OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Saptamina trecuta, Editura Humanitas a lansat, in prezenta autorului, romanul Istoria calvitiei mele de Arnon Grunberg, aparut in colectia „Raftul Denisei“, coordonata de Denisa Comanescu. Este prima oara cind apare in romaneste un roman al scriitorului olandez, care traieste, din 1995, la New York. Istoria calvitiei mele a aparut in Olanda in 2000. Arnon Grunberg a preferat sa-si publice romanul cu pseudonim, ceea ce l-a facut sa mai cistige, inca o data, cel mai prestigios premiu pentru debut. in 1994, fusese premiat Arnon Grunberg, in 2000 l-a luat tot Arnon Grunberg, camuflat sub pseudonim.

Istoria calvitiei mele este un roman bizar despre inocenta, obsesii, himere, dragoste si neputinta, totul intimplindu-se la Viena, oras misterios si provocator, oras care l-a sedus pe Arnon Grunberg. in povestea lui Marek, umorul este o excelenta terapie, handicapurile inchipuite sau reale pot fi mai usor de suportat cind le insoteste o ironie devastatoare.


De ce v-ati ales un pseudonim ca sa publicati Istoria calvitiei mele in Olanda?
Prima mea carte a fost publicata in 1994. Aveam 23 de ani. Si s-a bucurat de un mare succes. De atunci traiesc din scris. Pina in 2000, cind a aparut Istoria calvitiei mele, am scris trei romane si citeva alte carti. La citiva ani dupa prima mea carte, dupa vreo cinci sau sase ani, am vrut sa vad cum ar reactiona oamenii, cititorii, la o carte scrisa de mine, dar care nu-mi poarta numele real. Era un fel de test… Aveam nevoie sa stiu… pentru ca atunci cind scrii si esti cunoscut intr-un cerc literar, oamenii au opinii, pareri pro si contra, unii sint cu tine, altii impotriva ta. Lumea literara e divizata in doua tabere, unii te plac si se entuziasmeaza, altii te critica, iar eu voiam sa ma concentrez asupra textului si nu asupra imaginii din spatele autorului sau asupra imaginii autorului. Si atunci am decis sa creez aceasta persoana, Marek van der Jagt, care e student la Filozofie si traieste in Viena etc. Eu am vrut sa testez un nume complet nou, am dorit sa aflu cum sint, de fapt, perceput ca scriitor. Aveam nevoie de o confirmare care sa nu fie rezultatul numelui meu, ci doar al felului meu de a scrie.

Cine este acest Marek van der Jagt care nu vine sa-si ia premiul?
Stiu ca in 1994, cind ati debutat cu romanul Albastrele zile de luni, ati luat Premiul Anton Wachter, care rasplateste cel mai bun debut in proza din spatiul de limba neerlandeza. Dar si pentru Istoria calvitiei mele ati primit acelasi premiu! Chiar asa, cum ati reusit „sa pacaliti“ publicul si criticii, folosindu-va de pseudonim?
Asta a fost una dintre probleme. Nu ma asteptam la acest premiu, pentru aceasta carte. Am fost foarte onorat cind am primit premiul pentru cel mai bun roman de debut in Olanda pentru primul meu roman, Albastrele zile de luni, roman ce va fi probabil publicat de Humanitas anul urmator. Problema e ca acelasi premiu de debut a fost acordat si acestui roman; bineinteles, premiul pentru debut nu iti poate fi acordat decit o data… Acest roman, Istoria calvitiei mele, s-a bucurat de atentie din partea presei si un jurnalist de la un ziar olandez a dorit sa faca un interviu cu Marek van der Jagt. Si interviul a fost facut: am raspuns la intrebari prin e-mail. Am mai dat interviuri prin e-mail, pentru ca, stiti, e foarte usor sa ai o adresa de e-mail pe care sa o folosesti in scopuri literare, pentru a-ti duce mai departe o istorie pornita cu un pseudonim. Aveam si o adresa in Viena unde puteam primi corespondenta. Un prieten al unui prieten al meu mi-a zis ca pot sa-i folosesc adresa si el imi dadea, ulterior, tot ce era trimis acolo pentru Marek van der Jagt, toate plicurile pe care le primeam. La un moment dat, corespondentul unui ziar din Viena a mers la adresa respectiva si a sunat la usa, intrebind de Marek van der Jagt. Femeia care locuia acolo, luata pe nepregatite, a reusit totusi sa spuna: „O, nu, Marek nu e acasa, e plecat, nu stiu cind revine“.

Dar juriul cum a fost pacalit? Nu trebuia sa fie autorul in carne si oase la decernarea premiilor?
Da, intr-adevar, pentru a primi premiul, autorul trebuie sa fie acolo, la ceremonie. in cele din urma, evident, nimeni nu s-a prezentat… Si membrii juriului au refuzat sa dea altcuiva statueta si banii aferenti premiului. A fost ceva scandal, atunci, nu prea se obisnuieste in Olanda sa nu te prezinti cind ti se acorda un premiu. Toata lumea fierbea… cine este acest Marek van der Jagt care nu vine sa-si ia premiul? insa nu am dat in vileag ca eu sint autorul romanului. inca vreo doi ani, am continuat sa scriu si sa public cu acelasi pseudonim.


Un software a descoperit ca ma folosesc de un pseudonim

Mi se pare incredibil ca, sub acelasi pseudonim, ati mai publicat romanul Gstaad 95-98 si eseurile Monogam (in 2002) si Otto Weininger of Bestaat de jood? (in 2005).
Da, Marek van der Jagt a murit abia in 2005.

Dezvaluirea aceasta, revenirea la numele dvs. real, a fost din propria dvs. vointa?
Nu. in 2000, un profesor de lingvistica din Roma auzise de acest caz. Acest profesor a conceput un software, un program prin care putea sa dovedeasca faptul ca un roman sau un text literar avea anumite trasaturi care conduceau catre autorul lui real. Cu ajutorul acestui program se putea confirma ca textul X a fost scris de autorul Y. Ce a facut acest profesor? A scanat cartea scrisa de mine, a mai scanat alte 50 de romane contemporane olandeze. Si, la sfirsit, programul a spus: Arnon Grunberg este Marek van der Jagt. Un software a descoperit ca ma folosesc de un pseudonim. Si a publicat aceasta concluzie intr-o revista stiintifica adresata filologilor, nu pentru ca l-ar fi interesat foarte mult persoana mea sau ca l-ar fi interesat in mod deosebit Marek van der Jagt, ci pentru a demonstra performantele programului conceput de el. Informatia a fost preluata de un ziar olandez, care a dezvaluit ca Marek van der Jagt este Arnon Grunberg.

Ati fost pus in fata faptului implinit, a trebuit sa acceptati ca sinteti autorul romanului. N-ati avut incotro?
Da, intr-adevar. Dupa concluzia publicata, la care a ajuns programul conceput de acest profesor de lingvistica, am zis: da, eu sint „marele“ Marek van der Jagt. Dupa aceea, am mai scris o carte; toata lumea stia ca eu sint Marek, care a murit in 2005.

Interesant acest program pe calculator!
Da, se analiza, de fapt, frecventa unor litere, precum si anumite structuri si combinatii, care constituiau un fel de ADN al unui scriitor. Nici eu nu stiu foarte multe despre cum am fost depistat… Un program de calculator nu e capabil sa traga concluzii in ceea ce priveste modul de gindire, nu poate intelege un text; el, pur si simplu, compara frecventa unor litere si cuvinte. Calculatorul transforma textul intr-o formula matematica.

Aveti o multumire, tresaltati de fericire gindindu-va ca l-ati tinut in viata cinci ani pe Marek van der Jagt?
Da si nu. Atunci cind i-am dat nastere, speram ca va avea o viata mai lunga. A supravietuit doar cinci ani. Dar am fost fericit ca am putut scrie patru carti sub semnatura sa. La un moment dat a aparut o problema, lumea a inceput sa-l ironizeze pe Marek: a, Arnon Grunberg a mai scris o carte, sub un alt nume, dar deja jocul acesta al autorului, de-a pseudonimul, nu ne mai stirneste interesul… Acesta este un alt motiv pentru care m-am simtit obligat sa nu mai folosesc numele acesta. Gluma se uzase, avusese efectul dorit, eu puteam sa redevin Arnon Grunberg. Sa va mai dau un indiciu: pe vremea cind cei doi coexistau, aveau o existenta independenta, dar totusi nu erau nepasatori unul cu altul, intre cei doi s-a iscat o polemica. Iarna trecuta, editorul care l-a publicat pe Marek van der Jagt s-a gindit sa publice aceasta polemica si chiar a facut-o.

A avut succes?
Da. S-a putut citi o polemica in care un scriitor se dedubla, ceea ce era fascinant pentru public. Eu am tratat foarte serios aceasta polemica, asa ca editorului i-a placut schimbul acesta de replici intre Arnon Grunberg si Marek van der Jagt.


E nevoie de o poveste, nu e de ajuns sa-ti pedepsesti personajul

Este Istoria calvitiei mele o metafora pentru o iubire ratata?
Ar putea… Dar, ca sa fiu sincer, nu… Pentru mine, calvitia e o metafora a unei himere, pe parcursul romanului, Marek dezvolta o obsesie. Marek nu e obsedat de calvitia lui, ci de neimplinirea unui vis. Ca sa va mai dezvalui un lucru: cind am inceput sa scriu cartea, l-am gindit pe Marek ca pe un personaj care crede ca are cel mai mic penis din lume. Asta a fost punctul de plecare al cartii: ce face un tinar la 21 de ani, cind intilneste femei de diferite virste, unele foarte frumoase, altele trecute, zbircite, dar el are un unic obiect de atac: cel mai mic penis din lume. Pe cine va iubi el? Cu cine va face dragoste? Cum se va descurca?

Sint extrem de spumoase inilnirile cu cele doua fete din Luxemburg, Milena si Andrea. Dar de ce ati asociat calvitia cu dimensiunea penisului?
Nu stiu de ce… Eu am vrut sa spun o poveste. Cuvintul poveste (n.r. – tradus in editia in limba romana prin „istorie“) presupune sa amestec o latura serioasa a vietii lui Marek cu una ironica. Nu puteam asocia automat calvitia cu penisul tinarului personaj, fara sa incerc sa spun o poveste. Nu e de ajuns sa-l pedepsesti prin calvitie si cu asta ai terminat romanul. E nevoie de o poveste, pe care eu am spus-o aducind alte povesti, ale parintilor lui Marek, ale celor doi frati etc.

Marek isi primeste o pedeapsa prin calvitie? Nu e o pedeapsa prea dura?
Da, poate fi. Pe masura ce incearca sa evolueze spiritual, sa inteleaga mai bine lumea in care se misca, isi pierde parul. N-as vrea sa folosesc cuvinte mari, dar tot ce i se intimpla aduce a tragedie greceasca, urmeaza tipicul unei tragedii grecesti. Personajul principal e „orbit“ si merge intr-o directie gresita. Si nu-si da seama ca solutia e foarte simpla.

Si catharsisul care ar fi? Cum se purifica, cum se elibereaza?
Catharsisul este moartea mamei lui, cind Marek avea 18 ani. Dar e un catharsis de care eroul devine constient mult mai tirziu, la citiva ani dupa accidentul in care isi pierde mama.


Viena putea sa-mi ofere un fundal potrivit

De ce ati ales Viena ca loc al romanului dvs.?
Sint mai multe motive. Unul ar fi de ordin practic. intrucit eu eram in spatele pseudonimului, ar fi fost foarte greu ca Marek sa traiasca in Olanda. Eu, personal, m-am mutat in 1995 la New York. Nici la New York nu-l puteam duce pe Marek pentru ca eu, Arnon Grunberg, locuiam la New York si ar fi fost prea mare coincidenta, ar fi fost un indiciu prea clar. Mi-am dorit foarte mult sa-mi plasez actiunea acestui roman intr-un spatiu in care se vorbea germana. inainte de a incepe sa scriu la carte, nu fusesem niciodata la Viena. Dar Viena, pentru mine, avea o anume fascinatie, chiar inainte sa ajung acolo. Era fascinatia lui Freud si a teoriilor sale, amintirea imperiului austro-ungar si decaderea acelui imperiu la inceputul secolului al XX-lea. Asa ca m-am gindit ca Viena ar putea sa-mi ofere un fundal potrivit. Apoi, m-am dus la Viena, inainte de a pune pe hirtie primul rind. Si m-am indragostit de Viena. Mi-a placut sa o cercetez, sa o miros, sa o simt. Ultimul meu roman este proiectat in Namibia si am fost si acolo. Mie imi place Viena, e un loc foarte ciudat pentru mine… Un alt motiv, de ordin ideatic: Viena e un cadru potrivit pentru roman, intrucit obsesia personajului legata de dimensiunea penisului lui e o tema freudiana. Sint citeva idei la Freud care imi plac… sexualitate, refulare, dorinta…

Pe un personaj din roman, Mica, femeia in virsta care incearca sa-l seduca pe Marek, nu pare ca l-ati construit cu foarte mult drag. Cumva vrea sa-l copleseasca, sa-l sufoce pe Marek, purul si inocentul.
Da, e adevarat… chiar asa e… Mica e o unealta, e motorul care pune actiunea in miscare, cea care declanseaza totul. Nu empatizez foarte mult cu Mica. Ea e importanta, dar nu e in centrul povestii, ea impinge actiunea inainte.

Ce a socat cel mai tare in Olanda, dupa aparitia cartii, in 2000? Care au fost mesajele publice?
Socul cel mai mare a fost la citeva luni dupa aparitia romanului, dupa decernarea premiului pentru cel mai bun roman de debut, cind s-a afirmat ca Marek nu exista. Socul n-a venit neaparat din carte, ci din exterior. Oricum, nu cred ca in Olanda oamenii pot fi asa de usor socati de o carte. Nu cred ca acest roman ar fi avut elemente care sa socheze. N-am auzit pe nimeni sa fie socat de ceva din carte. As considera ca prima mea carte – Albastrele zile de luni – a reusit sa socheze mai mult.

De ce?
Buna intrebare… Poate din cauza personajelor, sint un pic mai tough harder. in Istoria calvitiei mele, avem o doza de naivitate… Istoria calvitiei mele nu este neaparat mai dulce, dar contine o doza de naivitate, o anumita inocenta. Cred ca personajul principal, in pofida a ceea ce i se intimpla tragic mamei lui, e caracterizat de naivitate, reuseste sa-si pastreze copilul din el si crede intr-o iubire nebuneasca, un amor fou. Romanul nu a fost perceput ca socant in Olanda.


La Bucuresti, cu studentii de la olandeza, m-am simtit excelent

Credeti ca si publicul roman va percepe cartea la fel ca si cel olandez? O vor lua ca pe o carte in care precumpanesc naivitatile, inocenta si visele erotice neimplinite?
Cred ca romanii ar putea fi ceva mai socati de aceasta carte, sau de alte carti scrise de mine, decit olandezii. Stiti, Olanda e un teritoriu mai ciudat, mai aparte, din mai multe motive: Olanda a devenit o societate mai conservatoare, pe de o parte, care simpatizeaza mult cu dreapta. Dar, pe de alta parte, Olanda e o piata liberala, oamenii au acces la numeroase informatii, cumpara carti, citesc, se considera niste rafinati cunoscatori si, chiar daca ar fi socati de ceva, n-ar recunoaste cu usurinta. A recunoaste ca esti socat de ceva, in Olanda, ar fi un semn ca, de fapt, nu esti un adevarat connaisseur. Nu se poate sa fii socat, sa fii luat prin surprindere. Un connaisseur nu poate fi socat.

Dar conservatorii sint mai rigizi si, in aceasta privinta, mai usor de socat. Nu vorbim de un soc al necunoasterii, ci, mai degraba, de un soc in care nu agreeaza un anumit mod de viata, un anumit libertinaj sexual.
Am mai publicat romane si in tari care s-au aflat sub dominatia sovietica. in Polonia, de pilda, am fost constient ca, si sub influenta bisericii catolice, multora n-o sa le placa ce-am scris eu. Au fost chiar si profesori care predau literatura olandeza, in Polonia, carora nu le-au placut unele dintre cartile mele. Am fost si in Ungaria, unde am predat doua luni la Central European University. Am intilnit un grup de profesori de la Departamentul de limbi straine, 90% femei, 10% barbati, intre 18 si 25 de ani; aproape jumatate dintre femeile-profesor mi-au reprosat ca romanele mele nu concorda cu religia lor – catolica – si nici nu voiau sa auda de Arnon Grunberg, sa ii citeasca romanele.

Aceste afirmatii m-au socat. Te duci acolo sa studiezi literatura, sa studiezi limba literara si spui ca nu poti studia niste romane din cauza religiei… Foarte ciudat… Nu ma asteptam la asta! in Romania, mi se pare ca e altfel. Am fost la o intilnire cu studentii care sint la grupa de olandeza la Facultatea de Limbi Straine, din cadrul Universitatii Bucuresti. Am simtit mai multa deschidere, a fost un dialog reusit. La fel a fost si in Italia, unde cartea a fost bine primita. Acest fapt s-ar putea explica si prin ideea ca romanii si italienii se aseamana. S-ar putea sa fie ceva mai mult decit limba si latinitatea care va apropie, poate modul de viata, perspectivele asemanatoare de percepere a faptelor… Dar, nu-mi place sa generalizez, e o concluzie personala.


„La New York am ajuns din intimplare“

Unde va place sa locuiti? De ce v-ati mutat la New York?
Relatia mea cu Olanda e foarte complicata, din multe, multe motive. Este o tara foarte mica, comunitatea literara e mica, Olanda s-a schimbat foarte mult, s-a schimbat mai ales din 2002, dupa asasinarea politicianului Pym Fortuyn si a regizorului Theo van Gogh. Am sentimente amestecate fata de Olanda. Nu vreau sa ma intorc in Olanda. Cred ca Olanda a devenit o tara nationalista, xenofoba si conservatoare, impotriva Uniunii Europene, impotriva „celuilalt“. Olandezii au inceput sa fie centrati pe ei insisi, sa se uite mai mult in interiorul lor.

Theo van Gogh facuse un film, Supunerea, despre violenta asupra femeilor in societatile islamice. Si a fost asasinat cu bestialitate, ucigasul i-a taiat gitul si i-a lasat o scrisoare de amenintare, pe care i-a infipt-o cu cutitul in piept. Mohammed Bouyeri, in virsta de 27 de ani, un islamist radical cu dubla cetatenie, olandeza si marocana, a fost condamnat de un tribunal olandez la inchisoare pe viata. El fusese arestat la scurt timp dupa ce, in noiembrie 2004, l-a ucis pe regizorul Theo van Gogh. Ucigasul a declarat ca a actionat asa din convingere religioasa, spunind ca legea sfinta a Coranului ii impune „sa taie capul oricui ii insulta pe Allah si pe profet“. in Romania, stirea asasinarii lui Theo van Gogh a fost neasteptata. Ne-am intrebat: de ce se petrec in Olanda, tara toleranta, asemenea atrocitati? Pentru acest motiv v-ati mutat la New York, din cauza evolutiilor politice din lumea olandeza?
Nu, la New York am ajuns din intimplare. Ce-mi place la New York – si New York-ul este diferit de celelalte orase din Statele Unite – este ca e un oras populat de emigranti, este un oras foarte deschis, unde nu-l percepi pe celalalt drept un strain, pentru ca toti sint de fapt niste straini intre straini. Chiar daca nu vorbesti bine limba engleza, chiar daca exista bariere lingvistice, etnice si culturale, la New York e o comunitate de emigranti, asa ca n-ai de ce sa te simti strain, adica exclus. New York-ul nu e un oras agresiv, e un mare hotel. Asta imi place la New York, se potriveste starii mele psihice.

Si, totusi, traind la New York, ce contact aveti cu societatea olandeza, sinteti o persoana publica, acordati interviuri, tineti conferinte?
Eu ma simt un european la New York, nu neaparat un olandez. Mi se potrivesc traditiile europene, nu cele americane.
in cartile lui Henry James, tema predominanta este ciocnirea dintre Europa si America, lumea veche si lumea noua. Cele doua lumi au nevoie una de alta, e ciocnirea intre experienta si inocenta. Iata cum inocenta „lumii noi“ americane se transfera asupra personajului din Istoria calvitiei mele.
Probabil ca inocenta Americii pulseaza si in singele lui Marek.

Atunci, cum reveniti in Olanda, cum sinteti prezent acolo, doar trimiteti manuscrise?
Calatoresc des in Olanda, particip la festivalurile literare unde ma intilnesc cu alti scriitori. Cind mi se publica o carte, particip la lansarile ei in Olanda, dau interviuri. Cred ca imaginea mea publica este destul de bine cunoscuta: scriu editoriale si articole in presa olandeza. imi place sa fiu polemic, sa polemizez, si din acest motiv imaginea mea este controversata, dar poate fi si un lucru pozitiv si unul negativ.

E un lucru bun sa fii in centrul atentiei, sa polemizezi!
intr-o anumita masura, sint avantajat ca nu traiesc in Olanda, ca nu trebuie sa ma confrunt mereu cu lumea si problemele de acolo. Traind acolo, m-as consuma destul de mult. Daca Bucurestiul are aproape trei milioane de locuitori, Amsterdamul are 700.000 de locuitori. Amsterdamul este un oras foarte mic, cu un centru mic, astfel ca toata atentia este concentrata asupra lumii literare, asupra scriitorilor si editorilor. E stresant sa traiesti intr-un „satuc“, acolo unde atitia sint mereu „cu ochii pe tine“, birfesc, nu poti sa faci un pas fara sa fii vazut: aha, te-am vazut aseara in cafeneaua aia… ce faceai acolo, cu cine te intilneai?... Mie nu-mi place deloc controlul social asupra vietii personale. Mie imi place libertatea, sa fiu liber, sa umblu liber. Libertatea – sa nu fii remarcat; a trai in anonimat este dreptul oricarei fiinte omenesti. imi place sa fiu „oricine“.

Cum va vedeti peste zece ani? Doborit de calvitie?
Peste zece ani voi avea 46 de ani. Nu sint sigur, dar cred ca voi scrie si atunci. De fapt, sint foarte sigur ca voi scrie. S-ar putea sa locuiesc tot la New York, dar in ceea ce priveste parul meu, nu stiu… Stiti, acum citeva luni, m-am intilnit cu un fost coleg de liceu si era cit pe ce sa nu-l recunosc pentru ca fusese doborit de calvitie. Nu mai avea deloc par. Si m-am gindit la mine si la tatal meu, care a chelit destul de devreme. Cum calvitia, in general, se mosteneste… nu stiu cit par voi mai avea peste zece ani… Poate ca mai curios as fi sa stiu daca peste zece ani voi avea o familie, voi avea copii… Eu nu sint genul care sa-mi fac planuri: gata, peste cinci ani voi avea nevasta, voi avea copii. Mai curind imi propun sa lucrez la noul meu roman si pentru mine viitorul la atit se limiteaza. Pas cu pas, nu poti sa-ti planifici totul, niciodata nu stii ce-ti rezerva viitorul, nu stii ce surprize are viata pentru tine. Uneori, poti s-o planifici, dar degeaba ai pregatit un plan, daca nu e si o mina a destinului.