea: consecinta majora a fost, cum se stie deja, atrofierea „sistemului imunitar“ civic. Boli precum complicitatea, zvonistica terorista, arivismul de partid si de stat, complacerea in „exceptia romaneasca“ („noi sintem romani“, adica cei mai…) au infestat societatea si, prin prelungirea post 1989, se fac resimtite si astazi.

Integrarea europeana a Romaniei nu se poate realiza ca un proiect viabil, necesar, daca rana e deschisa. Atingerea unui standard de civilizatie inalt, cel care sa inlature cosmarul micilor nevoi pentru a-ti putea trai viata cum vrei tu, merita pretul care trebuie platit acum. Dar daca doctorul e politicianismul, daca primeaza calculul secundei si nu al deceniilor, „pacientul“ va face in continuare coada la medicamente compensate. Uitam adesea ca „micii“ romani sint cei ce conteaza, adica fiecare dintre noi.